ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2368/2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în nume propriu și în numele minorului B., în contradictoriu cu S.C. C. S.A., Ministerul Apărării Naționale și D., obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 2.000.000 euro și o prestație periodică în sumă de 1000 RON lunar pentru minor.

În motivarea cererii, reclamanta a precizat ca la data de 29 martie 2012 în jurul orelor 14:50 pe drumul european DN 2 (E85), la km 195+800 m, în afara localității Garoafa s-a produs un accident de circulație, în care a decedat E., soțul reclamantei și respectiv tatăl minorului B..

În accident au fost implicate următoarele autovehicule: autocamionul X aparținând UM x Bârlad condusă de pârâtul D. și autoutilitara tip Furgon marca F. cu număr de înmatriculare x aparținând societății S.C. G. S.R.L. Focșani, condusă de E..

Din punct de vedere tehnic, reclamanta a susținut că autocamionul cu nr. X nu era dotat cu bara antiîmpănare, aspect care a condus la agravarea accidentului și respectiv a avut consecința pierderii vieții soțului reclamantei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3, 48 și următoarele din Legea nr. 136/1995 modificată, Ordinul CSA nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, O.U.G. nr. 195/2002, Ordonanța nr. 23/2014.

Prin sentința civilă nr. 58/2016 din 12 octombrie 2016 a Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.A., Ministerul Apărării Naționale - UM x Bârlad pentru UM x, D., având ca obiect pretenții.

A fost obligată pârâta S.C. C. S.A. la plata despăgubirilor morale către reclamantă și fiul său în cuantum de 50.000 euro și o indemnizație lunară de întreținere pentru minor de 250 RON lunar, începând cu data introducerii cererii și până la majoratul minorului.

S-a luat act că s-a renunțat la excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Apărării Naționale și U.M. x Bârlad, prin încheierea din 21 octombrie 2015.

Prin aceeași sentință, s-a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. în nume propriu și în numele minorului B. și pârâta S.C. C. S.A., aceastea fiind soluționate prin decizia civilă nr. 74/A din 20 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în sensul respingerii ca nefondate a cererii de repunere pe rol pentru redeschiderea dezbaterilor după rămânerea în pronunțare și a apelurilor.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, cu privire la cererea de repunere pe rol, că se impune respingerea acesteia, având în vedere că această cauză a fost dezbătută după ora 12:30 așa cum a solicitat prin cererea scrisă apărătorul reclamantei, care, deși s-a prezentat până la sfârșitul ședinței, nu mai era prezent apărătorul părții adverse și nici toți membrii completului desemnați pentru a soluționa această cauză.

Sub acest aspect, s-a mai reținut că, prin cererea de apel nu s-au solicitat probe, iar cele cerute prin întâmpinare nu au putut fi puse în discuție fiind decăzută din acest drept potrivit celor consemnate în ședința din 15 martie 2017.

În continuare, cu privire la excepția autorității de lucru judecat, s-a reținut că, în mod corect prima instanță a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește ipoteza din speță, având în vedere că doar statuările instanței de judecată penală au autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, nu și cele ale organelor penale, în conformitate cu art. 28 C. proc. civ.

În speță, s-a reținut o culpă concurentă în producerea accidentului cu toate implicațiile sale, respectiv a șoferului autoutilitarei care nu s-a asigurat în timp util în vederea depășirii autocamionului x și lipsa barei antiîmpănare la autocamionul aparținând Ministerului Apărării Naționale.

Cu privire la daunele morale, instanța de apel a reținut că trebuie să se urmărească ca acestea să nu aibă caracter pur simbolic, ci să fie în măsură să amelioreze efectiv condițiile de viață ale reclamanților, prin procurarea unor satisfacții morale, urmând a se avea în vedere și gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii și valoarea protejată, respectiv dreptul la viață al persoanei.

Sub acest aspect, a fost avută în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța de apel a concluzionat că, raportat la șocul emoțional provocat reclamanților, la strânsa legătură pe care reclamanții o aveau cu tatăl, respectiv soțul, la faptul că minorul B. avea doar 3 ani la data decesului tatălui și avea nevoie mai mult ca oricând de sprijinul moral și material al părintelui său, raportat la faptul că cel decedat avea doar 33 de ani la data accidentului, că reclamanta H. nu mai beneficiază de sprijinul moral, material, afectiv al soțul, suma de 50.000 euro acordată reclamanților este de natură să amelioreze condițiile de viață ale acestora, prin procurarea unei minime satisfacții morale.

