ÎCCJ, decizie (scj.ro #86908)

Violare de domiciliu. Elemente constitutive. Tentativă la infracțiunea de înșelăciune

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Infracțiuni contra libertății persoanei

Indice alfabetic:

Drept penal

-

violare de domiciliu

-

tentativă la infracțiunea de înșelăciune

C. pen.,

art. 20, art. 22, art. 192, art. 215

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3858 din 5 decembrie 2013

1

) C. proc. pen., cu referire la art. 22 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului F.T. pentru infracțiunea prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe același inculpat pentru infracțiunea prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen.

În baza art. 86 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale) a condamnat pe inculpatul F.T. la 1 an închisoare.

În baza art. 293 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale), a condamnat pe același inculpat la 3 luni închisoare.

În baza art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale), a condamnat pe același inculpat la 3 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

A aplicat art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei și a fixat termen de încercare în baza art. 82 C. pen. de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., a desființat înscrisurile falsificate și intitulate „Recurs” și „Motive de recurs.”

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. i

1

) C. proc. pen., cu referire la art. 22 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei I.M. pentru infracțiunea prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpata I.M. pentru infracțiunea prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpata P.V. pentru infracțiunea prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen.

A respins, ca nefondată, acțiunea civilă a părții civile M.V.

Hotărând soluționarea în fond a cauzei penale în conformitate cu dispozițiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., art. 345 alin. (3) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești în condițiile art. 288 - art. 291 C. proc. pen. în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală și alte probe noi - instanța a examinat și apreciat materialul probator confirmând parțial existența faptelor ilicite deduse judecății și vinovăția penală a autorilor acestora, în care sens a constatat următoarele:

La data de 12 octombrie 2005 a fost înființată Fundația „I.A. pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie”, fiind reprezentată legal de inculpatul F.T., în calitate de președinte co-fondator care, împreună cu inculpata I.M., mama inculpatului, fac parte din consiliul director.

Fundația are deschis la Banca C. cont, iar împuternicitul cu semnătură unică este inculpatul F.T.

Inculpatul F.T., începând cu data de 1 martie 2006, este membru al baroului, în prezent având calitatea de avocat definitiv în cadrul cabinetului de avocat „F.T.”

La data când se presupune că inculpații au comis infracțiunea de tentativă de înșelăciune, numita N.I. îndeplinea funcția de coordonator programe sănătate în cadrul Asociației „A.”, în prezent fiind director executiv al acestei asociații.

La data de 27 noiembrie 2006, inculpatul F.T. împreună cu inculpata I.M. au transmis prin fax la numărul Asociației „A.” un memoriu și mai multe anexe prin care prezentau cazul urgent și important al minorului T.D., diagnosticat cu leucemie acută, care necesită urgent transplant de măduvă, în urma analizelor efectuate de medici. La data menționată, minorul era decedat din 11 septembrie 2006, fapt cunoscut de către inculpații menționați anterior, care participaseră în campania de strângere de fonduri pentru acesta, cât timp era încă în viață.

Memoriul înregistrat la Asociația „A.” la 27 noiembrie 2006 cuprindea solicitarea sumei de 170.000 euro pentru efectuarea transplantului și a tratamentului medical aferent în străinătate, iar, în final, se menționa olograf că „mai sunt necesari 2.500 euro.”

Memoriul era semnat de către inculpat în calitate de președinte fondator al Fundației „I.A.”, având mențiunea olografă în colțul stâng sus al primei pagini „în atenția domnului B.F.” și la sfârșit mențiunea olografă „P.S. mai sunt necesari 2.500 euro.”

La data menționată, B.F. era director executiv al Asociației „A.”

Memoriul menționat era însoțit de alte 15 file reprezentând: certificatul de încadrare a minorului T.D. în categoria de persoane cu handicap care necesită protecție specială, mai multe rapoarte medicale privind situația minorului, inclusiv o fotografie a acestuia, precum și un contract de sponsorizare în alb, care preciza contul bancar al Fundației „I.A.”, în care urma să fie virată suma de către Asociația „A.”

