ÎCCJ, decizie (scj.ro #82844)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82844) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

A.

Promisiune de vânzare-cumpărare încheiată de o persoană

lipsită de discernământ.

Sancțiunea

aplicabilă

B.

Casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare. Limitele rejudecării

din perspectiva art. 315 C. proc. civ.

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Contracte/Drept procesual civil. Căile extraordinare de

atac

Index alfabetic:

acțiune în constatarea nulității absolute

-

promisiune de vânzare-cumpărare

-

consimțământ

-

lipsa discernământului

-

casarea hotărârii

-

limitele rejudecării

C.

civ., art. 943, art. 953, art. 960

C.

proc. civ., art. 43 alin. (2), art. 294, art. 315

1.

Neîndeplinirea condiției de valabilitate a consimțământului

datorită lipsei discernământului echivalează cu lipsa

caracterului conștient al actului juridic, în sensul că subiectul de

drept nu are puterea de a aprecia efectele juridice pe care le are manifestarea

sa de voință.

Prin

urmare, în cazul încheierii unei promisiuni de vânzare-cumpărare de

către o persoană bolnavă de Alzheimer, sancțiunea

juridică care intervine este aceea de anulare a actului juridic pentru

lipsa de discernământ al acesteia, cu repunerea părților în situația

anterioară încheierii actului respectiv.

2.

Dispozițiile art. 315 C. proc. civ. stabilesc expres limitele

rejudecării în ipoteza casării hotărârii pentru nerespectarea

formelor procedurale, în sensul că judecata se reia din etapa în care s-a

constatat neregularitatea care a atras casarea hotărârii.

Astfel,

dacă în decizia de casare se menționează expres momentul de la

care instanța  este obligată să intervină pentru a

asigura legala reprezentare a părții lipsite de discernământ,

orice altă interpretare adăugă la lege și la

conținutul deciziei de casare.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr. 2981 din 2 octombrie 2013

Notă:

În decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul

Cod civil și din vechiul Cod de procedură civilă

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 18

iulie 2008, reclamanta F.C. a chemat în judecată pe pârâta SC D.D.G. SRL,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,

să constate nulitatea promisiunii de vânzare-cumpărare nr. 1423/19 mai

2008 și repunerea părților în situația anterioară

încheierii acesteia, pentru lipsa discernământului, lipsa de

consimțământ, cauză ilicită și imorală, întrucât

valoarea prețului oferit este vădit  disproporționată

în raport cu  valoarea bunului.

Prin cererea

înregistrată sub nr. xx23/280/2008, reclamanta SC D.D.G.I. SRL a chemat-o

în judecată pe pârâta F.C., solicitând instanței pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafață de 3.300 m.p. ce a

făcut obiectul antecontractului nr. 1423/19 mai 2008, iar, în subsidiar,

obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 lei, cu cheltuieli de

judecată.

Prin

încheierea din data de 26 februarie 2009, tribunalul a dispus conexarea

dosarului nr. xx23/280/2008 la prezenta cauză.

Prin

sentința nr. 80 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Argeș a admis în

parte acțiunea conexă formulată de pârâta-reclamantă SC

D.D.G.I. SRL și a obligat-o pe reclamanta-pârâtă la plata sumei de

100.000 lei, reprezentând dublul arvunei.

Pentru

a pronunța această sentință tribunalul a reținut

că, față de concluziile raportului de expertiză

psihiatrică dispusă în cauză, deși s-a reținut că

reclamanta are discernământul abolit, fără a putea să

aprecieze conținutul și consecințele faptelor sale, nu se pot

face aprecieri cu privire la stadiul afecțiunii psihice la data de 19 mai

2008  și, deci, cu privire la discernământul reclamantei la data

încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare. Prin urmare, întrucât discernământul

se prezumă, iar această prezumție nu a fost răsturnată

prin probele administrate, această cauză de anulabilitate a

hotărârii nu a fost dovedită.

Tribunalul

a apreciat că dolul ca viciu de consimțământ, invocat drept

cauză de anulabilitate a convenției, nu a fost dovedit, declarația

martorului audiat nefiind relevantă, iar în ceea ce privește

neseriozitatea prețului, deși prețul convenit de părți

de 550.000 lei este inferior valorii terenului de la data încheierii

antecontractului, de 1.340.071 lei, nu se poate vorbi de inexistența

prețului, ci cel mult de un preț lezionar, care nu poate fi invocat

de  cocontractantul major.

Tribunalul

a înlăturat și susținerile recurentei-pârâte relative la cauza

ilicită sau imorală, reținând că fiecare dintre

părți a urmărit un scop bine determinat la încheierea actului,

respectiv, obținerea unor contraprestații: reclamanta – prețul,

iar pârâta – transferul dreptului de proprietate.