Cu privire la acordarea prestațiilor periodice lunare pentru minorul B., instanța de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a obligat asiguratorul la plata lunară a diferenței dintre pensia din sistemul de asigurări sociale și cât ar fi beneficiat copilul dacă tatăl său s-ar fi aflat în viață.

La data de 31 mai 2017, recurenta-reclamantă A. în nume propriu și în numele minorului B., respectiv la data de 18 mai 2017 recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 74/A din 20 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Recurenta-reclamantă A. în nume propriu și în numele minorului B. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, casarea deciziei atacate cu recurs și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În cuprinsul recursului, recurenta-reclamantă a susținut că pârâta S.C. C. S.A. a formulat două apeluri, unul incident și unul principal, însă instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la cel incident, care a fost comunicat reclamantei în procedura prevăzută de art. 471 alin. (5) C. proc. civ.. În acest sens, reclamanta a susținut că instanța de apel avea obligația să lămurească existența înregistrării celor două cereri de apel și să stabilească cu certitudine care cerere s-a înregistrat la instanța de fond și data acestuia.

Totodată, reclamanta a învederat că în mod greșit instanța de apel nu a analizat excepțiile invocate, considerându-le că nu sunt de ordine publică, cât timp ele au fost invocate, potrivit art. 247 alin. (2) C. proc. civ., cel mai târziu la primul termen de judecată după ce a constatat săvârșirea neregularității.

S-a mai precizat că, în speță, condițiile neclare ale înregistrării și depunerii apelului la instanța de fond, lipsa înregistrării a două cereri de apel (principal la instanța de fond și incident la instanța de apel), sunt fapte pentru care, în opinia reclamantei, se impune ca C. să depună toate contractele de asistență juridică încheiate cu reprezentanții convenționali pentru acest dosar, inclusiv contractul încheiat pentru ultimul reprezentant legal, respectiv avocatul I..

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, fiindu-i respinsă în mod greșit de către curtea de apel cererea de repunere a cauzei pe rol.

Din această perspectivă, s-a arătat că refuzul instanței de reluare a cauzei dovedește că a fost încălcat principiul contradictorialității, art. 14 C. proc. civ., fiind totodată incălcat și dreptul de egalitate al părților în procesul civil, respectiv art. 8 C. proc. civ., legiuitorul garantând exercitarea drepturilor procesuale în mod egal și fără discriminări.

Sub aspectul daunelor morale acordate de cele două instanțe, recurenta-reclamantă a susținut că suma de 50.000 euro nu este în măsură să refacă echilibrul distrus al familiei E., mai ales că E. nu poate fi readus la viață, iar cei doi reclamanți nu mai pot fi repuși în situația anterioară, rămânând permanent și toată viața cu stigmatul pierderii tatălui/soțului lor.

În acest sens, reclamanta a mai arătat că instanța de apel nu a făcut o evaluare în echitate și cât mai precisă în bani a daunelor morale, cu atât mai mult cu cât practica instanțelor naționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului demonstrează că este posibil să se evalueze prejudiciul moral în așa fel încât sumele acordate să reprezinte o justă compensare a răului suferit.

În ceea ce privește cuantumul prestației periodice lunare pentru minorul B., recurenta a precizat că, instanța de apel, deși a făcut trimitere la dispozițiile art. 1393 alin. (1) C. civ., a avut în vedere că paguba suferită de minor prin moartea tatălui depășește pensia de 244 RON de urmaș, nevoile minorului sunt cu mult mai mari decât suma de 250 RON stabilită prin decizia recurată.

În plus, sub acest aspect, s-a arătat că stabilirea prestației la cuantumul de 250 RON este nelegală întrucât art. 1393 C. civ. nu face trimitere la dispozițiile art. 529 C. proc. civ., ci dimpotrivă ele se referă la o prestație datorată în măsura în care paguba depășește pensia de urmaș.

Prin recursul formulat și întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În cuprinsul recursului, recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel și-a motivat soluția prin raportare la acte normative care nu prezintă relevanță juridică în cauză și nesocotind dispozițiile aplicabile din C. civ. și legislația în materia asigurărilor, reținând o culpă concurentă în producerea accidentului.

