ÎCCJ, decizie (scj.ro #86546)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 23.468/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean grec, Nikolaos Sissanis (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 4 iunie 2002, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamantul este reprezentat de domnii Costas Avgeris și Vassilios Chirdaris, avocați în Pireu și Atena. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna Beatrice Ramașcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

La data de 16 septembrie 2005, Curtea (Secția a treia) a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, aceasta a hotărât să analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Guvernul grec nu și-a manifestat intenția de a interveni în cadrul procedurii. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamantul s-a născut în anul 1952 și locuiește în Roznov (România). A. Prima măsură preventivă de obligare de a nu părăsi țara în Dosarul penal nr. 42/PMF/1998

La data de 10 februarie 1998, a fost începută urmărirea penală împotriva reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, fals și uz de fals. După 10 zile, la data de 20 februarie 1998, poliția a luat față de reclamant măsura preventivă de obligare de a nu părăsi țara. În vederea executării acestei măsuri, poliția a înscris în pașaportul acestuia mențiunea "C", informându-l pe reclamant despre acest aspect la data de 23 februarie 1998, însă fără a preciza temeiul legal al acestei măsuri.

La data de 4 martie 1998, organele de poliție au confiscat mai multe documente contabile ce aparțineau Societății Comerciale Ritz Rom - SRL, al cărei director general era reclamantul. Ulterior, la o dată neprecizată, poliția a confiscat documentele ce aparțineau unei alte societăți a reclamantului.

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei măsuri preventive, invocând dispozițiile art. 140 1 din Codul de procedură penală, care prevede posibilitatea de a ataca în justiție ordonanța prin care procurorul dispune o măsură preventivă.

Prin încheierea de ședință din data de 6 martie 1998, Tribunalul Județean Constanța a respins recursul, după ce a constatat că procurorul nu dispusese nicio măsură preventivă împotriva reclamantului.

Prin intermediul Consulatului Greciei în România, reclamantul a aflat că, la data de 19 martie 1998, parchetul îi interzisese să părăsească țara pentru o perioadă de 30 de zile.

La data de 14 august 1998, după expirarea acestei perioade, reclamantul a solicitat radierea mențiunii "C" din pașaportul său.

Prin hotărârea rămasă definitivă din data de 28 august 1998, Judecătoria Constanța a admis cererea reclamantului și a dispus radierea mențiunii.

Prin rechizitoriul din data de 29 noiembrie 2003, parchetul a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea unor infracțiuni vizând nelegalitatea documentelor contabile ale societăților comerciale pe care le administra.

Prin sentința din data de 24 iunie 2005, Judecătoria Constanța a pronunțat achitarea reclamantului. Apelul introdus împotriva acestei sentințe de parchet și părțile civile a fost respins la data de 6 noiembrie 2006 de Tribunalul Județean Constanța. B. A doua măsură preventivă de obligare de a nu părăsi țara în Dosarul penal nr. 51/PMF/1998

La data de 31 august 1998, Parchetul a început urmărirea penală împotriva reclamantului într-un alt dosar, pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals intelectual și uz de fals, fiind acuzat că ar fi simulat deteriorarea și apoi salvarea unei nave românești în portul Dakar.

Prin notificarea din data de 2 septembrie 1998, Poliția Municipiului Constanța a solicitat Biroului pentru Străini, Emigrări și Pașapoarte din municipiul Constanța, din cadrul Ministerului de Interne, înscrierea mențiunii "C" în pașaportul reclamantului.

La data de 20 noiembrie 1998, parchetul a dispus arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de 30 de zile.

Acesta a fost încarcerat într-o celulă a clădirii Poliției Județene Constanța, timp de două luni, împreună cu persoane acuzate de omucidere. A fost deținut într-o cameră mică, lipsită de orice sursă de lumină și de toaletă, prevăzută cu un pat fără așternuturi și infestat de păduchi.

Datorită agravării stării sale de sănătate ca urmare a încarcerării în clădirea poliției, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Poarta Albă, pentru a putea beneficia de îngrijiri medicale. Astfel cum recunoaște Guvernul, reclamantul a fost repartizat într-o celulă insalubră de 24 de metri pătrați, infestată de păduchi și fără încălzire, pe care o împărțea cu circa o sută de deținuți. Conform afirmațiilor reclamantului, la fiecare 4 deținuți era atribuită o singură saltea destrămată și murdară, iar hrana pe care o primea era alterată.