În aceeași dată de 27 noiembrie 2006, la scurt timp după primirea faxului, Asociația a fost sunată de către inculpata I.M. care, în numele Fundației „I.A.” dorea să vorbească cu reprezentantul Asociației.

Martora N.I. a acceptat să poarte o discuție cu inculpata I.M.

Inculpata I.M. i-a explicat martorei N.I. că minorul T.D. avea o situație similară cu a fiicei sale I.A., decedată din cauza bolii de leucemie, împrejurare care a determinat-o pe inculpată să ajute și alți copii cu această boală.

Martora N.I. i-a spus inculpatei că Asociația, ca instituție, nu poate dona bani, dar că dorește, personal, să doneze, eventual împreună cu alte cunoștințe, în vederea ajutorării minorului.

Deși martora N.I. i-a explicat telefonic inculpatei I.M. că va apela la cunoștințele sale pentru a dona cu toții bani în contul copilului, inculpata a insistat ca banii să fie virați de Asociație în contul Fundației „I.A.”, Asociația urmând a beneficia de facilități fiscale.

În timpul acestei discuții, martora N.I. i-a explicat constant inculpatei, fără succes însă, că, întrucât banii urmau să provină de la persoane particulare și nu din partea Asociației, eventualul contract de sponsorizare nu ar mai fi avut rost.

La un moment dat, în discuția purtată de martora N.I. a intervenit inculpatul F.T. care a fost chemat de I.M. la telefon și care a confirmat cele spuse anterior de mama sa. Și el a insistat asupra încheierii unui contract de sponsorizare cu Fundația „I.A.” cu motivarea că Asociația va beneficia de o serie de facilități fiscale. Inculpatul a arătat că banii urmau să fie virați în contul Fundației „I.A.” și nu direct în contul minorului.

A doua zi, respectiv la data de 28 noiembrie 2006, inculpata I.M. a contactat recepționerul Asociației, spunându-i că minorul T.D. decedase chiar în acea zi, astfel încât, dacă s-au strâns deja bani, aceștia să fie trimiși în contul Fundației „I.A”, deoarece ei au în lucru un alt caz urgent, fără a preciza care anume.

În aceeași zi, a fost primit din nou prin fax de la același număr contractul de sponsorizare „în alb”, în care figura contul bancar al Fundației „I.A.” unde urma să fie virată suma de către Asociație.

Deși martora N.I. a fost dezamăgită la aflarea acestei împrejurări, a luat decizia de a se informa direct de la familia copilului, fiind foarte impresionată de situația înfățișată de către inculpată, martora având la acea dată un copil minor de vârsta minorului T.D.

La data de 29 noiembrie 2006, în urma consultării site-ului creat special pentru acest minor, martora N.I. a trimis un e-mail unchiului minorului, B.A.

Numitul B.A. a trimis un răspuns prin e-mail către N.I., informând că, din nefericire, minorul decedase cu două luni în urmă, la data de 11 septembrie 2006.

Având convingerea că s-a urmărit înșelarea sa, martora N.I., pentru a preveni alte posibile fapte de înșelăciune, a sesizat la data de 14 decembrie 2006 organele de poliție cu privire la săvârșirea de către inculpații F.T. și I.M. a infracțiunii de tentativă la înșelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

Inculpatul F.T. și inculpata I.M. cunoșteau faptul că minorul era decedat de câteva luni, deoarece inculpata fusese anunțată de martorul B.A., unchiul minorului.

Faptele inculpaților de a încerca inducerea în eroare a numitei N.I. prin solicitarea sumei de 2.500 euro pentru ajutorarea minorului T.D., minor care în realitate murise de mai multe zile, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la înșelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

Inculpații nu au fost trași la răspundere penală deoarece s-au desistat și, potrivit art. 22 C. pen., este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat mai înainte de descoperirea faptei ori a împiedicat producerea rezultatului.

Faptul că inculpații s-au desistat rezultă din aceea că a doua zi, respectiv la data de 28 noiembrie 2006, inculpata I.M. a sunat la Asociația „A.” și a spus că minorul T.D. a decedat.

Nu are relevanță în cauză aspectul că s-au solicitat bani, cu motivarea că sunt necesari pentru un alt caz urgent.