Sub acest aspect, pârâta a susținut că actele normative reținute de instanța de apel în motivarea soluției sale, respectiv H.G. nr. 610/1992 și Instrucțiunile Ministrului de Interne publicate în M.O. nr. 110/1993, nu prevăd vreo obligație de dotare a camioanelor cu bara antiîmpanare și, mai mult decât atât, chiar daca aceste acte normative ar fi prevăzut asemenea obligații, ele tot nu ar fi putut produce efecte și dă naștere unor obligații legale în sarcina proprietarilor de vehicule fabricate și puse în circulație anterior apariției acestor acte normative (conform principiului neretroactivității legii civile), așa cum este și cazul autocamionului cu numărul de înmatriculare x ce a fost produs și omologat pentru circulația pe drumurile publice în anul 1986. În consecință, pârâta a învederat că nu există o faptă ilicită săvârșită sau vreo dispoziție legală încălcată.

În consecință, recurenta-pârâtă a precizat că, raportat la probele administrate în cauza penală, rezultă că singurul responsabil de producerea accidentului rutier este ruda reclamanților, respectiv E., și nu asiguratul RCA pârâtul D. sau pârâtul M.Ap. N. - U.M.x, motiv pentru care, în opinia recurentei-pârâte, societatea de asigurare RCA nu datorează despăgubiri ca urmare a decesului conducătorului auto E., iar prin hotărârile pronunțate, instanțele de fond și de apel au încălcat prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 și art. 2223 alin. (1) C. civ.

Totodată, s-a susținut că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 28 din Normele anexă la Ordinul CSA nr. 14/2011.

Recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a invocat nelegalitatea deciziei recurate și din perspectiva faptului că instanța de apel a menținut soluția tribunalului cu privire la prestația periodică în sumă de 250 RON/luna acordată în favoarea reclamantului minor B., cu încălcarea prevederilor art. 1388 C. civ. și fără a da eficiență dispozițiilor legale care limitează despăgubirea cuvenită în raport de culpa concurenta a victimei (art. 1371 C. civ. și art. 28 din Normele C.S.A.).

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel ar fi trebuit sa pornească de la realitatea că tatăl reclamantului minor realiza anterior decesului un venit lunar în sumă de 1.000 RON, iar în raport cu acest venit și cuantumul pensiei de urmaș de 244 RON/lună primită deja de acest reclamant din partea statului ar fi trebuit să analizeze dacă se mai impune sau nu obligarea recurentei-pârâte la plata unei prestații periodice.

În plus, recurenta-pârâtă a învederat că soluția este greșită întrucât instanța de apel nu a ținut cont la dezlegarea chestiunii privind prestația periodică de prevederile legale ce reglementează situația despăgubirilor acordate în cazurile în care se reține culpa concurentă a victimei, respectiv art. 1371 C. civ. și art. 28 din Normele anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

De asemenea, s-a mai susținut că instanța de apel ar fi trebuit să diminueze prestația periodică acordată reclamantului minor proporțional cu gradul de culpă al defunctului său tată, lucru care nu s-a întâmplat în cauză, prestația periodica acordata la fond fiind menținută integral în apel.

La data de 2 august 2017, recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca nefondat. Pârâta a susținut că motivele de recurs referitoare la respingerea excepției tardivității apelului principal invocată de reclamantă prin întâmpinare și criticile vizând așa-zisa omisiune a instanței de apel de a se pronunța cu privire la apelul incident și cu privire la alte excepții invocate de reclamantă prin întâmpinare, sunt neîntemeiate. Sub acest aspect, s-a susținut că pârâta a declarat apelul principal în termenul legal de 30 zile de la data recepționării hotărârii fondului.

În plus, s-a susținut că soluția instanței de apel de la termenul din 15 martie 2017, în sensul constatării decăderii reclamanților din dreptul de a invoca excepții și propune probe, este corectă.

În continuare, recurenta-pârâtă a învederat că soluția de respingere a cererii reclamantei de repunere a cauzei pe rol a fost una corectă, neexistând vreun motiv dintre cele expres menționate la art. 400 C. proc. civ., care să justifice repunerea litigiului pe rolul Curții de Apel Galați.