Prin rechizitoriul din data de 2 decembrie 1998, parchetul a decis trimiterea reclamantului în judecată.

Pe perioada arestării preventive, reclamantul a solicitat în mai multe rânduri (4 martie, 8 iulie, 4 august, 23 septembrie, 7 octombrie 1999 și 21 ianuarie 2000) punerea sa în libertate sub control judiciar. Instanțele au refuzat să-i admită cererile datorită faptului că infracțiunile pentru care era cercetat erau sancționate cu o pedeapsă cu închisoarea în anumite limite, care împiedica aplicarea beneficiului punerii în libertate sub control judiciar. Ultimul recurs intentat de reclamant în acest sens a fost respins la data de 14 februarie 2000 de Curtea de Apel Constanța.

Prin sentința din data de 8 iunie 2000, Tribunalul Județean Constanța l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 2 ani și 10 luni de închisoare pentru cele 3 infracțiuni din rechizitoriu și a hotărât menținerea arestării preventive.

Reclamantul a introdus apel împotriva acestei sentințe, susținându-și nevinovăția, solicitând revocarea măsurii arestării preventive. Acesta a invocat beneficiul art. 140 din Codul de procedură penală, care prevede că instanța trebuie să constate din oficiu încetarea măsurii arestării preventive atunci când durata acestei măsuri a ajuns la jumătate din maximul pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea de care este acuzată partea interesată.

Prin încheierea din data de 19 iulie 2000, Curtea de Apel Constanța a dispus punerea în libertate a reclamantului.

Prin decizia din data de 21 decembrie 2000, Curtea de Apel Constanța a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Județean.

Prin sentința din data de 8 martie 2006, Tribunalul Județean Constanța a pronunțat achitarea reclamantului.

Curtea nu a fost informată asupra evoluției ulterioare a procedurii. C. Demersurile efectuate de reclamant în vederea radierii mențiunii "C" din pașaportul său 1. Primele demersuri la Ministerul de Interne

La data de 9 noiembrie 2000, reclamantul a solicitat Ministerului de Interne radierea mențiunii "C" din pașaportul său, însă acesta i-a comunicat respingerea cererii la data de 10 noiembrie 2000. Raportându-se la dispozițiile Legii nr. 25/1969 privind regimul străinilor (denumită în continuare Legea nr. 25/1969), ministerul și-a motivat refuzul prin faptul că procesul penal în cadrul căruia fusese luată măsura preventivă nu se încheiase. 2. Prima procedură derulată în fața instanțelor penale

La data de 13 septembrie 2000, reclamantul a solicitat Tribunalului Județean Constanța să dispună radierea mențiunii "C" din pașaportul său. Tribunalul și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Constanța, care trebuia să statueze asupra apelului introdus împotriva sentinței Tribunalului Județean din data de 8 iunie 2000 (paragraful 23 de mai sus).

Prin decizia din data de 21 decembrie 2000, Curtea de Apel Constanța a anulat sentința menționată mai sus, însă nu s-a pronunțat asupra cererii reclamantului referitoare la radierea mențiunii "C" din pașaportul său.

În fața Tribunalului Județean Constanța reclamantul și-a reiterat cererea referitoare la anularea mențiunii "C". Invocând dispozițiile art. 29 din Legea nr. 123/2001 privind regimul străinilor în România (denumită în continuare Legea nr. 123/2001), care abrogase vechea Lege nr. 25/1969, acesta a arătat că orice măsură preventivă de obligare de a nu părăsi țara trebuia pronunțată de un magistrat, în timp ce mențiunea din pașaportul său fusese înscrisă din ordinul organelor de poliție.

Prin hotărârea din data de 13 decembrie 2001, Tribunalul Județean Constanța a respins cererea reclamantului. Instanța a arătat că reclamantul nu dovedise faptul că urmărirea penală desfășurată împotriva sa luase sfârșit sau că fusese achitat, conform dispozițiilor art. 30 alin. b) din Legea nr. 123/2001 din 2 aprilie 2001 (paragraful 51 de mai jos). Curtea nu a fost informată dacă reclamantul a introdus recurs împotriva acestei hotărâri. 3. Noi demersuri la Ministerul de Interne

În anul 2002, la o dată neprecizată, reclamantul a solicitat din nou Ministerului de Interne radierea mențiunii "C" din pașaportul său. Prin intermediul Consulatului Greciei în România, el a fost informat despre refuzul ministerului din data de 11 aprilie 2002.