Așa fiind, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. i

1

) C. proc. pen., cu referire la art. 22 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului F.T. pentru infracțiunea prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. și împotriva inculpatei I.M.

Cu privire la infracțiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen., referitoare la inculpații F.T., I.M. și P.V.:

În data de 29 august 2004, partea vătămată M.V. s-a căsătorit cu I.A., sora inculpatului și fiica inculpatei I.M., diagnosticată cu leucemie în data de 14 iunie 2004, boală care i-a cauzat decesul peste un an, în data de 9 iulie 2005.

Societatea U. a decis să doneze imobilul (garsonieră) situat în B-dul M. familiei de proaspăt căsătoriți M.V. și I.A.

Deși nu au fost întocmite niciodată documentele care să ateste proprietatea celor doi asupra garsonierei, cei doi au locuit fără întrerupere în imobil din luna noiembrie 2004, iar după decesul soției din data de 9 iulie 2005, partea vătămată M.V. continuă să locuiască la această adresă și în prezent.

În data de 22 iulie 2005, între societatea U. și inculpatul F.T. a fost încheiat contractul de donație autentificat având ca obiect același imobil, trecut ulterior de inculpat în patrimoniul Fundației „I.A.” prin actul constitutiv al Fundației. Contractul de donație încheiat între societatea U. și inculpatul F.T. a fost declarat nul absolut prin decizia civilă nr. 244 din 6 februarie 2007 a Curții de Apel București, prin care a rămas irevocabilă decizia civilă nr. 1163/A din 19 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă.

Același imobil a făcut apoi obiectul contractului de comodat, autentificat, încheiat între Fundația „I.A.” și numita P.V. în calitate de beneficiar pe termen de 99 de ani.

La data de 29 ianuarie 2007 a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 6 București cererea de chemare în judecată formulată de numita P.V. având ca obiect evacuarea pe cale de ordonanță președințială a părții vătămate M.V. Cererea a fost semnată de numita P.V. și de inculpat, în calitate de avocat al acesteia, primul termen de judecată fiind fixat la data de 20 februarie 2007.

În data de 8 februarie 2007 a fost eliberată cartea de identitate a numitei P.V., unde figurează domiciliul din B-dul M.

La data de 9 februarie 2007, martorii T.I. și T.V., vecinii părții vătămate M.V., au observat prin vizorul ușii lor de intrare că mai multe persoane se aflau la ușa apartamentului părții vătămate și încercau să pătrundă în interior prin forțarea ușii de acces. Alertat, martorul T.I. a apelat telefonic partea vătămată și apoi a chemat organele de poliție, observând prin vizor cum au spart încuietoarea ușii de acces și cum au intrat în interiorul apartamentului părții vătămate toți cei prezenți, respectiv inculpatul F.T., inculpata I.M., P.V. și numiții I.I., I.M. și I.C., persoane pe care atât el cât și soția sa T.V. le-au recunoscut ulterior din fotografii.

În scurtă vreme, la fața locului au sosit mai mulți lucrători de poliție care au încercat să stabilească cine avea dreptul de a locui în respectiva garsonieră.

În aceeași seară, partea vătămată s-a deplasat împreună cu martorul T.I. la secția de poliție unde a formulat plângere penală cu privire la infracțiunea de violare de domiciliu, după care s-a întors la locuință împreună cu mai mulți lucrători de poliție, găsind ușa de acces închisă și butucul schimbat.

Încuietoarea fusese schimbată de inculpat împreună cu numitul I.I., care au demontat încuietoarea existentă și au montat una nouă în timp ce partea vătămată și ceilalți se aflau la poliție, de față fiind inculpata I.M. care a fost auzită de martora T.V. că le spunea celor doi că „nu este legal ceea ce fac.”

Partea vătămată a petrecut noaptea 9/10 februarie 2007 la o altă adresă, iar în dimineața zilei de 10 februarie 2007 a spart încuietoarea ușii de acces pentru a intra în locuință.