În ceea ce privește critica referitoare la daunele morale, recurenta-pârâtă a susținut că, în realitate, reclamanta tinde la reaprecierea probelor și la reanalizarea situației de fapt reținute de instanța de apel, ceea ce, în opinia recurentei-pârâte, ține de o eventuală netemeinicie a hotărârii, motiv pentru care, recurenta-pârâtă apreciază că această critică nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În consecință, a invocat excepția nulității acestui motiv de recurs.

Totodată, recurenta-pârâta a susținut că și critica referitoare la cuantumul prestației periodice nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind indicat textul de lege încălcat sau aplicat greșit. În consecință, a solicitat constatarea nulității acestui motiv de recurs.

La data de 18 august 2017, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului formulat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. și respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta-reclamantă A. în nume propriu și în numele minorului B..

La data de 22 august 2017, recurenta-reclamantă A. în nume propriu și în numele minorului B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte.

În cuprinsul întâmpinării, recurenta-reclamantă a susținut că recurenta C. nu a indicat articolele de lege din C. civ. și din legislația asigurărilor presupuse a fi încălcate de către instanța de apel, în baza cărora greșit a fost reținută culpa comună în producerea accidentului.

De asemenea, s-a susținut că motivele de recurs de la pct. II din cererea recurentei C. privesc netemeinicia hotărârii atacate, neconstituind motive de nelegalitate.

În opinia reclamantei, dacă autocamionul implicat în accident este fabricat în 1986, dată la care omologarea nu prevedea bara antiîmpănare, potrivit art. 6 din RNTR 2, care reglementează condiții mai severe pentru siguranța rutieră, rezultă că autovehiculul nu putea să circule pe drumurile publice fără existența barei antiîmpănare.

S-a mai susținut că C. nu a contestat raportul de expertiză extrajudiciar și nici raportul expertului parte, care stabilesc culpa pârâtului D. și nici nu a solicitat probe în a dovedi contrariul celor arătate de reclamantă.

În fine, recurenta-reclamantă a învederat că stabilirea prestației periodice la cuantumul de 250 RON este nelegală, întrucât art. 1393 C. civ. nu face trimitere la art. 1388 C. civ.. Dimpotrivă, art. 529 C. proc. civ. se referă la o prestație datorată în măsura în care paguba depășește pensia de urmaș, cum este cazul în speță.

Recursul recurentei-reclamante este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, iar recursul recurentei-pârâte a fost legal timbrat cu 2865 RON taxă judiciară de timbru.

Prin raportul întocmit în cauză, s-a constatat că recursurile declarate de reclamanta A., în nume propriu și în numele minorului B. și de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 74/A din 20 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă sunt admisibile în principiu, raportat la valoarea litigiului.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar punct de vedere la raport, prin care au solicitat, în esență, admiterea recursului său astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 20 martie 2018, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului reclamantei, invocată de pârâta S.C. C. S.A. prin întâmpinare. S-au admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A., în nume propriu și în numele minorului B. și de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 74/A din 20 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă și s-a stabilit termen de judecată la data de 5 iunie 2018.

Analizând recursurile, Înalta Curte de Casație și Justiție, le va admite, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre soluționare, pentru considerentele care vor fi redate în continuare.

Recursul reclamanților este fondat pe motive determinate de încălcarea regulilor de procedură care imprimă actului contestat sancțiunea nulității, dar și pe greșita aplicare a legii la situația de fapt deplin constatată.

Primul dintre acestea deduce instanței de control analiza legalității actelor de procedură ale instanței de apel referitoare la apelurile succesiv declarate de către pârâta C. S.A.

Un prim aspect vizează neverificarea înregistrării apelului principal la tribunal, astfel cum impune legea de procedură, singurul apel înregistrat conform legii de către C. S.A., fiind apelul incident, care, de altfel, a fost singurul apel comunicat reclamanților în termen.

În acest sens, din punctul de vedere al recurenților-reclamanți, apelul principal a fost nul, prin depunerea sa direct la instanța de apel și a fost declarat tardiv, excepție greșit respinsă.