În ceea

ce privește acțiunea conexă, tribunalul a reținut că

primul capăt de cerere referitor la pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare nu

poate fi primit pentru că pârâta-reclamantă nu a făcut dovada

că și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, constând în

plata prețului convenit, dovedind doar plata avansului de 50.000 lei. Cât

privește cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la

plata despăgubirilor în valoare de 250.000 lei, reprezentând de 5 ori

avansul achitat de aceasta, tribunalul a apreciat că această

clauză de restituire nu are valoarea unei clauze penale, astfel încât nu

se impune acordarea sumei în cuantumul convenit.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamanta-pârâtă, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel

formulate, reclamanta-pârâtă a arătat că în mod greșit s-a

dispus de către instanța de fond conexarea celor două cauze,

având în vedere că sunt acțiuni total diferite, astfel încât se

impunea suspendarea cauzei având ca obiect pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, până la

soluționarea acțiunii în anulare a promisiunii de

vânzare-cumpărare. Reclamanta-pârâtă a arătat că în mod

greșit s-a reținut de tribunal că nu s-a dovedit lipsa de

discernământ al reclamantei la data încheierii contractului, în

condițiile în care concluziile expertizei fac referire la existența

unui discernământ abolit, iar instanța de fond a respins

obiecțiunile reclamantei la acest raport de expertiză și cererea

de refacere a probelor cu expertiză, față de actele medicale

care probează lipsa discernământului la data încheierii actului.

S-a mai

susținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit

că prețul practicat este un preț serios, deși acesta este

mai mic cu 790.000 lei decât prețul real, fiind încălcate

dispozițiile art. 1303 C. civ., care atrag nulitatea antecontractului.

Reclamanta-pârâtă

a mai învederat că tribunalul nu putea să o oblige pe aceasta la

plata de despăgubiri către pârâta-reclamantă, în condițiile

în care reclamanta-pârâtă a invocat excepția de neexecutare a contractului,

iar pârâta, astfel cum a reținut și tribunalul, nu și-a

îndeplinit obligația de plată a prețului datorat.

Prin

decizia nr. 15 din 7 martie 2012, Curtea de Apel Pitești a admis apelul

reclamantei-pârâte și a schimbat sentința, în sensul că a admis

acțiunea reclamantei și a anulat promisiunea de

vânzare-cumpărare nr. 1423/19 mai 2008, dispunând repunerea

părților în situația anterioară. Totodată, a fost

respinsă acțiunea conexă și a fost admisă cererea

pârâtei-reclamante de reducere a cheltuielilor de judecată solicitate de

reclamanta-pârâtă.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs intimata-pârâtă SC D.D.G.I. SRL,

criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5,

7 și 9 C. proc. civ.

Prin

decizia nr. 4596 din 21 noiembrie 2012, Înalta Curte a admis recursul pârâtei

în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reținând

că reclamanta este lipsită de discernământ și nu a avut

reprezentant legal, curatorul special fiind numit abia la 21 iunie 2012, astfel

încât a fost încălcat art. 42 C. proc. civ.. Înalta Curte a reținut

că, față de concluziile raportului de expertiză depus în

cauză la data de 4 noiembrie 2011, curtea de apel era obligată

să inițieze procedurile legale pentru numirea unui curator, care

să o poată reprezenta legal pe reclamantă. Prin urmare, Înalta

Curte a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare

instanței de apel.

În

rejudecare, apărătorul apelantei-reclamante a depus sentința nr.

161 din 10 ianuarie 2013 a Judecătoriei Sectorului 6 prin care

apelanta-reclamantă a fost pusă sub interdicție, fiind numit

tutore F.V.E.

Prin

decizia nr. 73 din 18 aprilie 2013, Curtea de Apel Pitești, în rejudecare,

a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă și a schimbat

sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea reclamantei

și a anulat promisiunea de vânzare-cumpărare nr. 1423/19 mai 2008,

dispunând repunerea părților în situația anterioară.

Totodată, instanța de apel a respins acțiunea conexă formulată

de pârâta-reclamantă și a admis cererea reclamantei de reducere

a  cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanta-pârâtă.

Pentru a pronunța această nouă decizie, instanța de apel a

reținut că instanța de fond a pronunțat sentința

atacată în baza unui probatoriu incomplet, întrucât din raportul de

expertiză administrat în faza apelului, înainte de rejudecare, probă

ce poartă avizul Comisiei Superioare Medico-Legale și care

rămâne câștigată cauzei deoarece casarea s-a dispus exclusiv

pentru lipsa de reprezentant-legal al apelantei-reclamante, rezultă

că reclamanta nu avea discernământ la data încheierii promisiunii de

vânzare-cumpărare.