Între partea vătămată M.V., care locuiește și în prezent în imobil, și Fundația „I.A.”, care figurează cu sediul la aceeași adresă, dar în fapt nu funcționează acolo, au existat mai multe procese civile din momentul încheierii contractului de donație în favoarea inculpatului și până în prezent, fără a exista o hotărâre care să statueze cu titlu definitiv asupra dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea uneia dintre părți. Anterior faptei din data de 9 februarie 2007 a fost pronunțată o singură hotărâre judecătorească, respectiv sentința civilă nr. 2511 din 6 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 6 București, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de evacuare formulată în data de 4 aprilie 2006 de Fundația „I.A.” pe calea ordonanței președințiale.

Este de subliniat faptul că, la data săvârșirii faptei, atât inculpatul F.T., cât și inculpata P.V. cunoșteau faptul că garsoniera era locuită de M.V., întrucât la data de 29 ianuarie 2007 formulaseră o cerere de chemare în judecată având ca obiect evacuarea pe cale de ordonanță președințială a părții vătămate M.V. din apartamentul sus-menționat; cererea era semnată de numita P.V. și de inculpat, în calitate de avocat al acesteia, primul termen de judecată fiind fixat pentru data de 20 februarie 2007, respectiv peste aproximativ o săptămână de la săvârșirea faptei.

Situația de fapt, așa cum a fost prezentată, a fost recunoscută de către inculpați care au arătat că au dreptul de a pătrunde în imobil, deoarece acolo își avea sediul Fundația „I.A.”, iar accesul membrilor fundației nu era interzis.

Au mai arătat inculpații că partea vătămată nu deținea niciun titlu care să-i confere un drept de folosință al locuinței.

De asemenea, este de subliniat aspectul că între inculpați și partea vătămată au avut și au loc neînțelegeri cu privire la folosința imobilului, aspect ce a determinat mai multe procese civile între aceștia.

Față de cele reținute, instanța a apreciat că se impune achitarea inculpaților F.T., I.M. și P.V., în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen., deoarece inculpații au crezut că au dreptul să pătrundă în imobil, lipsind deci intenția de a comite infracțiunea de violare de domiciliu.

Faptele reținute în sarcina inculpatului F.T., care la datele de 26 mai 2007 și 7 iunie 2007 a condus autovehiculul marca S. pe drumuri publice, fără a poseda permis de conducere, declarând în fața organelor de poliție identitatea falsă de R.O., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 86 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și ale infracțiunii prevăzute în art. 293 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., infracțiunea de fals privind identitatea fiind comisă în scopul ascunderii infracțiunii de conducere a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere.

Faptele reținute în sarcina inculpatului F.T. care a falsificat înscrisurile intitulate „Recurs” și „Motive de recurs”, înregistrate la instanță la datele de 13 februarie 2008 și 26 martie 2008, producând consecințe juridice în sensul de a fi declarat recursul și, respectiv, de a fi motivat recursul împotriva sentinței penale nr. 10 din 30 ianuarie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen. S-a impus reținerea și a dispozițiilor art.41 alin. (2) C. pen. pentru aceste două acte de falsificare, deoarece rezoluția infracțională a inculpatului a fost unică.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței penale atacate în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., în afara temeiurilor invocate și a cererilor formulate, sub toate aspectele, în raport cu întregul material probator administrat în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție expune:

În evaluarea probelor, judecătorul fondului, deși a constatat elemente și împrejurări de fapt care conturau pe deplin situația descrisă prin actul de trimitere în judecată, a dat, parțial, o interpretare greșită acestora.

Efectuând propriul examen și având în vedere probele cauzei, parte din ele administrate în mod nemijlocit - audiere inculpați, martori N.I., T.I. - Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Inculpatul F.T. și mama sa, inculpata I.M. sunt reprezentanți legali ai Fundației „I.A.” pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie, având cont deschis la Banca C., iar inculpatul F.T., din 2006, 1 martie, este membru al baroului, avocat definitiv.

În calitățile deținute în cadrul fundației cei doi inculpați, deși cunoșteau că minorul T.D. decedase cu două luni în urmă, la data de 27 noiembrie 2006 au solicitat prin fax Asociației „A.” (prin transmiterea unui memoriu, anexe de prezentare a cazului urgent al copilului diagnosticat cu leucemie acută ce necesita transplant măduvă) ajutor bănesc, câteva mii de euro.