În plus, instanța de apel a respins ca tardive excepțiile formulate de către reclamanți cu privire la apelul principal, deși întâmpinarea acestora a fost formulată în termenul legal, având în vedere data comunicării apelului principal, dincolo de împrejurarea că excepțiile invocate erau de ordine publică și puteau fi oricând invocate înainte de închiderea dezbaterilor.

Nu în ultimul rând, se invocă împrejurarea că apelul incident nu a fost soluționat de instanța de apel, deși aceasta a fost învestită cu o asemenea cerere și trebuia să se pronunțe asupra sa.

În fine, încălcând dreptul la apărare al părții dar și principiul egalității părților, instanța de apel a dezbătut cauza la un moment la care reclamanții nu au fost reprezentați, apărătorul acestora solicitând ca pricina să fie luată în dezbatere la o anumită oră, cerere care nu a fost respectată, respinsă fiind, în acest context și cererea de repunere pe rol pentru reluarea dezbaterilor.

Examinând aceste critici, urmare verificărilor proprii cu privire la actele de procedură efectuate în apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Potrivit rezoluției Tribunalului Vrancea, prima instanță de fond, întocmită la 25 noiembrie 2016 au fost înaintate curții de apel apelurile (inițial, intitulate recursuri) declarate în cauză împotriva sentinței civile nr. 58 din 12 octombrie 2016 de către reclamanți și pârâta C. S.A., acestea fiind atașate adresei de înaintare. În această adresă nu s-a consemnat dacă apelul pârâtei avea natura unui apel principal sau incident, întrucât calificarea cererii urma să fie realizată, potrivit legii, de instanța de apel.

Cu toate acestea, rezoluția aplicată pe exemplarul apelului declarat de către C. S.A., la 29 noiembrie 2016, similară rezoluției aplicate pe formularul de apel al reclamantei, dovedește împrejurarea că la Tribunalul Vrancea această parte a declarat și înregistrat un apel principal, astfel cum rezultă din conținutul actului analizat.

Constatarea că C. S.A. a depus la instanța a cărei hotărâre a fost atacată un apel principal este dublată și de constatarea că ulterior, apelul incident al acestei părți a fost declarat o dată cu întâmpinarea formulată de această parte împotriva apelului declarat de reclamanți, împrejurare reținută și în încheierea de dezbateri din 1 februarie 2017, necontestată de părți la acea dată.

Prin urmare, fiind lămurite aceste aspecte, instanța de recurs mai reține și că la dezbaterile din 1 februarie 2017, instanța de apel a stabilit inițial că apelul incident a fost declarat de către C. S.A. cu depășirea termenului legal peremptoriu pentru formularea căii de atac, dar, prin același act de procedură, a revenit asupra acestei dispoziții și a constatat că, după data rezoluției de primire a apelului, 29 noiembrie 2016, acesta a fost declarat în termen, dispunând totodată comunicarea sa, inclusiv către reclamanți, în vederea depunerii întâmpinării.

Din această modalitate de soluționare a chestiunilor premergătoare, instanța de recurs constată că instanța de apel a procedat, mai întâi la a distinge între două căi de atac promovate de către C. S.A., pentru ca apoi, printr-o confuzie de date și de interpretare a acestora, să abordeze cele două apeluri nediferențiat.

În plus, fiind comunicat apelul principal, înregistrat la 29 noiembrie 2016, către reclamanți abia la 1 februarie 2017, cu prilejul dezbaterilor din 15 martie 2017, instanța de apel a constatat că întâmpinarea formulată de reclamanți împotriva apelului principal, este tardivă și a decăzut aceste părți din dreptul de a invoca apărările din întâmpinare, fără a distinge după natura acestora. Mai mult, declararea tardivității întămpinării nu a fost precedată de analiza datei depunerii acestora, în condițiile în care, fără a avea o dată certă menționată pe actul de întâmpinare, instanța a stabilit că aceasta a fost depusă la termenul de judecată, deși această împrejurare nu a fost posibilă, întrucât reclamanții nu au fost prezenți sau reprezentați la acel termen.

De asemenea, la dosarul cauzei, părțile au formulat o cerere de dezbatere a cauzei după ora 12:30, cerere asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat, dar a reținut cauza în pronunțare, luând doar concluziile pârâtei C. S.A. la acel termen.

Nu în ultimul rând, instanța de apel nu a lămurit situația apelului incident în legătură cu care a aplicat măsuri procesuale, și aparent, l-a lăsat nesoluționat.

