ÎCCJ, decizie (scj.ro #82844)

A. Promisiune de vânzare-cumpărare încheiată de o persoană lipsită de discernământ. Sancțiunea aplicabilă B. Casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare. Limitele rejudecării din perspectiva art. 315 C. proc. civ. Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte/Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute - promisiune de vânzare-cumpărare - consimțământ - lipsa discernământului - casarea hotărârii - limitele rejudecării C. civ., art. 943, art. 953, art. 960 C. proc. civ., art. 43 alin. (2), art. 294, art. 315 1. Neîndeplinirea condiției de valabilitate a consimțământului datorită lipsei discernământului echivalează cu lipsa caracterului conștient al actului juridic, în sensul că subiectul de drept nu are puterea de a aprecia efectele juridice pe care le are manifestarea sa de voință.

Prin urmare, în cazul încheierii unei promisiuni de vânzare-cumpărare de către o persoană bolnavă de Alzheimer, sancțiunea juridică care intervine este aceea de anulare a actului juridic pentru lipsa de discernământ al acesteia, cu repunerea părților în situația anterioară încheierii actului respectiv. 2. Dispozițiile art. 315 C. proc. civ. stabilesc expres limitele rejudecării în ipoteza casării hotărârii pentru nerespectarea formelor procedurale, în sensul că judecata se reia din etapa în care s-a constatat neregularitatea care a atras casarea hotărârii. Astfel, dacă în decizia de casare se menționează expres momentul de la care instanța este obligată să intervină pentru a asigura legala reprezentare a părții lipsite de discernământ, orice altă interpretare adăugă la lege și la conținutul deciziei de casare.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2981 din 2 octombrie 2013 Notă: În decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil și din vechiul Cod de procedură civilă Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 18 iulie 2008, reclamanta F.C. a chemat în judecată pe pârâta SC D.D.G. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea promisiunii de vânzare-cumpărare nr. 1423/19 mai 2008 și repunerea părților în situația anterioară încheierii acesteia, pentru lipsa discernământului, lipsa de consimțământ, cauză ilicită și imorală, întrucât valoarea prețului oferit este vădit disproporționată în raport cu valoarea bunului. Prin cererea înregistrată sub nr. xx23/280/2008, reclamanta SC D.D.G.I.

SRL a chemat-o în judecată pe pârâta F.C., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafață de 3.300 m.p. ce a făcut obiectul antecontractului nr. 1423/19 mai 2008, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 lei, cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea din data de 26 februarie 2009, tribunalul a dispus conexarea dosarului nr. xx23/280/2008 la prezenta cauză. Prin sentința nr. 80 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Argeș a admis în parte acțiunea conexă formulată de pârâta-reclamantă SC D.D.G.I. SRL și a obligat-o pe reclamanta-pârâtă la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând dublul arvunei.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, față de concluziile raportului de expertiză psihiatrică dispusă în cauză, deși s-a reținut că reclamanta are discernământul abolit, fără a putea să aprecieze conținutul și consecințele faptelor sale, nu se pot face aprecieri cu privire la stadiul afecțiunii psihice la data de 19 mai 2008 și, deci, cu privire la discernământul reclamantei la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare. Prin urmare, întrucât discernământul se prezumă, iar această prezumție nu a fost răsturnată prin probele administrate, această cauză de anulabilitate a hotărârii nu a fost dovedită.

Tribunalul a apreciat că dolul ca viciu de consimțământ, invocat drept cauză de anulabilitate a convenției, nu a fost dovedit, declarația martorului audiat nefiind relevantă, iar în ceea ce privește neseriozitatea prețului, deși prețul convenit de părți de 550.000 lei este inferior valorii terenului de la data încheierii antecontractului, de 1.340.071 lei, nu se poate vorbi de inexistența prețului, ci cel mult de un preț lezionar, care nu poate fi invocat de cocontractantul major. Tribunalul a înlăturat și susținerile recurentei-pârâte relative la cauza ilicită sau imorală, reținând că fiecare dintre părți a urmărit un scop bine determinat la încheierea actului, respectiv, obținerea unor contraprestații: reclamanta – prețul, iar pârâta – transferul dreptului de proprietate.