Așa cum a declarat martora N.I. în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, documentul primit de Asociația la care martora era angajată poartă antetul fundației inculpaților, semnătura inculpatului F.T., iar insistența cu care cei doi inculpați cu care a purtat o discuție telefonică îi solicitau urgent ca ajutorul bănesc să fie trecut în contul fundației, și nu al familiei copilului bolnav, precum și aspectul că cei doi inculpați nu au fost în măsură să-i ofere detalii în legătură cu starea efectivă a copilului, i-a creat acesteia serioase bănuieli cu privire la credibilitatea demersului inculpaților.

A doua zi, respectiv la 28 noiembrie 2006, inculpata I.M. a contactat din nou Asociația „A.” și, într-o discuție telefonică cu alt angajat, a făcut cunoscut că minorul T.D. decedase, însă a menținut solicitarea ca eventualul ajutor bănesc pe care persoane fizice ar dori să-l facă (obiectul de activitate al Asociației „A.” nu permitea ca asociația să facă donațiile) să fie depus în contul fundației inculpatului, întrucât exista un alt caz urgent în lucru, așa încât suma de bani urma a fi redirecționată.

În aceste împrejurări, martora N.I. a considerat necesar a se informa și din altă sursă cu privire la situația minorului T.D., iar din pagina personală de internet, creată special pentru copil, a aflat adresa de e-mail a unchiului minorului (B.A.) și, în urma corespondenței purtate cu acesta, a înțeles că decesul copilului se produsese cu două luni în urmă, iar B.A. credea că doar o neînțelegere i-ar fi făcut pe inculpați să mai solicite ajutor bănesc pentru acel copil, întrucât inculpații cunoșteau pe de-a întregul situația.

Constatând toate aceste împrejurări, acțiunile întreprinse de cei doi inculpați, judecătorul fondului, în mod eronat și printr-o greșită interpretare a dispozițiilor legale, a concluzionat cu privire la incidența cauzei de nepedepsire prevăzută în art. 22 C. pen., și anume desistarea, reținând că prin conduita manifestată de inculpați la 28 noiembrie 2006, când au sunat la Asociația „A.” anunțând decesul minorului, aceștia ar fi renunțat la activitatea infracțională, abandonând actele de executare.

În deplin acord cu susținerile procurorului, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acțiunile derulate de inculpații I.M. și F.T., în a solicita acel ajutor bănesc, cu insistență și invocând caracterul urgent al situației minorului, despre care cunoșteau, dincolo de orice îndoială, că decedase cu două luni în urmă, apoi de a reveni cu precizarea că, deși minorul decedase în acea zi, suma de bani este necesară pentru alt copil în suferință, iar, în mod absolut necesar, s-ar impune ca banii să fie depuși în contul fundației - denotă cu evidență acte ce se înscriu în tiparul tentativei la înșelăciune, și nicidecum renunțare la activitatea infracțională, abandonarea actelor de executare.

Prin urmare, cei doi inculpați au pus în executare rezoluția infracțională de a induce în eroare angajații Asociației „A.”, executare care însă nu și-a produs efectul, nu consecință a desistării, ci pentru că angajata N.I. a înțeles lipsa de legalitate a demersului inițiat de inculpați și nu a dat curs cererii acestora.

S-ar impune precizarea că reticența manifestată de martora N.I. a determinat, cel mai probabil, atitudinea inculpaților în a accepta că minorul decedase (deși nu cu două luni în urmă, ci în data de 28 noiembrie 2006, potrivit precizării făcute de I.M. în convorbirile telefonice din 28 noiembrie 2006), însă de remarcat că nici în acele condiții inculpații nu au înțeles să renunțe la solicitarea unui ajutor bănesc, ci au persistat în rezoluția infracțională luată, invocând existența unui nou caz urgent.