La data de 30 iunie 2002, reclamantul a trimis o adresă la Biroul pentru Străini, solicitând informații referitoare la temeiul legal al măsurii preventive luate împotriva sa și la legalitatea acesteia, în lumina dispozițiilor art. 29 alin. 1 lit. b) din noua Lege nr. 123/2001 privind regimul străinilor.

La data de 11 iulie 2002, autoritatea administrativă i-a comunicat, făcând referire la prima măsură preventivă, că fusese luată în temeiul art. 27 din Legea nr. 25/1969 și că prevederile noii Legi nr. 123/2001 nu i se puteau aplica, deoarece acestea nu reglementau faptele anterioare intrării sale în vigoare. De asemenea, aceasta l-a informat pe reclamant că măsura fusese luată pe o perioadă nedeterminată. 4. Prima procedură în contencios administrativ

În anul 2002, reclamantul a chemat în judecată în contencios administrativ, în fața Tribunalului Județean Constanța, Inspectoratul Județean de Poliție Constanța și a solicitat anularea măsurii preventive de obligare de a nu părăsi țara și, pe cale de consecință, radierea mențiunii "C" din pașaportul său. El a arătat că măsura preventivă fusese luată pentru o perioadă de 30 de zile, în temeiul Legii nr. 25/1969, care a fost abrogată de Legea nr. 123/2001. Or, conform acestei noi legi, orice măsură preventivă trebuia luată de un magistrat, în timp ce, în cazul său, măsura fusese luată de poliție, care nu oferea garanțiile cerute pentru un "magistrat", în sensul legii mai sus menționate.

Prin sentința din data de 12 decembrie 2002, Tribunalul Județean Constanța a respins cererea reclamantului. În ceea ce privește competența de a decide asupra aplicării unei asemenea măsuri preventive, instanța a pus în evidență faptul că Legea nr. 25/1969, în vigoare la data luării măsurii, nu impunea ca măsura să fie luată de un magistrat. Legea nr. 123/2001, care prevede această cerință, nu putea fi aplicată faptelor cauzei fără a încălca principiul general al neretroactivității legii. Mai mult, instanța a constatat faptul că reclamantul nu dovedise că urmărirea penală desfășurată împotriva sa se încheiase sau că fusese achitat, conform dispozițiilor art. 30 lit. b) din Legea nr. 123/2001.

La data de 7 aprilie 2003, Curtea de Apel Constanța a confirmat în recurs această sentință. 5. A doua procedură derulată în fața instanțelor penale

La data de 10 decembrie 2003, reclamantul a introdus o nouă acțiune în fața Judecătoriei Constanța, având ca obiect radierea mențiunii "C".

Prin hotărârea din data de 7 ianuarie 2004, instanța a respins acțiunea ca inadmisibilă, după ce a constatat că înscrierea măsurii în pașaportul reclamantului era un act administrativ și că, prin urmare, ea nu putea fi contestată decât în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 . 6. A doua procedură în contencios administrativ

În anul 2004, reclamantul a solicitat anularea actului administrativ din data de 2 septembrie 1998, prin care departamentul pentru străini din cadrul Ministerului de Interne dispusese înscrierea mențiunii "C" în pașaportul său. De asemenea, el a solicitat daune materiale și morale.

La data de 26 februarie 2004, la cererea instanței, poliția a comunicat un document intitulat "punct de vedere", în care a arătat că măsura preventivă luată împotriva reclamantului se întemeia pe instrucțiunile Ministerului de Interne nr. 555/1996, emise pentru aplicarea Decretului-lege nr. 10 din 8 ianuarie 1990 privind regimul pașapoartelor și al călătoriilor în străinătate și a art. 27 din Legea nr. 25/1969. Conform acestor instrucțiuni, poliția ar fi fost obligată să restrângă, pentru o perioadă de până la 7 zile, libertatea de circulație a străinului în privința căruia existau indicii că ar fi comis o faptă ce constituia o infracțiune, chiar și în lipsa aprobării procurorului sau a instanței.