În aceste condiții, primul set al criticilor recurenților reclamanți, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. este fondat.

Instanța de apel a încălcat obligația de a lămuri motivat toate aspectele litigioase ale cauzei și de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului și soluționarea exactă a cauzei în limitele învestirii. Analizând superficial datele cauzei, instanța de apel a creat o confuzie nepermisă între apelul principal și cel incident, abordând cauza global și nediferențiat, ceea ce nu corespunde obligației stabilite în art. 22 C. proc. civ.

Din suma datelor cauzei instanța de apel trebuia să își verifice, pe baza actelor de procedură efectuate în cauză, limitele investirii și să dea tuturor cererilor părților o rezolvare completă și motivată. Astfel, trebuia să verifice dacă C. S.A. a declarat două apeluri distincte împotriva primei hotărâri judecătorești, datele la care acestea au fost efectuate și regimul lor procesual, iar ca o consecință firească, să pronunțe o hotărâre care să corespundă soluționării tuturor cererilor formulate de părți.

Aceeași abordare superficială a cauzei a fost realizată și la termenul din 15 martie 2017, când instanța a decăzut pe reclamanți din dreptul de a formula întâmpinare, fără a se raporta la date certe ale actelor de procedură, pe baza unor temeiuri de drept care nu aveau incidență în cauză. Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește, în acest context că temeiul decăderii reclamanților din dreptul de a formula întâmpinare s-a întemeiat pe dispoziții străine cauzei, respectiv art. 741 C. proc. civ., dispoziții legale care nu reglementează pentru materia judecății apelului.

Nu este mai puțin greșit nici faptul că, admițând excepția tardivității formulării întâmpinării, instanța de apel a respins apărările reclamanților, fără a primi excepțiile de ordine publică invocate de aceștia prin întâmpinare, al căror regim procesual este, în mod nediscutabil, reglementat de art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, instanța de apel nu s-a preocupat să răspundă solicitării părții de a fi reprezentată de avocat la dezbaterea cauzei, care a avut disponibilitatea de a participa la ședința de judecată după ora 12:30, ceea ce semnifică o încălcare a dreptului părții de a compărea în instanță și de a-și susține cauza, deci, o afectare în substanță a dreptului la apărare.

Săvârșind aceste greșeli de ordin procedural, instanța a încălcat normele de procedură corespondente, iar astfel, actele de procedură efectuate sunt lovite de nulitate, astfel încât, cu prilejul rejudecării ele vor fi refăcute, în limitele celor dezlegate.

Al doilea set al criticilor din recurs, corespunzătoare greșitei aplicări a normelor de drept material vor avea, în cuprinsul deciziei, un răspuns în considerente comune celor care răspund unui set de critici formulate de către C. S.A.. Acestea se referă la aplicarea greșită a legii, mai precis, a dispozițiilor art. 1393 C. civ., referitoare la dreptul la reparație al persoanei responsabile, atunci când paguba suferită depășește nivelul ajutorului sau pensiei acordate în sistemul asigurărilor sociale.

Premergător analizei acestora, instanța de recurs arată că nu vor fi cercetare acele motive de recurs care corespund unor critici de netemeinicie, corespunzătoare modului greșit de individualizare a prejudiciului moral, deoarece, prin natura sa excepțională, recursul deduce cercetării numai motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în care aceste critici, nu pot fi încadrate.

Trecând la analiza recursului pârâtei C. S.A., Înalta Curte reține că o primă critică de nelegalitate vizează aplicarea, de către instanța de apel, a unor dispoziții legale lipsite de relevanță juridică în cauză și ignorarea dispozițiilor specifice în materia răspunderii aplicabile în acest caz.

Recurenta arată că, deși instanța de apel a reținut că vehiculul aparținând UM x avea, la data producerii accidentului auto carte de identitate și certificat de inspecție tehnică periodică valabile, fiind omologat pentru circulația pe drumurile publice în starea în care fusese fabricat în anul 1986, a stabilit culpa proprietarului autocamionului în producerea accidentului din cauza lipsei dotării vehiculului cu bară antiîmpănare, obligație legală stabilită prin H.G. nr. 610/1992 și Instrucțiunile Ministerului de Interne publicate în M. Of nr. 110/1993.

