ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 868/2011

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată și precizată pe

rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC A.T. România SA în contradictoriu cu pârâții Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale - A.N.V. și Agenția Națională de

Administrare Fiscală (A.N.A.F. - D.G.S.C.) a solicitat anularea deciziei nr.

161 din 12 mai 2009 emisă de acestea din urmă.

În motivarea

acțiunii,reclamanta a arătat că prin raportul de inspecție fiscală nr. 1179 din

19 ianuarie 2009, întocmit de A.N.A.F. - A.N.V. - D.R.A.O.V. s-a reținut că SC A.T.

România SA, în calitate de distribuitor agreat a livrat produse energetice în

regim de scutire directă pe aeroporturi, fără a solicita clienților interni

autorizațiile de utilizatori finali, în perioada 01 ianuarie 2005-18 februarie 2005,

contrar H.G. nr. 44/2004, Titlul VII, pct. 23.1 alin. (1) și (2).

Reclamanta a arătat că

prin decizia de impunere nr. 5/2009 s-a stabilit obligația de plată a sumei de 532.339

RON reprezentând accize, și suma de 724.461 RON majorări și penalități de întârziere,

iar societatea a contestat actele administrative fiscale, contestația fiind respinsă

prin decizia nr. 161/2009.

Reclamanta a mai menționat

că operațiunile considerate taxabile din punct de vedere al accizei au fost livrările

de combustibil în interiorul aeroporturilor, direct pe pistă, către avioane.

Susține că societatea

nu era obligată să solicite operatorilor aerieni autorizația de utilizator final

întrucât această autorizație trebuia deținută doar de către distribuitorii agreați,

conform pct. 23 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004, în vigoare până la data de 18

februarie 2005.

Prin precizarea acțiunii,

reclamanta a arătat că înțelege să conteste atât decizia nr. 161 din 12 mai 3009,

cât și actele supuse analizei autorității publice prin contestația soluționată în

calea administrativă de atac.

Pârâta Agenția Națională

de Administrare Fiscală prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2270

pronunțată în data de 12 mai 2010, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.T.

România SA, în contradictoriu cu pârâții Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni

Vamale și Agenția Națională de Administrare Fiscală și a anulat decizia nr. 161

din 12 mai 2009 emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Totodată, a anulat raportul

de inspecție fiscală nr. 1179 din 19 ianuarie 2009 și decizia de impunere nr. 5

din 28 ianuarie 2010 emise de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale

București pentru suma de 1.256.800 RON.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele:

Reclamanta susține că,

potrivit H.G. nr. 44/2004, pct. 23 alin. (5) nu avea obligația să solicite operatorilor

aerului autorizația de utilizator final întrucât această autorizație trebuia să

fie deținută doar de către distribuitorii agreați.

Art. 23 alin. (5) din

Normele metodologice prevăd că „în cazul în care aprovizionarea cu uleiuri minerale

pentru care se acordă scutirea de la plata accizelor se efectuează de la un distribuitor

agreat acesta are obligația deținerii autorizației de utilizator final” [alin. (5)

al pct. 23 de la Titlul VI a fost modificat prin art. 1 pct. 6 Titlul VII Accize,

pct. 9 din H.G. nr. 1840/2004).

Reclamanta în calitate

de distribuitor agreat a deținut autorizația de utilizator final conform Titlului

VI, pct. 23 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004, modificată prin H.G. nr. 1840/2004 art.

23.4 lit. a) din H.G. nr. 44/2004 (Titlul VII) a prevăzut că „în toate situațiile

prevăzute la art. 201 alin. (1) C. fisc. scutirea se acordă pe baza autorizației

de utilizator final”.

A mai susținut instanța

că, întrucât dispozițiile art. 23 alin. (5) din Norme au instituit o excepție în

sensul că autorizația de utilizator final este deținută de distribuitorul agreat

dacă aprovizionarea cu uleiuri minerale pentru care se acordă scutirea de la plata

accizelor se efectuează prin acest intermediar, evident că prevederile art. 23.6

lit. a), trebuie interpretate în sensul cazului de excepție și anume „primul exemplar”

al autorizației de utilizator final se păstrează de către deținător, respectiv de

către distribuitorul agreat și nu de către utilizatorul final.

Împotriva acestei sentințe

au formulat recurs Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale - Autoritatea

Națională a Vămilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În motivarea recursului

formulat de Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize

și Operațiuni Vamale București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ., recurentele au susținut în esență că instanța

de fond a interpretat eronat dispozițiile legale în vigoare la data supusă controlului,

respectiv dispozițiile art. 201 alin. (1) C. fisc., precum și art. 23.4 lit. a)

din H.G. nr. 44/2004, fără a avea în vedere probele administrate în dosar, cât și

susținerile intimatelor-pârâte.

Astfel, susțin recurentele

că în cauza dedusă judecății, întrucât beneficiarul nu deținea autorizația de utilizator

final, reclamanta nu ar fi trebuit să-i livreze acesteia, ulei mineral cu scutire

de plata accizei.

Totodată, recurentele

au arătat că dobânzile și penalitățile de întârziere au fost calculate până la data

de 31 decembrie 2008 conform O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. cu modificările

și completările ulterioare.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Legea nr. 571/2003

privind C. fisc. și Normele metodologice de aplicare a C. fisc.