Prin sentința din data de 29 martie 2004, Tribunalul Județean Neamț, Secția de contencios administrativ, a admis parțial cererile reclamantului. Acesta a dispus radierea mențiunii "C" din pașaport, însă a respins cererea de acordare a daunelor materiale și morale. Fragmentul relevant din această sentință are următorul conținut: "Reclamantul nu se află în prezent sub puterea unui mandat emis de magistrat prin care magistratul să fi dispus vreo măsură de restrângere a libertății de circulație. Termenul pentru care măsura administrativă de aplicare a ștampilei cu simbolul «C» a fost luată este în prezent expirat. Restrângerea libertății de circulație nu poate fi dispusă decât de instanța de judecată, iar instanța penală nu a dispus nicio astfel de măsură, inculpatul fiind cercetat și judecat în prezent în stare de libertate. Din motivele mai sus arătate, cererea reclamantului de desființare a actului administrativ cu nr. 454.281 din 2.09.1998 este întemeiată, instanța urmând a dispune admiterea acesteia. Cu privire la daunele morale și materiale solicitate, instanța reține următoarele: Reclamantul, după adoptarea măsurii administrative dispuse prin Adresa nr. 454.281 din 2.09.1998, nu a suferit prejudicii morale și materiale ca urmare a acestui act administrativ. Prejudiciile suferite sunt consecința faptelor penale pentru care a fost condamnat. Faptul că organele de poliție au efectuat cercetări nu poate fi de natură a atrage răspunderea materială sau morală a acestora, atât timp cât soluționarea cauzelor penale s-a făcut de instanța de judecată, și nu de poliție. Actul administrativ a fost legal emis la data întocmirii acestuia, iar soluția desființării acestuia nu atrage antrenarea răspunderii materiale sau morale a emitentului. Pe cale de consecință, capătul de cerere referitor la daunele materiale și morale solicitate de reclamant urmează a fi respins."

Această sentință, rămasă definitivă, a fost executată la data de 10 iunie 2004, prin înscrierea literei "L" în pașaportul reclamantului. II. Dreptul și practica internă pertinente A. Constituția în vigoare la data faptelor

Prevederile relevante au următorul conținut:

Prevederile relevante au următorul conținut:

Prin Decizia nr. 106 din data de 11 aprilie 2001, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art. 27 din Legea nr. 25/1969. Curtea a statuat astfel: "[Curtea] constată că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale în măsura în care restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație, prevăzut la art. 25 alin. (1) din Constituție, al străinului învinuit, inculpat sau condamnat într-o cauză penală nu se dispune de către un magistrat și nu se respectă prevederile art. 23 și 49 din Constituție."

Legea nr. 25/1969 a fost abrogată prin Legea nr. 123 din 2 aprilie 2001, mai jos prezentată. C. Instrucțiunile nr. 555 din data de 21 mai 1996 ale ministrului de interne privind modul de acțiune al unităților Ministerului de Interne pentru aplicarea dispozițiilor legale referitoare la restrângerea exercitării dreptului la libera circulație

Prevederile relevante au următorul conținut: "Având în vedere prevederile articolelor 19, 25 și 49 din Constituția României, articolului 27 din Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor în România, precum și ale articolelor 16 și 18 din Decretul-Lege nr. 10/1990 privind regimul pașapoartelor și călătoriilor în străinătate, În temeiul articolului 13 alin. 2 din Legea nr. 40/1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, emit următoarele:

Aceste instrucțiuni, prevăzute cu mențiunea "secret", nu au fost niciodată publicate. D. Legea nr. 123 din 2 aprilie 2001 privind regimul străinilor în România (intrată în vigoare la data de 3 mai 2001)

Prevederile relevante au următorul conținut:

Legea nr. 123/2001 a fost abrogată prin Ordonanță de urgență a Guvernului nr. 194 din 27 decembrie 2002 de mai jos. E. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002)

Prevederile relevante au următorul conținut:

Această ordonanță de urgență a fost aprobată prin Legea nr. 357/2003 din data de 11 iulie 2003. F. Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281 din data de 24 iunie 2003 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din data de 1 iulie 2003)

Prevederile relevante au următorul conținut:

Reclamantul susține că prin înscrierea mențiunii "C" în pașaportul său, în vederea executării măsurii preventive de obligare de a nu părăsi țara, autoritățile i-au încălcat dreptul la libertatea de circulație, astfel cum este prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 4, care are următorul conținut: "1. Oricine se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber și să-și aleagă în mod liber reședința sa. 2. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa. 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. 4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică." A. Asupra admisibilității

Curtea reține faptul că cele două măsuri preventive de obligare de a nu părăsi țara au fost luate față de reclamant în cadrul a două proceduri penale distincte. Așadar, ele trebuie analizate separat. 1. Măsura preventivă din data de 20 februarie 1998