În virtutea argumentelor înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție va concluziona cu privire la săvârșirea de către inculpații F.T. și I.M. a tentativei la înșelăciune, actele de executare efectuate înscriindu-se în șirul de manopere dolosive menite să inducă și mențină în eroare partea vătămată în scopul de trimitere a sumei de bani.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că elementele pe care judecătorul fondului le-a avut în vedere când a apreciat cu privire la existența cauzei de nepedepsire a tentativei nu pot constitui argumente convingătoare și se află în vădită contradicție cu situația de fapt ce rezultă din probatoriul cauzei.

În speță, niciuna din condițiile ce se cer a fi îndeplinite pentru incidența art. 22 C. pen., anume renunțarea la continuarea executării activității infracționale întemeiată pe libera voință a făptuitorului să se producă înainte ca executarea să fie terminată, în timp util, deci, și renunțarea să fie definitivă - nu se regăsesc.

În consecință, soluția de încetare a procesului penal pornit împotriva inculpaților F.T. și I.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. este greșită, cei doi inculpați urmând a fi trași la răspundere penală.

O altă acuzație adusă inculpaților F.T., I.M., dar și inculpatei P.V. a fost aceea de violare de domiciliu, în baza dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. pen., actul de trimitere în judecată reținând în sarcina acestora că la data de 9 februarie 2007 au pătruns fără drept în imobilul părții vătămate M.V., prin forțarea ușii de acces.

În analiza acuzației, judecătorul fondului a constatat o situație de fapt corespunzătoare, stabilind că în imobilul garsonieră situat în B-dul M. au locuit începând cu anul 2004 familia părții vătămate (M.V. fiind căsătorit la acea dată cu I.A., sora inculpatului F.T. și fiica inculpatei I.M., decedată în urma diagnosticării cu leucemie, la 9 iulie 2005), în urma donării acestui imobil, într-o campanie pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie.

S-a reținut că, deși nu au fost întocmite niciodată documentele care să ateste proprietatea celor doi soți asupra garsonierei, cei doi au locuit neîntrerupt în imobil din noiembrie 2004, iar după decesul soției, partea vătămată M.V. a continuat să locuiască la acea adresă. Pe de altă parte, înscrisurile existente la dosarul cauzei relevă că la 22 iulie 2005, între societatea U. și inculpatul F.T. a fost încheiat contractul de donație autentificat, având ca obiect același imobil, ulterior trecut de inculpat în patrimoniul fundației deținute cu mama sa, contract care însă a fost declarat nul absolut prin decizia civilă nr. 244 din 6 februarie 2007 a Curții de Apel București.

Același imobil a făcut apoi obiectul contractului de comodat, autentificat, între Fundația „I.A.” și inculpata P.V. în calitate de beneficiar pe 99 de ani, aceasta din urmă solicitând în instanță evacuarea pe cale de ordonanță președințială a părții vătămate M.V. din imobil, la data de 29 ianuarie 2007, cu prim termen de judecată fixat la 20 februarie 2007.

S-a mai reținut că la 8 februarie 2007 a fost eliberată cartea de identitate a numitei P.V., unde figura domiciliul din B-dul M. În acest context, la data de 9 februarie 2007 - deci în timp ce acțiunea de evacuare pe cale de ordonanță președințială a părții vătămate se afla pe rolul instanței, urmare a demersului procesual inițiat de inculpata P.V., ale cărei interese erau reprezentate de inculpatul F.T., avocat - cei 3 inculpați au înțeles să intre în posesia efectivă a imobilului, sens în care la acea dată au pătruns fără drept, prin forțarea ușii, în garsonieră.

Probele administrate în cauză au demonstrat dincolo de orice îndoială că cei 3 inculpați, însoțiți și de alte persoane, inculpatul F.T. folosindu-se de un obiect, au spart ușa locuinței și au pătruns în imobil, împrejurare în care vecinii alertați de zgomot au anunțat lucrătorii de poliție.

Deși judecătorul fondului a constatat că inculpații cunoșteau aspectul că acea garsonieră era locuită efectiv de partea vătămată, inculpata P.V. formulase acțiune judecătorească tocmai pentru a-l evacua pe M.V. din imobil, iar pe de altă parte, fundația inculpaților I.M. și F.T. nu funcționase niciodată acolo, concluzionează că se impune achitarea lor pentru infracțiunea prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen., pe considerentul că inculpații au crezut că au dreptul să pătrundă în imobil, neexistând intenția.