Curtea

de apel a respins susținerile intimatei-pârâte în sensul că prin

acțiunea introductivă reclamanta ar fi invocat dolul ca viciu de

consimțământ, neseriozitatea prețului și cauza

imorală, iar nu lipsa consimțământului care atrage nulitatea

absolută. Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că în

ipoteza în care lipsa consimțământului se datorează lipsei

discernământului, sancțiunea este nulitatea relativă, pentru

că regula încălcată ocrotește interesul personal al celui

lipsit de discernământ. Or, prin acțiunea introductivă

reclamanta a solicitat anularea promisiunii de vânzare-cumpărare și

repunerea părților în situația anterioară, pentru lipsa

consimțământului, lipsind discernământul vânzătoarei pentru

încheierea respectivei promisiuni.

Instanța

de apel a mai reținut că neseriozitatea prețului și cauza

imorală au fost invocate ca motive de anulabilitate, în subsidiar,

însă, reținându-se anularea actului pentru lipsa

consimțământului ca urmare a lipsei de discernământ, nu se mai

impune analizarea acestor motive subsidiare.

Față

de motivul de anulabilitate reținut anterior, curtea a apreciat că

acțiunea conexă prin  care se solicită pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare, este neîntemeiată.

Curtea

a admis cererea intimatei-pârâte de reducere a cheltuielilor de judecată

solicitate de apelanta-reclamantă de la 119.000 lei, la 25.000 lei,

apreciind că suma solicitată este nepotrivit de mare în raport cu

valoarea cauzei și cu munca depusă de avocat.

Împotriva

acestei decizii, inclusiv împotriva încheierii din 11 martie 2013 de amânare a

pronunțării, care face parte din decizie, a declarat recurs,

recurenta-pârâtă, criticând decizia atacată pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.,

inclusiv pentru încălcarea art. 315 C. proc. civ., solicitând, în

principal, admiterea recursului și casarea deciziei atacate, iar, în

subsidiar, modificarea deciziei atacate și respingerea apelului declarat

de apelanta-reclamantă. Ca o a treia soluție în recurs,

recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea

deciziei, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată solicitate de

intimata-reclamantă.

În

dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta-pârâtă a

arătat, în esență, următoarele:

-

Curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ.,

reținând în mod greșit că Înalta Curte a casat doar actul final

al judecății în apel, respectiv decizia nr. 15/2012, întrucât din

dispozitivul și considerentele deciziei de casare reiese că întreaga

procedură desfășurată în fața instanței de apel a

fost anulată, rămânând valabile doar cererea de apel și

întâmpinarea pârâtei. Ca atare, în mod greșit instanța de apel a

respins cererea recurentei-pârâte, ca fiind lipsită de interes, de reluare

a întregii proceduri în fața instanței de apel, inclusiv a fazei de

administrare a probelor, apreciind că o atare cerere poate fi

făcută cel mult de către reclamantă. Recurenta a mai

arătat că reprezentantul legal al reclamantei nu poate face o atare

confirmare a actelor de procedură, întrucât aceasta intervine după

constatarea nulității actelor de către instanța de casare;

-

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 294 C. proc. civ.,

întrucât prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta

a solicitat anularea promisiunii de vânzare-cumpărare și repunerea

părților în situația anterioară, pentru lipsa de

consimțământ, lipsind discernământul vânzătoarei pentru

încheierea promisiunii amintite. Deși cererea de chemare în judecată

este lipsită de claritate, a arătat recurenta-pârâtă, este

evident din modul în care a fost structurată și motivată că

reclamanta a solicitat anularea actului juridic pentru viciu de

consimțământ, respectiv dolul, fapt ce exclude lipsa

discernământului. Celelalte motive se referă la neseriozitatea

prețului și la cauza imorală, fără să existe vreo

cerere modificatoare la dosarul cauzei pentru care să se invoce lipsa discernământului.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a mai arătat că lipsa

consimțământului, lipsa discernământului și dolul atrag

sancțiuni juridice diferite, respectiv, prima atrage nulitatea

absolută, iar celelalte două, nulitatea relativă, cu

distincție că în al doilea caz există consimțământ,

dar este viciat, iar în al treilea caz există atât consimțământ,

cât și discernământ, aspecte sesizate de prima instanță de

fond. Or, în speță, lipsa discernământului, datorată bolii

Alzheimer, a fost invocată abia în apel și nu mai putea fi

analizată de instanță, întrucât norma imperativă din art.

294 alin. (1) C. proc. civ. interzice formularea cererilor noi în apel, în caz

contrar, fiind încălcat dreptul la apărare al pârâtei. Motivarea

dată de instanța de rejudecare a apelului, în analizarea

excepției întemeiată pe art. 294 C. proc. civ., este nelegală,

fiind susceptibilă de critici de nelegalitate, întemeiate pe art. 304 pct.