Încă de la început, Curtea reține faptul că nelegalitatea primei măsuri a fost confirmată prin hotărârea definitivă din data de 28 august 1998 a Judecătoriei Constanța. Având în vedere faptul că cererea a fost introdusă la data de 4 iunie 2002, adică după mai mult de 6 luni, rezultă că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie respins în baza dispozițiilor art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 2. Măsura preventivă din data de 2 septembrie 1998

În ceea ce privește această a doua măsură preventivă, Curtea constată că cererea reclamantului nu este vădit neîntemeiată, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Mai mult, Curtea constată că această parte a cererii nu este lovită de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, declară admisibil acest capăt de cerere. B. Asupra fondului 1. Argumentele părților

Guvernul nu contestă faptul că, în cauză, măsurile preventive luate împotriva reclamantului reprezintă o ingerință în libertatea sa de circulație. Potrivit Guvernului, aceste măsuri aveau un temei legal în dreptul român, și anume dispozițiile Legii nr. 25/1996 privind regimul străinilor. Această lege era accesibilă, deoarece era publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. Guvernul apreciază că această lege îndeplinea și cerințele de previzibilitate, în special în ceea ce privește cea de-a doua măsură, având în vedere faptul că reclamantul făcuse deja obiectul unei prime restricții. În ceea ce privește instrucțiunile Ministerului de Interne la care poliția face trimitere în "punctul de vedere" din data de 26 februarie 2004, Guvernul consideră că nu este vorba decât de instrucțiuni de ordin procedural pentru uzul intern al poliției. De asemenea, Guvernul apreciază că măsurile luate de poliție erau "necesare într-o societate democratică". În primul rând, acestea urmăreau scopul legitim al păstrării ordinii publice și pe cel al prevenirii săvârșirii de infracțiuni. În fine, Guvernul consideră că aceste măsuri au fost proporționale cu scopul urmărit. Astfel, acesta arată că restrângerea libertății de circulație nu a durat decât 6 ani, că probele aflate în dosarele penale justificau aceste măsuri și că autoritățile naționale au oferit justificări pentru luarea acestor măsuri.

Reclamantul contestă argumentele Guvernului. Acesta arată că măsurile preventive au fost luate împotriva sa din ordinul poliției, deși Codul de procedură penală în vigoare la momentul la care au fost luate aceste măsuri prevedea necesitatea existenței unui ordin al procurorului sau a unei hotărâri judecătorești. Mai mult, reclamantul susține că nicio măsură preventivă nu putea depăși 30 de zile, în timp ce măsurile luate în privința sa s-au întins pe o perioadă de circa 6 ani. În fine, reclamantul subliniază faptul că Judecătoria Constanța, prin sentința sa din data de 28 august 1998, și Tribunalul Județean Neamț, prin decizia sa din data de 29 martie 2004, au constatat nelegalitatea măsurilor preventive. 2. Aprecierea Curții a) Principiile care se desprind din jurisprudența Curții

Curtea reamintește faptul că dreptul la libera circulație, astfel cum este recunoscut în paragrafele 1 și 2 ale art. 2 din Protocolul nr. 4, are ca scop asigurarea libertății de circulație, drept garantat oricărei persoane de a circula în cadrul teritoriului în care se află, precum și de a-l părăsi; acest fapt implică dreptul de a merge într-o țară la alegerea sa, în care ar putea primi autorizația de a intra (vezi, mutatis mutandis, Peltonen împotriva Finlandei, decizia Comisiei din data de 20 februarie 1995, D.R. 80-A, p. 43, § 1). Rezultă că libertatea de circulație impune interdicția oricărei măsuri susceptibile de a aduce atingere acestui drept sau de a-i restrânge exercitarea, din moment ce nu răspunde cerinței de a reprezenta o măsură ce ar putea fi considerată "necesară într-o societate democratică", care să urmărească scopurile legitime prevăzute în paragraful 3 al articolului menționat anterior.

Astfel, Curtea consideră că măsura prin care o persoană este deposedată de un document de călătorie, de exemplu pașaportul, reprezintă, fără îndoială, o ingerință în exercitarea libertății de circulație (Baumann împotriva Franței, hotărârea din data de 22 mai 2001 nr. 33.592/96, § 62, CEDO 2001-V). b) Aplicarea în cauză a principiilor generale

Curtea observă că, deși reclamantul nu a fost deposedat de pașaportul său (vezi, a contrario, Baumann, citată mai sus), el nu s-a putut folosi de acest document de călătorie care, dacă ar fi fost cazul, i-ar fi permis să părăsească teritoriul României. Așadar, Curtea apreciază că reclamantul a suferit o restrângere a exercițiului dreptului său la libertatea de circulație, ceea ce reprezintă o ingerință în sensul art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție (vezi, mutatis mutandis, Guzzardi împotriva Italiei, hotărârea din data de 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, p. 33, § 92, Raimondo împotriva Italiei, hotărârea din data de 22 februarie 1994, seria A nr. 281-1, p. 19, § 39, și Labita împotriva Italiei, 6 aprilie 2000, nr. 6.772/95, p. 38-39, § 193).