În ceea ce privește acțiunea conexă, tribunalul a reținut că primul capăt de cerere referitor la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare nu poate fi primit pentru că pârâta-reclamantă nu a făcut dovada că și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, constând în plata prețului convenit, dovedind doar plata avansului de 50.000 lei. Cât privește cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la plata despăgubirilor în valoare de 250.000 lei, reprezentând de 5 ori avansul achitat de aceasta, tribunalul a apreciat că această clauză de restituire nu are valoarea unei clauze penale, astfel încât nu se impune acordarea sumei în cuantumul convenit.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta-pârâtă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel formulate, reclamanta-pârâtă a arătat că în mod greșit s-a dispus de către instanța de fond conexarea celor două cauze, având în vedere că sunt acțiuni total diferite, astfel încât se impunea suspendarea cauzei având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, până la soluționarea acțiunii în anulare a promisiunii de vânzare-cumpărare.

Reclamanta-pârâtă a arătat că în mod greșit s-a reținut de tribunal că nu s-a dovedit lipsa de discernământ al reclamantei la data încheierii contractului, în condițiile în care concluziile expertizei fac referire la existența unui discernământ abolit, iar instanța de fond a respins obiecțiunile reclamantei la acest raport de expertiză și cererea de refacere a probelor cu expertiză, față de actele medicale care probează lipsa discernământului la data încheierii actului. S-a mai susținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit că prețul practicat este un preț serios, deși acesta este mai mic cu 790.000 lei decât prețul real, fiind încălcate dispozițiile art. 1303 C. civ., care atrag nulitatea antecontractului.

Reclamanta-pârâtă a mai învederat că tribunalul nu putea să o oblige pe aceasta la plata de despăgubiri către pârâta-reclamantă, în condițiile în care reclamanta-pârâtă a invocat excepția de neexecutare a contractului, iar pârâta, astfel cum a reținut și tribunalul, nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului datorat. Prin decizia nr. 15 din 7 martie 2012, Curtea de Apel Pitești a admis apelul reclamantei-pârâte și a schimbat sentința, în sensul că a admis acțiunea reclamantei și a anulat promisiunea de vânzare-cumpărare nr. 1423/19 mai 2008, dispunând repunerea părților în situația anterioară. Totodată, a fost respinsă acțiunea conexă și a fost admisă cererea pârâtei-reclamante de reducere a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanta-pârâtă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata-pârâtă SC D.D.G.I. SRL, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Prin decizia nr. 4596 din 21 noiembrie 2012, Înalta Curte a admis recursul pârâtei în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reținând că reclamanta este lipsită de discernământ și nu a avut reprezentant legal, curatorul special fiind numit abia la 21 iunie 2012, astfel încât a fost încălcat art. 42 C. proc. civ.. Înalta Curte a reținut că, față de concluziile raportului de expertiză depus în cauză la data de 4 noiembrie 2011, curtea de apel era obligată să inițieze procedurile legale pentru numirea unui curator, care să o poată reprezenta legal pe reclamantă.

Prin urmare, Înalta Curte a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel. În rejudecare, apărătorul apelantei-reclamante a depus sentința nr. 161 din 10 ianuarie 2013 a Judecătoriei Sectorului 6 prin care apelanta-reclamantă a fost pusă sub interdicție, fiind numit tutore F.V.E. Prin decizia nr. 73 din 18 aprilie 2013, Curtea de Apel Pitești, în rejudecare, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă și a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea reclamantei și a anulat promisiunea de vânzare-cumpărare nr. 1423/19 mai 2008, dispunând repunerea părților în situația anterioară. Totodată, instanța de apel a respins acțiunea conexă formulată de pârâta-reclamantă și a admis cererea reclamantei de reducere a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanta-pârâtă.

Pentru a pronunța această nouă decizie, instanța de apel a reținut că instanța de fond a pronunțat sentința atacată în baza unui probatoriu incomplet, întrucât din raportul de expertiză administrat în faza apelului, înainte de rejudecare, probă ce poartă avizul Comisiei Superioare Medico-Legale și care rămâne câștigată cauzei deoarece casarea s-a dispus exclusiv pentru lipsa de reprezentant-legal al apelantei-reclamante, rezultă că reclamanta nu avea discernământ la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare. Curtea de apel a respins susținerile intimatei-pârâte în sensul că prin acțiunea introductivă reclamanta ar fi invocat dolul ca viciu de consimțământ, neseriozitatea prețului și cauza imorală, iar nu lipsa consimțământului care atrage nulitatea absolută.

Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că în ipoteza în care lipsa consimțământului se datorează lipsei discernământului, sancțiunea este nulitatea relativă, pentru că regula încălcată ocrotește interesul personal al celui lipsit de discernământ. Or, prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat anularea promisiunii de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară, pentru lipsa consimțământului, lipsind discernământul vânzătoarei pentru încheierea respectivei promisiuni. Instanța de apel a mai reținut că neseriozitatea prețului și cauza imorală au fost invocate ca motive de anulabilitate, în subsidiar, însă, reținându-se anularea actului pentru lipsa consimțământului ca urmare a lipsei de discernământ, nu se mai impune analizarea acestor motive subsidiare.

Față de motivul de anulabilitate reținut anterior, curtea a apreciat că acțiunea conexă prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, este neîntemeiată. Curtea a admis cererea intimatei-pârâte de reducere a cheltuielilor de judecată solicitate de apelanta-reclamantă de la 119.000 lei, la 25.000 lei, apreciind că suma solicitată este nepotrivit de mare în raport cu valoarea cauzei și cu munca depusă de avocat. Împotriva acestei decizii, inclusiv împotriva încheierii din 11 martie 2013 de amânare a pronunțării, care face parte din decizie, a declarat recurs, recurenta-pârâtă, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ., inclusiv pentru încălcarea art. 315 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului și casarea deciziei atacate, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate și respingerea apelului declarat de apelanta-reclamantă. Ca o a treia soluție în recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-reclamantă. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, următoarele: - Curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., reținând în mod greșit că Înalta Curte a casat doar actul final al judecății în apel, respectiv decizia nr. 15/2012, întrucât din dispozitivul și considerentele deciziei de casare reiese că întreaga procedură desfășurată în fața instanței de apel a fost anulată, rămânând valabile doar cererea de apel și întâmpinarea pârâtei.

Ca atare, în mod greșit instanța de apel a respins cererea recurentei-pârâte, ca fiind lipsită de interes, de reluare a întregii proceduri în fața instanței de apel, inclusiv a fazei de administrare a probelor, apreciind că o atare cerere poate fi făcută cel mult de către reclamantă. Recurenta a mai arătat că reprezentantul legal al reclamantei nu poate face o atare confirmare a actelor de procedură, întrucât aceasta intervine după constatarea nulității actelor de către instanța de casare; - instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 294 C. proc. civ., întrucât prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta a solicitat anularea promisiunii de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară, pentru lipsa de consimțământ, lipsind discernământul vânzătoarei pentru încheierea promisiunii amintite.

Deși cererea de chemare în judecată este lipsită de claritate, a arătat recurenta-pârâtă, este evident din modul în care a fost structurată și motivată că reclamanta a solicitat anularea actului juridic pentru viciu de consimțământ, respectiv dolul, fapt ce exclude lipsa discernământului. Celelalte motive se referă la neseriozitatea prețului și la cauza imorală, fără să existe vreo cerere modificatoare la dosarul cauzei pentru care să se invoce lipsa discernământului. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a mai arătat că lipsa consimțământului, lipsa discernământului și dolul atrag sancțiuni juridice diferite, respectiv, prima atrage nulitatea absolută, iar celelalte două, nulitatea relativă, cu distincție că în al doilea caz există consimțământ, dar este viciat, iar în al treilea caz există atât consimțământ, cât și discernământ, aspecte sesizate de prima instanță de fond.