5, 7 și 9 C. proc. civ.;

-

instanța de apel confundă inexistența/existența

consimțământului cu nevalabilitatea acestuia, echivalându-le, ceea ce

este greșit, întrucât valabilitatea consimțământului presupune

existența acestuia, conform art. 948 C. proc. civ. Or, existența

consimțământului este probată în speță prin semnarea

actului la notarul public. Or, reclamanta a invocat alterarea

consimțământului prin manevre dolosive, întrucât existența lui a

fost reținută de notarul public conform art. 100 din Legea nr.

36/1995. Ca atare, în mod greșit instanța de apel a apreciat că

este investită cu o cerere de lipsă a discernământului,

făcând o greșită calificare a  cererii de chemare în

judecată și încălcând astfel dispozițiile art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., ceea ce impune casarea deciziei atacate;

-

instanța de apel a revenit în mod nelegal asupra cererii de amânare

formulată de recurenta-pârâtă și a respins în mod nelegal

această cerere. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat

că la termenul din 11 aprilie 2013 a solicitat Curții de apel

amânarea cauzei, întrucât la dezbaterile finale pârâta urmează să fie

reprezentată de dl. avocat V.S., potrivit contractului de

asistență juridică, art. 2.11 și 2.12, iar instanța de

apel, după admiterea acestei solicitări, a revenit asupra

măsurii dispuse, fără motivare, încălcând astfel art. 24

Constituția României și art. 6 CEDO, ceea ce provoacă

recurentei-pârâte o vătămare pentru a cărei înlăturare se

impune anularea deciziei;

-

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 CEDO prin

neexaminarea unei chestiuni prealabile esențiale susținută de

recurentă atât în pledoaria finală, cât și în concluziile

scrise, respectiv faptul că avizul nr. EI/13238/2011 emis de Comisia

Superioară Medico-Legală este nemotivat. Astfel, a arătat

recurenta, deși la dosarul cauzei există două rapoarte de

expertiză medico-legală, cuprinzând concluzii contradictorii și

deși nu au intervenit elemente probatorii suplimentare, în perioada dintre

cele două rapoarte de expertiză, cel de-al doilea raport este avizat

de Comisia Superioară Medico-Legală fără vreo motivare, cu

încălcarea O.G. nr. 1/2000.

Recurenta-pârâtă

citează în acest sens cauzele Lazăr c. României și Baldovin c.

României, în care CEDO a criticat practica acestei instituții medicale de

a nu-și motiva avizele emise. Nemotivarea avizului menționat, a învederat

recurenta-pârâtă, echivalează cu ipoteza în care instanța nu

motivează soluția sau nu motivează de ce primește o cerere

sau nu.

-

Curtea de apel a oferit o motivare contradictorie sau străină de

natura pricinii. Recurenta a arătat că, încălcând art. 294 C.

proc. civ., instanța de apel s-a pronunțat asupra altor elemente

decât acelea care se regăsesc în cererea de chemare în judecată,

soluționând o cerere cu o cauză diferită și încălcând

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage

incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. Întrucât nu există motivarea soluției de schimbare a

sentinței de fond nu poate fi exercitat nici controlul de legalitate de

către instanța de recurs, deoarece considerentele instanței de

apel se referă la o altă cauză a cererii de chemare în

judecată. În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a

arătat că hotărârea instanței de apel este contradictorie,

întrucât, deși reține lipsa consimțământului, dispune

anularea contractului de vânzare-cumpărare, cu toate că

sancțiunea care trebuia să intervină era nulitatea

absolută;

-

decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a legii,

ceea ce determină incidența motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel, a arătat

recurenta-pârâtă, a făcut o greșită aplicare a textelor

legale privitoare la consimțământ și la vicii de

consimțământ, întrucât a admis o cerere, reținând lipsa

discernământului, deși în acțiune nu s-a invocat lipsa

consimțământului, ci vicierea acestuia. Ca atare, soluția era de

respingere a acțiunii ca neîntemeiată, întrucât nu existau probe care

să evidențieze dolul, iar lipsa consimțământului exclude

dolul. Ca atare instanța de rejudecare a făcut o greșită

interpretare și aplicare a art. 949, 953 și 960 C. civ.;

- în

subsidiar, a învederat recurenta-pârâtă, instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a art. 274 C. proc. civ., fiind

incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9

C. proc. civ. În fața instanței de rejudecare, a arătat

recurenta, reclamanta a solicitat cheltuielile de judecată efectuate în

fața instanțelor de apel, respectiv, onorariu de avocat, bonuri de

benzină și bonuri de parcare, depunând doar două bonuri fiscale.