În motivarea recursului

formulat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, formulat

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. se

susține în esență că instanța de fond a apreciat eronat ca fiind întemeiată acțiunea

reclamantei, deși în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la data efectuării

operațiunilor de livrare, intimata-reclamantă avea obligația de a solicita clienților

interni, autorizația de utilizator final pentru produsele energetice livrate.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Intimata SC A.T.

România SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor

formulate și menținerea sentinței atacate, susținând în esență că în mod corect

instanța de fond a apreciat în raport de probatoriul administrat în cauză, cât și

de prevederile legale aplicabile faptul că reclamanta nu datorează sumele stabilite

prin actele administrativ-fiscale, respectiv prin raportul de inspecție fiscală

nr. 1179 din 9 ianuarie 2009, decizia de impunere nr. 5 din 28 ianuarie 2008, cât

și decizia nr. 161 din 12 mai 2009 a Agenției Naționale de Administrare Fiscală

- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Analizând sentința atacată

în raport de criticile formulate de probatoriul și susținerile părților și dispozițiile

legale incidente în cauză, cât și în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile formulate în cauză sunt nefondate,

urmând a fi respinse pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Întrucât ambele recursuri

formulate de pârâte vizează aceleași motive, acestea urmează a fi analizate împreună.

Problema de drept controversată,

astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond prin sentința criticată este

aceea a interpretării dispozițiilor pct. 23 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004.

Potrivit dispozițiilor

art. 201 alin. (1) lit. b) sunt scutite de plata accizelor, uleiurile minerale livrate

în vederea utilizării drept carburant pentru aeronave, altele decât aviația turistică

în scop privat iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol se precizează că modalitatea

și condițiile de acordare a scutirilor prevăzute la alin. (1) vor fi reglementate

prin norme.

Conform dispozițiilor

art. 23 alin. (1) din Normele metodologice „În toate situațiile prevăzute la

art. 201 alin. (1) C. fisc., scutirea se acordă beneficiarului, cu condiția ca aprovizionarea

să se efectueze direct de la un antrepozit fiscal, de la un importator sau de la

un distribuitor agreat prevăzut la alin. (17).

(2) Pentru produsele prevăzute

la art. 201 alin. (1) lit. b) - j) și m) C. fisc., scutirea se acordă direct.

(3) Pentru celelalte situații

prevăzute la art. 201 alin. (1) C. fisc., scutirea se acordă a) prin compensare

și/sau b) restituirea accizelor plătite la momentul achiziționării produselor accizabile.

(4) În toate situațiile

prevăzute la art. 201 alin. (1) C. fisc., cu excepția celei prevăzute la lit. g)

a aceluiași articol, scutirea se acordă pe baza.

a) autorizația de utilizator

final.

b) copia facturii fiscale

de achiziție a uleiurilor minerale, în care achiziția să fie evidențiată separat,

cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), în care pe factură se înscrie „scutit

de accize”;

c) dovada plății accizelor

către antrepozitul fiscal expeditor sau către importator, după caz, constând în

documentul de plată confirmat de banca la care utilizatorul are contul deschis.

(5) În cazul în care beneficiarul

se aprovizionează de la un distribuitor agreat obligația deținerii autorizației

de utilizator final revine distribuitorului.

Din interpretarea sistematică

a acestor prevederi legale în vigoare la data efectuării operațiunilor de livrare

de produse energetice combustibil aviatic în interiorul aeroporturilor, direct pe

pistă, către avioane – în cazul unui distribuitor agreat – cum este cazul intimatei

SC A.T. România SA – obligația de a deține autorizație de utilizator final revine

distribuitorului.

Ori în cauză, astfel cum

rezultă din materialul probator administrat în cauză și cum s-a reținut și în raportul

de inspecție fiscală încheiat de organele de control, intimata-reclamantă a beneficiat

de scutire directă de la plata accizelor acordată pe baza documentelor depuse, inclusiv

pe baza autorizațiilor de utilizator final, conform dispozițiilor Titlului VI

pct. 23 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004, aceasta neavând obligația de a solicita

clienților interni autorizația de utilizatori finali pentru a beneficia de regimul

de scutire directă.

Această interpretare a

dispozițiilor legale este confirmată și prin dispozițiile H.G. nr. 84/2005 prin

care au fost modificate dispozițiile H.G. nr. 44/2004, dispoziții care prevăd obligativitatea

deținerii autorizației de utilizator final doar în situațiile de scutire indirectă,

ceea ce nu este cazul în speță de față.

În ceea ce privește susținerile

recurentei-pârâte Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București

privind acordarea scutirii pe baza decontului de scutire și a altor documente, Curtea

le apreciază ca fiind nefondate întrucât conform instrucțiunilor de completare prevăzute

de dispozițiile cuprinse în Anexa nr. 2 a Ordinului Ministrului Finanțelor Publice

nr. 67 din 26 ianuarie 2005, decontul de scutire accize se depune de către beneficiarii

produselor supuse accizelor armonizate, pentru care se acordă scutire indirectă

potrivit pct. 22 și 23 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII „Accize

din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004 cu modificările

și completările ulterioare, ori în cazul în speță aceste dispoziții nu sunt aplicabile,

întrucât scutirea se acordă direct.

Astfel fiind, Înalta Curte,

reținând că hotărârea pronunțată de către instanța de fond este legală și temeinică,

neexistând motive legale pentru modificarea sau casarea acesteia, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 20 din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursurile formulate,

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de pârâtele Autoritatea Națională pentru Accize și Operațiuni Vamale București și

Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 2270 din 12 mai

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 februarie 2011.