Rămâne de văzut dacă această restrângere era "prevăzută de lege" și constituia o "măsură necesară într-o societate democratică".

Curtea reamintește jurisprudența sa constantă, conform căreia expresia "prevăzută de lege" impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale (Rotaru împotriva României [MC], hotărârea din data de 4 mai 2000, nr. 28.341/95, § 52, CEDO 2000-V). Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului [vezi Olsson împotriva Suediei (nr. 1), hotărârea din data de 24 martie 1988, seria A nr. 130, § 61]. În plus, nu putem considera drept "lege" decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

Curtea apreciază că trebuie analizată "calitatea" normelor juridice invocate în cauză, cercetând în special dacă dreptul intern stabilea cu suficientă precizie condițiile în care măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara putea fi dispusă.

Încă de la început, Curtea constată exprimarea vagă din art. 27 din Legea nr. 25/1969, în temeiul căruia a fost luată măsura preventivă. Acest articol se limitează la a stipula că străinul, învinuit sau inculpat într-un proces penal, nu poate părăsi țara decât după încetarea urmăririi penale sau după achitarea sa ori, în caz de condamnare, după executarea pedepsei. În primul rând, nu există nicio mențiune cu privire la autoritatea abilitată să dispună o asemenea măsură. Este adevărat că Guvernul a prezentat Instrucțiunile Ministerului de Interne nr. 555/1996, care completează Legea nr. 25/1969 , dar acestea indicau numai persoanele abilitate să execute astfel de măsuri și pe cele care trebuiau să le aprobe. Or, se pare că aceste instrucțiuni interne erau prevăzute cu mențiunea "secret" și nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României.

Curtea mai observă că, deși art. 27 din lege abilitează autoritățile competente să autorizeze o ingerință în libertatea de circulație a străinilor, motivul unei asemenea ingerințe nu este definit cu suficientă precizie (Rotaru, citată mai sus, § 58).

De asemenea, Curtea trebuie să se asigure că există garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor autorităților. Aceasta reamintește că, în cauzele referitoare la sistemele de supraveghere secretă, analizate din perspectiva art. 8 din Convenție , s-a decis că asemenea sisteme trebuie să cuprindă garanții stabilite prin lege, care sunt aplicabile controlului activităților serviciilor interesate. Procedurile de control trebuie să respecte, cât mai fidel posibil, valorile unei societăți democratice, în special supremația dreptului, la care se referă în mod expres preambulul Convenției. Aceasta implică, printre altele, ca o ingerință a organelor executivului în drepturile persoanei să fie supusă unui control eficient, care trebuie să implice în mod normal, cel puțin în ultimă instanță, puterea judiciară, deoarece aceasta oferă cele mai bune garanții de independență, imparțialitate și procedură conformă cu legea (Klass și alții împotriva Germaniei, hotărârea din data de 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 25-26, § 55). Acest raționament ar putea fi aplicat, mutadis mutandis, în cazul art. 2 din Protocolul nr. 4, având în vedere strânsa legătură dintre acest ultim articol și art. 8 din Convenție (vezi în acest sens Iletmiș împotriva Turciei, 6 decembrie 2005, nr. 29.871/96, § 50).

În cazul de față, Curtea constată că procedura de aplicare a măsurii preventive de obligare de a nu părăsi țara nu oferă astfel de garanții, Legea nr. 25/1969 neprevăzând nicio procedură de control, nici în momentul luării măsurii, nici ulterior. De altfel, toate demersurile reclamantului care vizau revocarea măsurii preventive (cereri introduse la Ministerul de Interne, contestații în fața instanțelor penale sau în contencios administrativ) au fost respinse, deoarece reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a face dovada că urmărirea penală îndreptată împotriva sa se încheiase sau că fusese achitat. În realitate, este vorba de o măsură automată, aplicată pentru o perioadă nedeterminată, ceea ce încalcă drepturile persoanei (vezi Riener împotriva Bulgariei, 23 mai 2006, nr. 46.343/99, § 121, Luordo împotriva Italiei, 17 iulie 2003, nr. 32.190/96, § 96, și Iletmiș, citată mai sus, § 47).