După închiderea dezbaterilor a fost depusă nota de cheltuieli,

fără ca pârâta să ia cunoștință de această

cerere și înscrisurile depuse. Instanța de apel de rejudecare a

încălcat principiul

non

reformatio in pejus

, întrucât a

obligat-o pe pârâtă, în rejudecare la cheltuieli de 54.073,84 lei, mai

mari cu 16.148,5 lei decât cele cuprinse în prima decizie de apel. Nu în

ultimul rând, înscrisurile depuse în susținerea cererii de acordare a

cheltuielilor de judecată sunt semnate de F.K. și F.V., iar nu de

către reclamantă, în calitate de mandatare ale reclamantei, care,

având discernământul abolit, nu putea să acorde un atare mandat.

Totodată, s-a invocat că instanța de apel nu a analizat

proporționalitatea cheltuielilor de judecată în raport cu munca

depusă de avocat și valoarea litigiului și nu a analizat

proporționalitatea onorariului de expert solicitat pentru expertiza

medico-legală, precum și a cheltuielilor de transport, prin raportare

la mașina cu care s-a făcut deplasarea și la consumul acesteia.

Examinând

motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă, prin raportare la actele

și lucrările dosarului, Înalta Curte a reținut că recursul

declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Primul

motiv de recurs privește încălcarea art. 315 C. proc. civ. de

către instanța de rejudecare, care, în opinia recurentei, a

considerat în mod greșit că instanța supremă a dispus doar

anularea primei hotărâri pronunțate în apel, întrucât din

conținutul deciziei de casare reiese că întreaga procedură în fața

instanței de apel a fost anulată, cu excepția cererii de apel

și a întâmpinării depuse de recurenta-pârâtă.

Înalta

Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, fiind infirmat

de conținutul deciziei de casare nr. 4596 din 21 noiembrie 2012 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, care precizează expres

că, în raport de concluziile raportului de expertiză

medico-legală, depus în dosarul de apel la data de 4 noiembrie 2011,

instanța de apel era obligată să dispună efectuarea

procedurilor legale în vederea numirii unui curator special, care să o poată

reprezenta legal pe reclamantă. Ca atare din considerentele deciziei de

casare reiese cu certitudine momentul până la care au fost anulate de

către instanța de casare actele de procedură efectuate de prima

instanță de apel. De altfel, acesta este momentul care îi permitea

instanței de apel demararea procedurii legale de numire a curatorului

special, depunerea probei arătate echivalând cu răsturnarea

prezumției relative privind existența capacității de

exercițiu a reclamantei. O atare concluzie este întărită și

de dispozitivul deciziei de casare care a dispus casarea cu trimitere la

instanța de apel, iar nu la prima instanță de fond,

instanța de casare apreciind că răsturnarea prezumției

privind existența capacității de exercițiu a reclamantei

s-a realizat prin depunerea raportului de expertiză în faza apelului, iar

nu în prima instanță, cu atât mai mult cu cât primul raport de

expertiză a avut la bază un material probator insuficient.

Înalta

Curte reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile

art. 315 alin. (3) C. proc. civ. care stabilesc că în ipoteza în care

hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale,

judecata va reîncepe de la actul anulat. Ca atare, textul de lege

stabilește expres limitele rejudecării, în sensul că judecata se

reia din etapa în care s-a constatat neregularitatea care a atras casarea

hotărârii.

Cum în

decizia de casare s-a menționat expres momentul de la care instanța

era obligată să intervină pentru a asigura legala reprezentare a

reclamantei, și față de dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că orice altă interpretare

adăugă la lege și la conținutul deciziei de casare, astfel

încât primul motiv de recurs invocat este nefondat.

Înalta

Curte reține ca nefondată și susținerea din finalul acestui

motiv de recurs, în sensul că reprezentantul legal al reclamantei nu va

putea să facă ratificarea actelor de procedură, după

constatarea nulității acestora de către instanța de casare.

Întrucât ratificarea vizează probele administrate în fața

instanței de apel și, întrucât, astfel cum s-a arătat, acestea

nu au fost anulate de decizia de casare, acoperirea neregularității

reprezentării reclamantei la momentul administrării probelor s-a

realizat în fața instanței de apel prin intervenirea în proces a

tutorelui reclamantei, care a ratificat expres actele procedurale ale

incapabilului, conform art. 43 alin. (2) C. proc. civ. De altfel, anularea

probelor administrate în fața instanței de apel de către

instanța de casare, având în vedere parcursul procesual al cauzei, nici nu

ar fi fost posibilă atâta timp cât soluția instanței de recurs a

fost fundamentată pe concluziile raportului de expertiză

medico-legală depus la data de 4 noiembrie 2011, probă care a

răsturnat prezumția existenței capacității de

exercițiu a reclamantei. Ca atare, soluția instanței de apel,

față de ratificarea actelor de către tutorele reclamantei, de

respingere a solicitării pârâtei de refacere a probelor administrate în

prima judecată în apel, apare ca legală, bazându-se pe

dispozițiile art. 43 raportat la art. 315 C. proc. civ.