Or, în speță, lipsa discernământului, datorată bolii Alzheimer, a fost invocată abia în apel și nu mai putea fi analizată de instanță, întrucât norma imperativă din art. 294 alin. (1) C. proc. civ. interzice formularea cererilor noi în apel, în caz contrar, fiind încălcat dreptul la apărare al pârâtei. Motivarea dată de instanța de rejudecare a apelului, în analizarea excepției întemeiată pe art. 294 C. proc. civ., este nelegală, fiind susceptibilă de critici de nelegalitate, întemeiate pe art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.; - instanța de apel confundă inexistența/existența consimțământului cu nevalabilitatea acestuia, echivalându-le, ceea ce este greșit, întrucât valabilitatea consimțământului presupune existența acestuia, conform art. 948 C. proc.

civ. Or, existența consimțământului este probată în speță prin semnarea actului la notarul public. Or, reclamanta a invocat alterarea consimțământului prin manevre dolosive, întrucât existența lui a fost reținută de notarul public conform art. 100 din Legea nr. 36/1995. Ca atare, în mod greșit instanța de apel a apreciat că este investită cu o cerere de lipsă a discernământului, făcând o greșită calificare a cererii de chemare în judecată și încălcând astfel dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce impune casarea deciziei atacate; - instanța de apel a revenit în mod nelegal asupra cererii de amânare formulată de recurenta-pârâtă și a respins în mod nelegal această cerere.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că la termenul din 11 aprilie 2013 a solicitat Curții de apel amânarea cauzei, întrucât la dezbaterile finale pârâta urmează să fie reprezentată de dl. avocat V.S., potrivit contractului de asistență juridică, art. 2.11 și 2.12, iar instanța de apel, după admiterea acestei solicitări, a revenit asupra măsurii dispuse, fără motivare, încălcând astfel art. 24 Constituția României și art. 6 CEDO, ceea ce provoacă recurentei-pârâte o vătămare pentru a cărei înlăturare se impune anularea deciziei; - instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 CEDO prin neexaminarea unei chestiuni prealabile esențiale susținută de recurentă atât în pledoaria finală, cât și în concluziile scrise, respectiv faptul că avizul nr. EI/13238/2011 emis de Comisia Superioară Medico-Legală este nemotivat.

Astfel, a arătat recurenta, deși la dosarul cauzei există două rapoarte de expertiză medico-legală, cuprinzând concluzii contradictorii și deși nu au intervenit elemente probatorii suplimentare, în perioada dintre cele două rapoarte de expertiză, cel de-al doilea raport este avizat de Comisia Superioară Medico-Legală fără vreo motivare, cu încălcarea O.G. nr. 1/2000. Recurenta-pârâtă citează în acest sens cauzele Lazăr c. României și Baldovin c. României, în care CEDO a criticat practica acestei instituții medicale de a nu-și motiva avizele emise. Nemotivarea avizului menționat, a învederat recurenta-pârâtă, echivalează cu ipoteza în care instanța nu motivează soluția sau nu motivează de ce primește o cerere sau nu.

- Curtea de apel a oferit o motivare contradictorie sau străină de natura pricinii. Recurenta a arătat că, încălcând art. 294 C. proc. civ., instanța de apel s-a pronunțat asupra altor elemente decât acelea care se regăsesc în cererea de chemare în judecată, soluționând o cerere cu o cauză diferită și încălcând dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Întrucât nu există motivarea soluției de schimbare a sentinței de fond nu poate fi exercitat nici controlul de legalitate de către instanța de recurs, deoarece considerentele instanței de apel se referă la o altă cauză a cererii de chemare în judecată.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de apel este contradictorie, întrucât, deși reține lipsa consimțământului, dispune anularea contractului de vânzare-cumpărare, cu toate că sancțiunea care trebuia să intervină era nulitatea absolută; - decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce determină incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel, a arătat recurenta-pârâtă, a făcut o greșită aplicare a textelor legale privitoare la consimțământ și la vicii de consimțământ, întrucât a admis o cerere, reținând lipsa discernământului, deși în acțiune nu s-a invocat lipsa consimțământului, ci vicierea acestuia.

Ca atare, soluția era de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, întrucât nu existau probe care să evidențieze dolul, iar lipsa consimțământului exclude dolul. Ca atare instanța de rejudecare a făcut o greșită interpretare și aplicare a art. 949, 953 și 960 C. civ.; - în subsidiar, a învederat recurenta-pârâtă, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 274 C. proc. civ., fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. În fața instanței de rejudecare, a arătat recurenta, reclamanta a solicitat cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor de apel, respectiv, onorariu de avocat, bonuri de benzină și bonuri de parcare, depunând doar două bonuri fiscale.