Stabilind că lipsa acestei bare a constituit un factor determinant al consecințelor grave al accidentului auto, instanța de apel s-a referit la dispozițiile H.G. nr. 610/1992 privind cartea de identitate a vehiculului și Instrucțiunile Ministerului de Interne publicate în M. Of nr. 110/1993.

Cu toate aceste, aplicând aceste dispoziții legale, instanța de apel nu a indicat care este conținutul normei de drept material încălcate, adică prescripția legală care stabilește o conduită a subiectului de drept civil, conduită care să fi fost încălcată.

Înalta Curte constată că primul dintre actele normative indicate de instanța de fond reglementează conținutul cărții de identitatea unui vehicul, iar prin al doilea act normativ, se stabilește regula potrivit căreia cartea de identitate a vehiculului se eliberează de către Registrul Auto Roman ori de filialele sale teritoriale în condițiile stabilite de H.G. nr. 594/1991 privind verificarea îndeplinirii condițiilor tehnice de către autovehiculele și remorcile acestora care circula pe drumurile publice, modificată și completată prin H.G. nr. 564/1992 și H.G. nr. 625/1992. Niciunul dintre aceste normative nu impunea subiectului de drept obligația de a monta vehiculului bara antiîmpănare, iar instanța de apel nu a demonstrat, prin aplicarea nemijlocită a acestor dispoziții legale, că vehiculul a fost necorespunzător dotat și prin aceasta a avut o culpă în producerea accidentului ori a consecințelor acestuia.

În acest context, instanța de apel avea obligația să stabilească, potrivit unor dispoziții normative cu caracter precis, că proprietarul vehiculului a avut obligația dotării vehiculului cu dispozitive speciale de protecție, obligație pe care a ignorat-o, dar și că în complexul cauzal, această împrejurare a avut un efect multiplicativ al consecințelor accidentului. Mai mult, pentru stabilirea culpei proprietarului vehiculului căruia îi lipsea bara antiîmpănare, instanța de apel avea datoria să verifice condițiile de omologare tehnică a vehiculului pentru circulația pe drumurile publice și normativele exacte care au fost încălcate, inclusiv prin ordonarea unor probe cu caracter tehnic care să demonstreze neîndeplinirea condițiilor de conformitate pentru circulația pe drumurile publice a camionului implicat în eveniment.

Este nu doar insuficientă, dar și lipsită de suportul legalității, referirea la un act normativ, cu caracter general, fără a se preciza dispoziția legală încălcată sau fără a oferi o interpretare adecvată a conținutului său relevant asupra cauzei.

Din acest punct de vedere, motivul de recurs analizat este fondat, întrucât decizia atacată nu prezintă garanția fundamentală de legalitate a soluției, cu privire la modul în care instanța de apel, evocând fondul, constatat culpa comună a părților în producerea accidentului și a consecințelor sale.

Un alt motiv de recurs identificat în memoriul de recurs al pârâtei C. S.A. vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 28 din Normele anexa la Ordinul nr. 14/2011 al CSA, dispoziții care prevăd că atunci când există culpă comună a părților implicate în accidentul de vehicule, acestea vor fi ținute să răspundă numai pentru partea de prejudiciu care le este imputabilă, iar dacă departajarea gradului de culpă nu este posibilă, atunci întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi stabilită în cote egale; determinarea culpei poate fi făcută prin orice mijloc de probă. Or, în condițiile în care instanța de apel a constatat că există o culpă concurentă a victimei, deci o culpă comună, a ignorat aceste dispoziții legale în mecanismul de stabilite a întinderii despăgubirii.

Și acest motiv de recurs este fondat.

Stabilind, prin mecanismul descris mai sus, că există o culpă a proprietarului vehiculului militar în producerea accidentului determinată de lipsa barei antiîmpănare și, constatând o culpă concurentă în producerea accidentului, cu toate consecințele sale, instanța de apel a omis, în cuantificarea daunelor și a modului în care părțile sunt ținute la reparație, să aibă în vedere criteriile legale enunțate în Ordinul CSA nr. 14/2011.