Înalta

Curte reține că al doilea motiv de recurs invocat de

recurenta-pârâtă privește încălcarea de către instanța

de apel a dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., întrucât prin

acțiunea introductivă de instanță reclamanta a solicitat

anularea actului pentru vicii de consimțământ, aspect ce se deduce

din motivarea acțiunii, de altfel, destul de ambiguă, și abia în

apel se invocă lipsa discernământului pentru existența bolii

Alzheimer, ceea ce atrage inadmisibilitatea acestei cereri față de

dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Sub acest aspect,

recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a făcut

o greșită calificare a cererii de chemare în judecată ceea ce

atrage incidența art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, s-a

învederat că în apel s-a făcut confuzie între existența

consimțământului și valabilitatea acestuia.

Răspunzând

acestui motiv de recurs, Înalta Curte reține că acțiunea

introductivă de instanță suferă la capitolul claritate

și precizie, solicitându-se anularea promisiunii de vânzare-cumpărare

pentru „lipsa consimțământului, lipsind discernământul

reclamantei.” Totodată, reclamanta a invocat alterarea

discernământului prin viciul dolului, existența prețului

lezionar și a cauzei imorale. Prin urmare, se poate cu

ușurință sesiza că prin acțiunea introductivă

s-au invocat atât motive de nulitate relativă, cât și motive de

nulitate absolută. Ceea ce este cert, dincolo de ambiguitatea cererii,

este faptul că prin chiar acțiunea introductivă de instanță,

reclamanta a invocat lipsa discernământului, ca și motiv de

anulabilitate a promisiunii de vânzare-cumpărare, ceea ce exclude

reținerea ipotezei reglementate de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,

nefiind în ipoteza unei cereri noi în apel.

În ceea

ce privește lipsa de claritate a cererii de chemare în judecată,

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 84 raportat

la art. 123 C. proc. civ., judecătorul este obligat să realizeze

calificarea unor atare cereri. Or, în speță, calificarea cererii reclamantei

a fost făcută chiar de către prima instanță care a

reținut că lipsa discernământului afectează valabilitatea

consimțământului și trebuie dovedită. Totodată, prima

instanță de apel a reținut că reclamanta a invocat lipsa

discernământului datorită existenței unei boli psihice,

respectiv, demența degenerativă Alzheimer. Nu în ultimul rând, Înalta

Curte reține că prin întâmpinare depusă la data de 12 septembrie

2009, în fața primei instanțe de fond, recurenta-pârâtă a

făcut apărări inclusiv pe aspectul lipsei discernământului

reclamantei, astfel încât nu pot fi reținute în speță

dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Relativ

la susținerea recurentei-pârâte privind confuzia făcută de

instanța de apel între existența/inexistența

consimțământului și lipsa de discernământ, Înalta Curte

reține următoarele: între cele patru condiții de valabilitate a

consimțământului – să provină de la o persoană cu

discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte

juridice, să fie exteriorizat și să nu fie alterat de vreun

viciu de consimțământ, literatura juridică face distincție

între valabilitatea consimțământului pentru lipsa

discernământului și, respectiv, alterarea consimțământului

prin viciile de consimțământ, în sensul că deși în primul

caz, neîndeplinirea condiției de valabilitate echivalează cu lipsa

caracterului conștient al actului juridic, în sensul că subiectul de

drept nu are puterea de a aprecia efectele juridice pe care le are manifestarea

sa de voință, în cel de-al doilea caz, consimțământul

există, dar este alterat de eroare sau dol, așadar în conținutul

său intelectual, ori de violență sau leziune, așadar în

caracterul său liber. Prin urmare, în ipoteza viciilor de

consimțământ intervine totdeauna un element exterior care

alterează caracterul conștient sau liber al

consimțământului, nefiind vorba despre puterea interioară a

subiectului de drept de a aprecia efectele manifestării sale de

voință. Prin urmare, absența discernământului, deși este,

indubitabil, analizată drept o condiție de valabilitate a

consimțământului, este apreciată de literatură și

practică, și ca o absență a consimțământului, se

înțelege valid, datorită imposibilității, independent de

factorii externi, în care se află subiectul de drept în cauză, în a

aprecia consecințele manifestării sale de voință.