După închiderea dezbaterilor a fost depusă nota de cheltuieli, fără ca pârâta să ia cunoștință de această cerere și înscrisurile depuse. Instanța de apel de rejudecare a încălcat principiul non reformatio in pejus , întrucât a obligat-o pe pârâtă, în rejudecare la cheltuieli de 54.073,84 lei, mai mari cu 16.148,5 lei decât cele cuprinse în prima decizie de apel. Nu în ultimul rând, înscrisurile depuse în susținerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată sunt semnate de F.K. și F.V., iar nu de către reclamantă, în calitate de mandatare ale reclamantei, care, având discernământul abolit, nu putea să acorde un atare mandat.

Totodată, s-a invocat că instanța de apel nu a analizat proporționalitatea cheltuielilor de judecată în raport cu munca depusă de avocat și valoarea litigiului și nu a analizat proporționalitatea onorariului de expert solicitat pentru expertiza medico-legală, precum și a cheltuielilor de transport, prin raportare la mașina cu care s-a făcut deplasarea și la consumul acesteia. Examinând motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă, prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a reținut că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: Primul motiv de recurs privește încălcarea art. 315 C. proc. civ.

de către instanța de rejudecare, care, în opinia recurentei, a considerat în mod greșit că instanța supremă a dispus doar anularea primei hotărâri pronunțate în apel, întrucât din conținutul deciziei de casare reiese că întreaga procedură în fața instanței de apel a fost anulată, cu excepția cererii de apel și a întâmpinării depuse de recurenta-pârâtă. Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, fiind infirmat de conținutul deciziei de casare nr. 4596 din 21 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care precizează expres că, în raport de concluziile raportului de expertiză medico-legală, depus în dosarul de apel la data de 4 noiembrie 2011, instanța de apel era obligată să dispună efectuarea procedurilor legale în vederea numirii unui curator special, care să o poată reprezenta legal pe reclamantă.

Ca atare din considerentele deciziei de casare reiese cu certitudine momentul până la care au fost anulate de către instanța de casare actele de procedură efectuate de prima instanță de apel. De altfel, acesta este momentul care îi permitea instanței de apel demararea procedurii legale de numire a curatorului special, depunerea probei arătate echivalând cu răsturnarea prezumției relative privind existența capacității de exercițiu a reclamantei. O atare concluzie este întărită și de dispozitivul deciziei de casare care a dispus casarea cu trimitere la instanța de apel, iar nu la prima instanță de fond, instanța de casare apreciind că răsturnarea prezumției privind existența capacității de exercițiu a reclamantei s-a realizat prin depunerea raportului de expertiză în faza apelului, iar nu în prima instanță, cu atât mai mult cu cât primul raport de expertiză a avut la bază un material probator insuficient.

Înalta Curte reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. care stabilesc că în ipoteza în care hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat. Ca atare, textul de lege stabilește expres limitele rejudecării, în sensul că judecata se reia din etapa în care s-a constatat neregularitatea care a atras casarea hotărârii. Cum în decizia de casare s-a menționat expres momentul de la care instanța era obligată să intervină pentru a asigura legala reprezentare a reclamantei, și față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte reține că orice altă interpretare adăugă la lege și la conținutul deciziei de casare, astfel încât primul motiv de recurs invocat este nefondat.

Înalta Curte reține ca nefondată și susținerea din finalul acestui motiv de recurs, în sensul că reprezentantul legal al reclamantei nu va putea să facă ratificarea actelor de procedură, după constatarea nulității acestora de către instanța de casare. Întrucât ratificarea vizează probele administrate în fața instanței de apel și, întrucât, astfel cum s-a arătat, acestea nu au fost anulate de decizia de casare, acoperirea neregularității reprezentării reclamantei la momentul administrării probelor s-a realizat în fața instanței de apel prin intervenirea în proces a tutorelui reclamantei, care a ratificat expres actele procedurale ale incapabilului, conform art. 43 alin. (2) C. proc. civ.