Prin urmare, Curtea apreciază că dreptul intern nu reglementează suficient de clar întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv.

La toate acestea se adaugă faptul că art. 27 din Legea nr. 25/1969 a fost declarat neconstituțional printr-o decizie a Curții Constituționale din data de 11 aprilie 2001 și modificat ulterior prin Legea nr. 123/2001, pentru a se asigura conformitatea cu Constituția. În acest sens, s-a prevăzut că orice măsură preventivă de obligare de a nu părăsi țara trebuie luată de un magistrat (art. 29 din Legea nr. 123/2001 ).

Or, având în vedere faptul că, în cauza de față, măsura preventivă a fost dispusă de organele de poliție, reiese că, cel puțin începând cu data de 11 aprilie 2001, aceasta nu era în conformitate cu legislația națională în vigoare, inclusiv cu Constituția.

Mai mult, Curtea reamintește că este în primul rând de datoria autorităților naționale și mai ales de cea a instanțelor să interpreteze și să aplice dreptul intern (Kopp împotriva Elveției, hotărârea din 25 martie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-II, p. 541, § 59).

În această privință, Curtea constată că, prin sentința rămasă definitivă din data de 29 martie 2004, Tribunalul Județean Neamț a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara luată împotriva reclamantului. Instanța a constatat că reclamantul nu se afla sub incidența niciunei măsuri preventive restrictive de libertate luate de un magistrat. Totuși, tribunalul nu a acordat nicio reparație pentru prejudiciul suferit de persoana interesată ca urmare a prelungirii nelegale a măsurii preventive. Mai mult, Guvernul nu a susținut deloc faptul că reclamantul ar fi putut folosi o altă cale de atac internă pentru a fi despăgubit (Vito Sante Santoro împotriva Italiei, nr. 36.681/97, § 45, CEDO 2004-VI).

În temeiul celor de mai sus, Curtea concluzionează că, în perioada 2 septembrie 1998-10 iunie 2004, dată la care autoritățile au revocat măsura preventivă, atingerea adusă libertății de circulație a reclamantului nu era "prevăzută de lege".

Luând în considerare această constatare, Curtea apreciază că nu este necesar să mai continue analiza capătului de cerere al reclamantului pentru a cerceta dacă ingerința urmărea un "scop legitim" și dacă era "necesară într-o societate democratică".

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. II. Asupra pretinsei încălcări a articolului 6 § 2 din Convenție

Reclamantul se plânge și de faptul că autoritățile nu și-au respectat obligația de a analiza din oficiu legalitatea și oportunitatea măsurii preventive luate împotriva sa. Acesta invocă art. 6 § 2 din Convenție, care prevede următoarele: "Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită."

Guvernul contestă susținerile reclamantului. A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Mai mult, Curtea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil. B. Asupra fondului

Având în vedere concluziile sale referitoare la art. 2 din Protocolul nr. 4 (paragrafele 64-79 de mai sus), Curtea apreciază că nu este cazul să analizeze dacă, în cauză, a avut loc încălcarea acestei dispoziții. III. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Convenție

Reclamantul denunță condițiile degradante de detenție din clădirea Poliției din municipiul Constanța și din penitenciarul de la Poarta Albă. El invocă dispozițiile art. 3 din Convenție.

Încă de la început, Curtea constată că acest capăt de cerere a fost prezentat prima dată de reclamant în observațiile sale din data de 21 martie 2006, deși acesta fusese pus în libertate la data de 19 iulie 2000. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă, în speță, reclamantul a respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 din Convenție.

Curtea reamintește faptul că regula celor 6 luni are ca obiect să asigure securitatea juridică și să vegheze la analizarea într-un termen rezonabil a cauzelor litigioase referitoare la Convenție. Mai mult, această regulă urmărește protejarea autorităților și a altor persoane vizate de procedură împotriva incertitudinii care le-ar afecta prin trecerea prelungită a timpului. Cu toate acestea, Curtea observă că, în mod excepțional, acest principiu poate fi reconsiderat atunci când un reclamant folosește o cale de recurs internă și nu are cunoștință decât mai târziu sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de împrejurările care fac ca această cale de atac să fie ineficientă. Într-un astfel de caz, termenul de 6 luni se poate calcula începând din momentul în care reclamantul are cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de aceste împrejurări [vezi Sakik și Seyrek împotriva Turciei (dec.), nr. 40.076/98, 29 iunie 1999]. În lipsa unei căi de recurs sau atunci când căile de drept disponibile sunt considerate ineficiente, termenul de 6 luni începe să curgă, în principiu, de la data la care actul contestat a fost realizat [Hazar împotriva Turciei (dec.), nr. 62.566/00, 10 ianuarie 2002].

