ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3689/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1.935 din 18 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 184/A din 6 septembrie 2017 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. A dispus obligarea recurentului-reclamant A. la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimatul-pârât B.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul A. la 21 august 2018 (data depunerii la oficiul poștal). Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 24 august 2018, sub nr. x/2018, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului 4 Noul C. proc. civ.

În motivarea cererii, contestatorul, invocând incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., a susținut că instanța de recurs, în soluționarea recursului formulat împotriva Deciziei civile nr. 184/A din 6 septembrie 2017 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a ignorat aspectele reținute de instanța supremă în Decizia nr. 1.827/2014, prin care s-a stabilit că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind acordarea despăgubirilor morale este cel de când s-a dispus, prin rezoluție, neînceperea urmăririi penale.

A arătat că intimatul B. este răspunzător de prejudiciul cauzat, după data de 2 decembrie 2014, când a fost emisă Ordonanța nr. 6.353/P/2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila, urmare constatărilor Institutului de Medicină Legală Brăila din 13 noiembrie 2014.

Ca atare, a menționat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă de la data de 2 decembrie 2014, iar demersul judiciar pentru repararea prejudiciului a fost inițiat la 23 august 2016, în termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Contestatorul a arătat că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra susținerilor invocate de reprezentanta convențională a intimatului, prin întâmpinare, conform cărora, la 13 noiembrie 2014, nu erau întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, ceea ce înseamnă că acțiunea civilă nu este prescrisă.

De asemenea, a susținut că, în mod greșit instanța de recurs a respins recursul, ca nefondat, de vreme ce, prin încheierea din 20 aprilie 2018, a stabilit că este admisibilă în principiu calea de atac și că aceasta nu poate fi soluționată potrivit prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Prin întâmpinările formulate la 8 octombrie 2018 și 11 octombrie 2018, intimații SC C. SA, B. și SC D. SRL au solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă.

Analizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale contestației în anulare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când "instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen".

Prin cercetarea motivelor de casare, în sensul contestației în anulare speciale întemeiate pe normele legale mai sus enunțate, se înțelege analiza motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanței de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat, acestea fiind necesar să fie subsumate unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Din considerentele deciziei atacate cu contestație în anulare rezultă că prin motivele de recurs deduse judecății, susținând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., petentul a criticat, în esență, hotărârea instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a făcut o confuzie voită între temeiurile juridice ale acțiunii, apelului și răspunsul la susținerile pârâtului, reținând că sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1968, fără nicio motivare. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., petentul a susținut că a fost aplicată greșit legea cu privire la determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție, instanța de apel stabilind imprecis acest moment, însă concluzionând ferm că acțiunea introdusă la 23 august 2016 este prescrisă.

În ceea ce privește analiza instanței de recurs a acestor critici, se constată că aceasta a apreciat că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât a reținut că instanța de apel a motivat, în cuprinsul deciziei atacate, incidența dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, hotărârea cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apreciat că instanța de apel corect a constatat că, relativ la data producerii pagubei, respectiv pierderea vederii la ochiul stâng, nu există nicio obiecție că aceasta a survenit în cursul lunii aprilie 2011 și că, în contextul aplicării dispozițiilor legale incidente, existau împrejurări suficiente pentru ca reclamantul să cunoască persoana vinovată, în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. De asemenea, a reținut ca fiind corect raționamentul instanței de apel care a procedat la o justă interpretare și aplicare a legii în materia prescripției, luând în considerare termenul cel mai favorabil reclamantului, adică cel al ultimei vizite medicale din 24 august 2011, în raport de care a considerat că promovarea acțiunii la 23 august 2016 depășește termenul de prescripție de 3 ani, care s-a împlinit la 24 august 2014.

Față de aspectele mai sus expuse, Înalta Curte reține că instanța de recurs s-a pronunțat asupra chestiunilor supuse controlului de legalitate, în motivarea soluției adoptate făcând referire la argumentele invocate de contestator.

Or, astfel cum s-a arătat, nu poate constitui motiv de contestație în anulare neînsușirea de către instanța de recurs a criticilor formulate de recurent.

Pe de altă parte, se constată că, în cauza pendinte, invocând incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorul a susținut că instanța de recurs a ignorat aspectele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1.827/2014, prin care s-a stabilit că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind acordarea despăgubirilor morale este cel de când s-a dispus, prin rezoluție, neînceperea urmăririi penale; că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra susținerilor invocate de reprezentanta convențională a intimatului, prin întâmpinare, conform cărora, la data de 13 noiembrie 2014, nu erau întrunite cumulativ cerințele răspunderii civile delictuale, ceea ce înseamnă că acțiunea civilă nu este prescrisă; că, în mod greșit, instanța de recurs a respins recursul, ca nefondat, de vreme ce, prin încheierea din 20 aprilie 2018, a stabilit că este admisibilă în principiu calea de atac și că aceasta nu poate fi soluționată potrivit prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Or, aceste motive nu au fost invocate prin cererea de recurs, astfel cum prevăd dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. pentru admisibilitatea contestației în anulare formulate pe aceste temei. Prin urmare, în cauză nu se pune problema unei omisiuni, în sensul prevăzut de această normă legală.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 1.935 din 18 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

În baza normelor legale mai sus evocate, Înalta Curte va obliga pe contestatorul A. la plata către intimatul B. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței din 4 octombrie 2018, emisă Cabinet de Avocat E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 1.935 din 18 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă pe contestator la plata către intimatul B. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 octombrie 2018.

Procesat de ED