De altfel, anularea probelor administrate în fața instanței de apel de către instanța de casare, având în vedere parcursul procesual al cauzei, nici nu ar fi fost posibilă atâta timp cât soluția instanței de recurs a fost fundamentată pe concluziile raportului de expertiză medico-legală depus la data de 4 noiembrie 2011, probă care a răsturnat prezumția existenței capacității de exercițiu a reclamantei. Ca atare, soluția instanței de apel, față de ratificarea actelor de către tutorele reclamantei, de respingere a solicitării pârâtei de refacere a probelor administrate în prima judecată în apel, apare ca legală, bazându-se pe dispozițiile art. 43 raportat la art. 315 C. proc. civ. Înalta Curte reține că al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă privește încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 294 C. proc.

civ., întrucât prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta a solicitat anularea actului pentru vicii de consimțământ, aspect ce se deduce din motivarea acțiunii, de altfel, destul de ambiguă, și abia în apel se invocă lipsa discernământului pentru existența bolii Alzheimer, ceea ce atrage inadmisibilitatea acestei cereri față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a făcut o greșită calificare a cererii de chemare în judecată ceea ce atrage incidența art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, s-a învederat că în apel s-a făcut confuzie între existența consimțământului și valabilitatea acestuia.

Răspunzând acestui motiv de recurs, Înalta Curte reține că acțiunea introductivă de instanță suferă la capitolul claritate și precizie, solicitându-se anularea promisiunii de vânzare-cumpărare pentru „lipsa consimțământului, lipsind discernământul reclamantei.” Totodată, reclamanta a invocat alterarea discernământului prin viciul dolului, existența prețului lezionar și a cauzei imorale. Prin urmare, se poate cu ușurință sesiza că prin acțiunea introductivă s-au invocat atât motive de nulitate relativă, cât și motive de nulitate absolută. Ceea ce este cert, dincolo de ambiguitatea cererii, este faptul că prin chiar acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a invocat lipsa discernământului, ca și motiv de anulabilitate a promisiunii de vânzare-cumpărare, ceea ce exclude reținerea ipotezei reglementate de art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., nefiind în ipoteza unei cereri noi în apel. În ceea ce privește lipsa de claritate a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 84 raportat la art. 123 C. proc. civ., judecătorul este obligat să realizeze calificarea unor atare cereri. Or, în speță, calificarea cererii reclamantei a fost făcută chiar de către prima instanță care a reținut că lipsa discernământului afectează valabilitatea consimțământului și trebuie dovedită. Totodată, prima instanță de apel a reținut că reclamanta a invocat lipsa discernământului datorită existenței unei boli psihice, respectiv, demența degenerativă Alzheimer. Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că prin întâmpinare depusă la data de 12 septembrie 2009, în fața primei instanțe de fond, recurenta-pârâtă a făcut apărări inclusiv pe aspectul lipsei discernământului reclamantei, astfel încât nu pot fi reținute în speță dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Relativ la susținerea recurentei-pârâte privind confuzia făcută de instanța de apel între existența/inexistența consimțământului și lipsa de discernământ, Înalta Curte reține următoarele: între cele patru condiții de valabilitate a consimțământului – să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ, literatura juridică face distincție între valabilitatea consimțământului pentru lipsa discernământului și, respectiv, alterarea consimțământului prin viciile de consimțământ, în sensul că deși în primul caz, neîndeplinirea condiției de valabilitate echivalează cu lipsa caracterului conștient al actului juridic, în sensul că subiectul de drept nu are puterea de a aprecia efectele juridice pe care le are manifestarea sa de voință, în cel de-al doilea caz, consimțământul există, dar este alterat de eroare sau dol, așadar în conținutul său intelectual, ori de violență sau leziune, așadar în caracterul său liber.

Prin urmare, în ipoteza viciilor de consimțământ intervine totdeauna un element exterior care alterează caracterul conștient sau liber al consimțământului, nefiind vorba despre puterea interioară a subiectului de drept de a aprecia efectele manifestării sale de voință. Prin urmare, absența discernământului, deși este, indubitabil, analizată drept o condiție de valabilitate a consimțământului, este apreciată de literatură și practică, și ca o absență a consimțământului, se înțelege valid, datorită imposibilității, independent de factorii externi, în care se află subiectul de drept în cauză, în a aprecia consecințele manifestării sale de voință. Independent de terminologia folosită, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă încadrare juridică a sancțiunii juridice care intervine în ipoteza în care actul juridic a fost încheiat de o persoană fără discernământ, dispunând anularea actului juridic pentru lipsa de discernământ probată în cauză.