În cauza de față, Curtea observă că reclamantul nu a folosit nicio cale de recurs intern pentru a invoca în cadrul sistemului național, cel puțin în esență, încălcarea art. 3 din Convenție. Prin urmare, termenul de 6 luni începe să curgă de la data punerii în libertate a reclamantului, adică de la data de 19 iulie 2000. Deoarece reclamantul a formulat pentru prima dată cererea întemeiată pe condițiile degradante de detenție la data de 21 martie 2006, acesta nu a respectat termenul de 6 luni.

Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție . IV. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 §§ 1 și 3 din Convenție

Reclamantul susține că au existat mai multe încălcări ale art. 5 din Convenție, pe care Curtea înțelege să le analizeze separat. Art. 5 prevede următoarele în părțile sale relevante: "1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente; e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. [...] 3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare [...]." A. Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara

În primul rând, reclamantul se plânge cu privire la faptul că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara reprezintă, în egală măsură, o încălcare a art. 5 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că, proclamând "dreptul la libertate", paragraful 1 al art. 5 vizează libertatea fizică a persoanei; scopul său este acela de a garanta ca nimeni să nu fie lipsit de acest drept în mod arbitrar. Textul nu se referă la simplele restrângeri ale libertății de circulație; acestea se supun prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. Pentru a stabili dacă o persoană este "privată de libertate" în sensul art. 5, trebuie să se pornească de la situația sa concretă și să se ia în considerare un ansamblu de criterii, cum sunt tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii respective (Engel și alții, hotărârea din data de 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 24, §§ 58-59). Între privarea de libertate și restrângerea libertății nu există decât o diferență de grad sau de intensitate, nu de natură sau de esență. Includerea într-una sau alta dintre aceste categorii se dovedește a fi uneori dificilă, deoarece, în anumite cazuri marginale, este vorba de o pură problemă de apreciere (Guzzardi împotriva Italiei, hotărârea din data de 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, p. 17-19, § 93).

În cauza de față, Curtea constată că reclamantul nu pretinde că ar fi avut loc o ingerință în libertatea sa fizică, ci o ingerință în libertatea de deplasare. Prin urmare, art. 5 din Convenție nu se poate aplica în speță.

Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenției, în sensul art. 35 § 3 și trebuie respins în temeiul art. 35 § 4. B. Punerea în libertate sub control judiciar

În al doilea rând, în observațiile sale din data de 21 martie 2006 reclamantul afirmă că refuzul instanțelor de a-i admite cererile de punere în libertate sub control judiciar încalcă dispozițiile art. 5 din Convenție.

Curtea reține că ultima cerere a reclamantului ce viza punerea sa în libertate sub control judiciar datează din data de 14 februarie 2000 și că el a fost pus în libertate la data de 19 iulie 2000. Or, capătul de cerere a fost formulat la data de 21 martie 2006, adică după mai mult de 6 luni.

Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie respins conform art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. C. Măsura arestării preventive luată de un procuror

În fine, în observațiile sale din data de 21 martie 2006 reclamantul apreciază că măsura arestării preventive a fost luată de un procuror care nu îndeplinea exigențele pe care le impune noțiunea de "magistrat", în sensul art. 5 § 3 din Convenție. Acesta face trimitere la cauzele Vasilescu împotriva României și Pantea împotriva României și pune în evidență faptul că procurorul este un magistrat din cadrul Ministerului Public, subordonat în primul rând procurorului general, apoi ministrului justiției, neîndeplinind cerința de independență față de Executiv.

Fără a încerca să descopere când reclamantul a fost prezentat în fața unui judecător pentru prima dată după arestarea sa, Curtea observă că acesta a fost condamnat în primă instanță la data de 8 iunie 2000 de Tribunalul Județean Constanța și că a fost pus în libertate la data de 19 iulie 2000. Or, capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 din Convenție a fost formulat de reclamant la data de 21 martie 2006, adică după mai mult de 6 luni.

Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie respins, conform dispozițiilor art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. V. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1

În fine, reclamantul