Fără a se apleca asupra conținutului constitutiv al infracțiunilor deduse judecății, așa cum s-ar fi impus, și fără a motiva aspectele care ar fi putut conduce la concluzia lipsei intenției, judecătorul fondului, contrar evidenței, dă o rezolvare greșită acțiunii penale exercitate în cauză.

În deplin acord cu susținerile procurorului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, ținând seama de actele executate de cei 3 inculpați, că elementele constitutive ale infracțiunii, atât în plan obiectiv, cât și în latura sa subiectivă sunt îndeplinite, că, indiferent de credința inculpaților cu privire la dreptul lor asupra imobilului, de litigiile pe care le-au avut și le aveau în instanță cu partea vătămată și care vizau acel imobil, aveau posibilitatea pătrunderii în locuință numai cu consimțământul părții vătămate (care locuia efectiv acolo, fapt cunoscut de cei 3 inculpați) ori cu ocazia punerii în executare a unei hotărâri judecătorești definitive care să le permită accesul.

Jurisprudența, dar și doctrina au statuat că, prin incriminarea pătrunderii fără drept în domiciliul unei persoane, legiuitorul a înțeles să ocrotească, să protejeze libertatea și inviolabilitatea locului în care o persoană își adăpostește efectiv, își trăiește viața privată fără însă a prevedea vreo cerință de îndeplinit în sensul existenței vreunui titlu cu care acea persoană și-a stabilit domiciliul într-un imobil, autor al infracțiunii de violare de domiciliu putând fi chiar proprietarul imobilului.

Or, speța de față, tocmai o asemenea stare de fapt dezvăluie, partea vătămată M.V. locuind efectiv în garsonieră, aspect cunoscut inclusiv de inculpata P.V. care, în dorința de a intra în posesia imobilului, îl acționase pe acesta injustiție. De altfel, P.V. a confirmat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ocazia audierii sale, că la data la care a mers împreună cu cei 2 inculpați, pentru a intra în imobil, F.T. a spart sistemul de închidere cu o bormașină pe care o luase la el. Deși inculpata P.V. a susținut că nu a avut cunoștință de situația reală, ci ar fi constatat la fața locului că garsoniera era locuită, probele cauzei demonstrează contrariul. Astfel, inculpata a acceptat să se deplaseze la acel imobil împreună cu coinculpații și alte persoane, a constatat că inculpatul F.T. avea la el o bormașină, iar din declarația martorului T.I., vecinul părții vătămate și cel care a anunțat lucrătorii de poliție, a reieșit că aceasta a pătruns în imobil după spargerea sistemului de închidere a ușii.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a constata că cerințele tragerii la răspundere penală a inculpaților F.T., I.M. și P.V. sunt îndeplinite, iar susținerile procurorului pe deplin fondate.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de procuror împotriva sentinței nr. 483 din 29 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, a casat în parte sentința penală atacată și rejudecând:

I. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., a condamnat inculpatul F.T. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare.

În baza art. 192 alin. (2) C. pen., a condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 293 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare, iar în baza art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate cu pedeapsa stabilită pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 86 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin sentința penală atacată, inculpatul F.T. urmând a executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.

A dispus aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 86

1

C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată de 5 ani ce constituie termen de încercare. A făcut aplicarea art. 86

3

alin. (1) C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare, s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii.

II. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., a condamnat pe inculpata I.M. la pedeapsa de 10 luni închisoare.

În baza art. 192 alin. (2) C. pen., cu reținerea art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a condamnat aceeași inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpata I.M. va executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare.

A dispus aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 81-82 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani ce constituie termen de încercare.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare se suspendă executarea pedepsei accesorii.

III. În baza art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a condamnat inculpata P.V. la pedeapsa de 3 luni închisoare.

În baza art. 81-82 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a pedepsei pe o durată de 2 ani și 3 luni ce constituie termen de încercare.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare se suspendă executarea pedepsei accesorii.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.