Prin urmare, se reține că soluția instanței de apel este legală, din acest punct de vedere, și nu poate fi supusă reformării. Cât privește critica recurentei-pârâte privind nelegala revenire fără motivare a instanței de apel asupra măsurii amânării cauzei pentru lipsă de apărare a pârâtei, aspect ce încalcă dreptul la apărare al recurentei și art. 6 CEDO, Înalta Curte reține că, din verificarea încheierii de dezbateri de la termenul din 11 aprilie 2013, din fața instanței de apel, o atare soluționare favorabilă și, apoi, o revenire asupra măsurii dispuse, nu se regăsesc în încheierea de dezbateri aflată la dosarul cauzei astfel încât susținerile recurentei-pârâte, nefiind relative la un act procedural din dosar, nu pot fi analizate de instanța de recurs.

În ceea ce privește soluția instanței de apel, de respingere a cererii de amânare a pârâtei, față de conținutul împuternicirii avocațiale aflată la dosar, Înalta Curte reține că o atare soluție este legală, respectând întrutotul dreptul la apărare al recurentei-pârâte. De altfel, se reține că, în cauză, o cerere similară a fost formulată și în fața instanței de recurs, susținându-se existența unei clauze de exclusivitate din contractul de asistență juridică al recurentei-pârâte, în sensul că părțile ar fi convenit ca reprezentarea pârâtei la dezbaterile finale din apel și recurs, să se facă de către un alt avocat.

Examinând contractul de asistență juridică al pârâtei, Înalta Curte reține că acesta este încheiat cu o societate de avocatură, clauza menționată nefiind o clauză de exclusivitate în sensul susținut de recurenta-pârâtă, respectiv că ar particulariza caracterul intuitu personae al contractului pentru anumite dezbateri, în persoana unui anumit avocat, ceea ce ar exclude reprezentarea legală a pârâtei de către oricare avocat din societatea cu care a fost încheiat contractul, ci este o clauză care reglementează un anumit onorariu de avocat pentru ipoteza în care la dezbaterile finale, pârâta ar fi reprezentată de avocatul specificat.

Pe cale de consecință, dreptul la apărare al pârâtei este pe deplin respectat în ipoteza în care, datorită imposibilității de prezentare a avocatului menționat, partea este reprezentată de oricare avocat specificat pe împuternicirea avocațială, din societatea de avocați cu care este încheiat contractul de asistență juridică, avocat care să îndeplinească condițiile legale de reprezentare. Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a invocat încălcarea art. 6 CEDO de către instanța de apel, prin neexaminarea unor chestiuni prealabile esențiale susținute de către pârâtă, respectiv, lipsa motivării avizului dat de Comisia Superioară Medico-Legală pentru expertiza medico-legală, deși la dosarul cauzei existau două rapoarte medico-legale cu concluzii contradictorii, aspect criticat de CEDO în cauzele Baldovin c. României și Lazăr c. României.

Analizând conținutul dosarului de apel, Înalta Curte reține că pârâta nu a invocat aceste aspecte ce țin de administrarea probelor, în temeiul legal, în fața instanței de apel, astfel încât nu mai pot fi ridicate în recurs. De altfel, recurenta-pârâtă învederează că aceste chestiuni au fost ridicate prin pledoaria finală și în concluziile scrise. Or, aspectul susținerilor orale în fața instanței de apel nu se regăsește în încheierea de dezbateri aflată la dosarul cauzei, iar susținerea unor atare aspecte în concluziile scrise, depuse după închiderea dezbaterilor, nu mai poate fi luată în considerare de către instanța de judecată, întrucât sunt chestiuni care vizează faza administrării probelor.

Motivul invocat de către recurenta-pârâtă privind motivarea contradictorie a hotărârii atacate, respectiv, nemotivarea schimbării soluției dată de către prima inștanță de fond, întrucât instanța de apel se referă la o altă cauză a cererii de chemare în judecată, ceea ce încalcă dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a fost deja analizat de către Înalta Curte în precedent, reținându-se că, în fapt, soluția instanței de apel s-a raportat la absența discernământului, și, deci, lipsa unui consimțământ valabil, iar schimbarea soluției în apel a fost motivată de concluziile probelor suplimentare dispuse în faza apelului, curtea de apel reținând în mod expres că soluția primei instanțe s-a bazat pe un material probator insuficient.