Independent

de terminologia folosită, Înalta Curte reține că instanța

de apel a făcut o corectă încadrare juridică a sancțiunii

juridice care intervine în ipoteza în care actul juridic a fost încheiat de o

persoană fără discernământ, dispunând anularea actului

juridic pentru lipsa de discernământ probată în cauză. Prin

urmare, se reține că soluția instanței de apel este

legală, din acest punct de vedere, și nu poate fi supusă

reformării.

Cât

privește critica recurentei-pârâte privind nelegala revenire

fără motivare a instanței de apel asupra măsurii

amânării cauzei pentru lipsă de apărare a pârâtei, aspect ce

încalcă dreptul la apărare al recurentei și art. 6 CEDO, Înalta

Curte reține că, din verificarea încheierii de dezbateri de la

termenul din 11 aprilie 2013, din fața instanței de apel, o atare

soluționare favorabilă și, apoi, o revenire asupra măsurii

dispuse, nu se regăsesc în încheierea de dezbateri aflată la dosarul

cauzei astfel încât susținerile recurentei-pârâte, nefiind relative la un

act procedural din dosar, nu pot fi analizate de instanța de recurs.

În ceea

ce privește soluția instanței de apel, de respingere a cererii

de amânare a pârâtei, față de conținutul împuternicirii

avocațiale aflată la dosar, Înalta Curte reține că o atare

soluție este legală, respectând întrutotul dreptul la apărare al

recurentei-pârâte.

De

altfel, se reține că, în cauză, o cerere similară a fost

formulată și în fața instanței de recurs,

susținându-se existența unei clauze de exclusivitate din contractul

de asistență juridică al recurentei-pârâte, în sensul că

părțile ar fi convenit ca reprezentarea pârâtei la dezbaterile finale

din apel și recurs, să se facă de către un alt avocat.

Examinând

contractul de asistență juridică al pârâtei, Înalta Curte

reține că acesta este încheiat cu o societate de avocatură,

clauza menționată nefiind o clauză de exclusivitate în sensul

susținut de recurenta-pârâtă, respectiv că ar particulariza

caracterul intuitu personae al contractului pentru anumite dezbateri, în

persoana unui anumit avocat, ceea ce ar exclude reprezentarea legală a

pârâtei de către oricare avocat din societatea cu care a fost încheiat

contractul, ci este o clauză care reglementează un  anumit

onorariu de avocat pentru ipoteza în care la dezbaterile finale, pârâta ar fi

reprezentată de avocatul specificat. Pe cale de consecință,

dreptul la apărare al pârâtei este pe deplin respectat în ipoteza în care,

datorită imposibilității de prezentare a avocatului menționat,

partea este reprezentată de oricare avocat specificat pe împuternicirea

avocațială, din societatea de avocați cu care este încheiat

contractul de asistență juridică, avocat care să

îndeplinească condițiile legale de reprezentare.

Înalta

Curte reține că recurenta-pârâtă a invocat încălcarea art.

6 CEDO de către instanța de apel, prin neexaminarea unor chestiuni

prealabile esențiale susținute de către pârâtă, respectiv,

lipsa motivării avizului dat de Comisia Superioară Medico-Legală

pentru expertiza medico-legală, deși la dosarul cauzei existau

două rapoarte medico-legale cu concluzii contradictorii, aspect criticat

de CEDO în cauzele Baldovin c. României și Lazăr c. României.

Analizând

conținutul dosarului de apel, Înalta Curte reține că pârâta nu a

invocat aceste aspecte ce țin de administrarea probelor, în temeiul legal,

în fața instanței de apel, astfel încât nu mai pot fi ridicate în

recurs. De altfel, recurenta-pârâtă învederează că aceste

chestiuni au fost ridicate prin pledoaria finală și în concluziile

scrise. Or, aspectul susținerilor orale în fața instanței de

apel nu se regăsește în încheierea de dezbateri aflată la

dosarul cauzei, iar susținerea unor atare aspecte în concluziile scrise,

depuse după închiderea dezbaterilor, nu mai poate fi luată în

considerare de către instanța de judecată, întrucât sunt

chestiuni care vizează faza administrării probelor.

Motivul

invocat de către recurenta-pârâtă privind motivarea contradictorie a

hotărârii atacate, respectiv, nemotivarea schimbării

soluției dată de către prima inștanță de fond,

întrucât instanța de apel se referă la o altă cauză a

cererii de chemare în judecată, ceea ce încalcă dispozițiile

art. 294 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., a fost deja analizat de către Înalta Curte în precedent,

reținându-se că, în fapt, soluția instanței de apel s-a

raportat la absența discernământului, și, deci, lipsa unui

consimțământ valabil, iar schimbarea soluției în apel a fost

motivată de concluziile probelor suplimentare dispuse în faza apelului, curtea

de apel reținând în mod expres că soluția primei instanțe

s-a bazat pe un material probator insuficient.