Astfel, din analiza conținutului deciziei, rezultă că instanța a responsabilizat asigurătorul camionului aparținând UM Bârlad pentru plata întreg prejudiciului suferit de familia șoferului decedat, în lipsa unor considerente adecvate din care să reiasă probele avute în vedere pentru cuantificarea prejudiciului, deci întinderea acestuia și modul său de repartizare prin raportare la culpa concurenta reținută în paragrafele anterioare ale deciziei recurate.

Un ultim motiv de recurs vizează aplicarea greșită a legii, art. 1371, art. 1388 C. civ. și art. 28 din Ordinul CAS nr. 14/2011, cu privire la modul de stabilire a prestației periodice în favoarea minorului B.. Recurenta-pârâtă a arătat că, dincolo de împrejurarea că au fost ignorate prevederile legale referitoare la cota de prejudiciu suportată de autorul faptului prejudiciabil în cazul unei culpe concurente - chestiuni cărora instanța de recurs le-a răspuns deja - instanța de apel nu a motivat soluția de obligare a asigurătorului la plata unei prestații lunare de 250 RON, apelând la presupuneri de ordin formal, care nu au niciun suport probator.

În această secțiune a considerentelor, Înalta Curte urmează să răspundă și criticilor recurenților-reclamanți care au invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1393 alin. (1) C. civ. la cuantificarea prestației lunare acordate minorului în apel.

Pentru a dispune în modul contestat de recurenți, instanța de apel a reținut că accidentul soldat cu decesul tatălui minorului s-a produs la 29 martie 2012, data la care E. realiza un venit lunar de 1000 RON, în condițiile în care venitul minim pe economie era de 700 RON, iar salariul mediu, de 1507 RON. Astfel, constatând că venitul defunctului se situa la media dintre aceste două repere și păstrând acest mod de determinare a venitului celui decedat, instanța a constatat că, la data introducerii acțiunii, media celor două era de 1965 RON, sumă pe care a considerat-o a fi fost venitul pe care defunctul l-ar fi realizat, dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Prin raportare la dispozițiile art. 529 C. civ. și deducând pensia de urmaș stabilită în sistemul asigurărilor de stat pentru copilul minor, instanța a calculat o diferență de 250 RON, cu titlu de prestație periodică în sarcina asigurătorului.

Analizând aspectele criticate de părți, Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanța de apel a operat un artificiu al calculului venitului realizat de defunct cu încălcarea dispozițiilor art. 1388 C. civ.. Dispozițiile legale evocate permit instanței să raporteze nivelul despăgubirii la venitul mediu lunar realizat de victimă în ultimul an anterior datei producerii faptei ilicite, sau, cel mult, în condiții de probațiune precis stabilite, potrivit alin. (2) al art. 1388. C. civ.

Determinarea nivelului salariului în plată al defunctului la 3 ani de la producerea accidentului s-a bazat pe un calcul ipotetic și nu are niciun suport probator. Chiar dacă instanței de judecată îi este permis să opereze cu prezumții, acestea nu se confundă cu posibilitatea instanței de a anticipa chestiuni cu totul eventuale, posibile, dar care nu sunt susținute ca probabilitate. În lipsa unor pârghii determinate prin probe care să vădească o curbă de creștere salarială după formula aplicată de instanță la calculul determinat, raționamentul instanței nu are suport legal, prin raportare la norma de drept determinată.

Deși este adevărată susținerea recurenților-reclamanți că nevoile materiale ale minorului depășesc resursele alocate acestuia prin pensia de urmaș și diferența acordată de instanță, de 250 RON lunar în sarcina asiguratorului, totuși criteriile de calcul ale despăgubirii nu pot depăși limitele art. 1393 C. civ., dispoziție legală pe care, ca principiu de calcul a prestației periodice, instanța de apel a avut-o corect în vedere. Din acest punct de vedere, reclamanții nu pot pretinde, cu titlu de despăgubire, o alocație lunară care să depășească, cumulat cu pensia de urmaș, întreținerea materială pe care tatăl, dacă ar fi trăit, o datora, potrivit legii, copilului său și de aceea, pentru aceste argumente, aceast unic motiv de recurs va fi înlăturat.

Având în vedere toate aceste considerente și aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, reținute prin acestea, în temeiul art. 497 C. proc. civ., recursurile vor fi admise, hotărârea casată și cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A., în nume propriu și în numele minorului B. și de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 74/A din 20 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2018.