Înalta Curte a respins ca nefondat și motivul de recurs privitor la greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 943, 953 și 960 C. civ. de către instanța de apel, care a reținut lipsa consimțământului, deși în acțiune s-a invocat vicierea consimțământului, iar viciile de consimțământ nu ar fi fost probate. Sub acest aspect, Înalta Curte a arătat deja că acțiunea introductivă de instanță suferă la capitolul claritate, invocându-se mai multe motive, care atrag sancțiuni diferite. Ceea ce ambele instanțe de fond au realizat a fost calificarea acțiunii ca fiind întemeiată pe lipsa discernământului pentru existența bolii psihice, precum și pe alte motive vizând vicierea consimțământului, calificare pe care instanțele au dat-o în aplicarea art. 84 raportat la art. 129 C. proc.

civ. Or, soluția instanței de apel a fost de reținere a primului motiv – lipsa discernământului - , astfel încât nu se mai impunea analizarea celorlalte motive relative la existența viciilor de consimțământ, motive pe care curtea de apel le-a apreciat ca fiind subsidiare, dat fiind faptul că atrăgeau aceeași sancțiune juridică: nulitatea relativă a actului juridic. Ca atare și din acest unghi de vedere, soluția instanței de apel este legală, nefiind susceptibilă de reformare, astfel încât critica este nefondată. Prin ultima critică formulată, recurenta-pârâtă a invocat greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. de către instanța de apel, astfel încât sunt incidente, în opinia recurentei, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. Recurenta a invocat faptul că intimata-reclamantă a depus nota de cheltuieli și inscrisurile doveditoare doar după închiderea dezbaterilor, astfel încât pârâta nu a putut lua cunoștință de acestea. Înalta Curte reține că și această critică este nefondată, întrucât ceea ce s-a depus în perioada de amânare a pronunțării a fost nota cu cheltuielile de judecată solicitate deja aflată la dosarul cauzei, astfel încât nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare al părții. Totodată, se reține din cuprinsul deciziei atacate că a fost admisă cererea recurentei-pârâte de reducere a onorariului de avocat solicitat de reclamantă, întemeiată pe dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., de la 119.000 lei la 25.000 lei, astfel încât nu se poate susține critica privind încălcarea dreptului la apărare al pârâtei prin necunoașterea acestor cheltuieli.

Înalta Curte a respins și motivul de recurs întemeiat pe principiul non reformatio in pejus , întrucât, susține recurenta, în rejudecare a fost obligată la un cuantum mai mare al cheltuielilor de judecată. Sub acest aspect, se reține că acest principiu nu poate fi aplicat în rejudecare pentru cuantumul efectiv al cheltuielilor de judecată, întrucât, termenul de „rejudecare” implică continuarea procesului și, evident, creșterea cheltuielilor ocazionate de o asemenea prelungire (cheltuieli de transport, onorariu de avocat etc.). Ca atare, întrucât acest principiu legal a fost invocat în legătură cu aspecte, ce țin de temeinicia soluției, nu constituie în sine o critică de nelegalitate.

Nici celelalte aspecte invocate, relative la semnarea înscrisurilor doveditoare de cheltuielile de judecată de către mandatarii reclamantei, care, susține recurenta, fiind lipsită de discernământ, nu putea să acorde voință, precum și neanalizarea proporționalității cheltuielilor de judecată de către instanța de apel, nu pot fi analizate ca motive de nelegalitate, Înalta Curte având o practică constantă în sensul că aspectele învederate țin de temeinicia soluției instanței de apel, care este liberă să facă asemenea aprecieri de proporționalitate, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. ținând cont de munca depusă de avocat, valoarea litigiului, durata procesului etc. Întrucât Înalta Curte este chemată să se pronunțe exclusiv pe critica de nelegalitate, conform art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., dată fiind valoarea extraordinară a căii de atac a recursului, criticile de netemeinicie formulate nu pot fi analizate de către instanța de recurs. În plus, aspectele privind semnătura aplicată de ambele persoane în calitate de mandatare ale reclamantei sunt infirmate de probele aflate la dosar și de parcursul procesual al cauzei, persoanele în cauză fiind numite curator special, respectiv tutore al reclamantei, în condițiile art. 43 C. proc. civ. și acționând în numele reclamantei în această calitate legală. Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.