Înalta

Curte a respins ca nefondat și motivul de recurs privitor la greșita

aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 943, 953 și 960 C.

civ. de către instanța de apel, care a reținut lipsa

consimțământului, deși în acțiune s-a invocat vicierea

consimțământului, iar viciile de consimțământ nu ar fi fost

probate. Sub acest aspect, Înalta Curte a arătat deja că

acțiunea introductivă de instanță suferă la capitolul

claritate, invocându-se mai multe motive, care atrag sancțiuni diferite.

Ceea ce ambele instanțe de fond au realizat a fost calificarea

acțiunii ca fiind întemeiată pe lipsa discernământului pentru

existența bolii psihice, precum și pe alte motive vizând vicierea

consimțământului, calificare pe care instanțele au dat-o în

aplicarea art. 84 raportat la art. 129 C. proc. civ. Or, soluția

instanței de apel a fost de reținere a primului motiv – lipsa discernământului

- , astfel încât nu se mai impunea analizarea celorlalte motive relative la

existența viciilor de consimțământ, motive pe care curtea de

apel le-a apreciat ca fiind subsidiare, dat fiind faptul că atrăgeau

aceeași sancțiune juridică: nulitatea relativă a actului

juridic. Ca atare și din acest unghi de vedere, soluția

instanței de apel este legală, nefiind susceptibilă de

reformare, astfel încât critica este nefondată.

Prin

ultima critică formulată, recurenta-pârâtă a invocat

greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ. de către instanța de apel, astfel încât sunt incidente, în

opinia recurentei, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5

și 9 C. proc. civ.

Recurenta

a invocat faptul că intimata-reclamantă a depus nota de cheltuieli

și inscrisurile doveditoare doar după închiderea dezbaterilor, astfel

încât pârâta nu a putut lua cunoștință de acestea. Înalta Curte

reține că și această critică este nefondată,

întrucât ceea ce s-a depus în perioada de amânare a pronunțării a

fost nota cu cheltuielile de judecată solicitate deja aflată la

dosarul cauzei, astfel încât nu se poate reține încălcarea dreptului

la apărare al părții. Totodată, se reține din

cuprinsul deciziei atacate că a fost admisă cererea recurentei-pârâte

de reducere a onorariului de avocat solicitat de reclamantă,

întemeiată pe dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., de la

119.000 lei la 25.000 lei, astfel încât nu se poate susține critica

privind încălcarea dreptului la apărare al pârâtei prin

necunoașterea acestor cheltuieli.

Înalta

Curte a respins și motivul de recurs întemeiat pe principiul

non

reformatio in pejus

, întrucât, susține recurenta, în rejudecare a fost

obligată la un cuantum mai mare al cheltuielilor de judecată. Sub

acest aspect, se reține că acest principiu nu poate fi aplicat în

rejudecare pentru cuantumul efectiv al cheltuielilor de judecată,

întrucât, termenul de „rejudecare” implică continuarea procesului și,

evident, creșterea cheltuielilor ocazionate de o asemenea prelungire

(cheltuieli de transport, onorariu de avocat etc.). Ca atare, întrucât acest

principiu legal a fost invocat în legătură cu aspecte, ce țin de

temeinicia soluției, nu constituie în sine o critică de nelegalitate.

Nici

celelalte aspecte invocate, relative la semnarea înscrisurilor doveditoare de

cheltuielile de judecată de către mandatarii reclamantei, care,

susține recurenta, fiind lipsită de discernământ, nu putea

să acorde voință, precum și neanalizarea

proporționalității cheltuielilor de judecată de către

instanța de apel, nu pot fi analizate ca motive de nelegalitate, Înalta

Curte având o practică constantă în sensul că aspectele

învederate țin de temeinicia soluției instanței de apel, care

este liberă să facă asemenea aprecieri de

proporționalitate, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. ținând

cont de munca depusă de avocat, valoarea litigiului, durata procesului

etc. Întrucât Înalta Curte este chemată să se pronunțe exclusiv

pe critica de nelegalitate, conform art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., dată

fiind valoarea extraordinară a căii de atac a recursului, criticile

de netemeinicie formulate nu pot fi analizate de către instanța de

recurs. În plus, aspectele privind semnătura aplicată de ambele

persoane în calitate de mandatare ale reclamantei sunt infirmate de probele aflate

la dosar și de parcursul procesual al cauzei, persoanele în cauză

fiind numite curator special, respectiv tutore al reclamantei, în

condițiile art. 43 C. proc. civ. și acționând în numele

reclamantei în această calitate legală.

Pentru

considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a

respins recursul ca nefondat.