ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3839/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1660 din 30 martie 2017, Judecătoria Botoșani, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea în constatare a dreptului de superficie și grănițuire formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. A admis, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâtă. A constatat intervenit dreptul de superficie ca urmare a înțelegerii autorilor părților asupra suprafeței de teren individualizată în schița anexă nr. 5 la raportul de expertiză. A constatat că părțile au acceptat, prin variantele și obiectivele propuse, ca modalitate de despăgubire, prestație a superficiei cu titlu oneros, atribuirea de teren în compensare. A atribuit în proprietate pârâtei suprafața de teren din proprietatea reclamantei, individualizată în schița nr. 5 anexă la raportul de expertiză. A stabilit hotarul dintre proprietăți. A obligat-o pe reclamantă să desființeze construcțiile, menționate, ridicate pe proprietatea pârâtei. A obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 900 RON cu titlu de contravaloare lipsă de folosință. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect daune morale. A compensat în integralitate cheltuielile de judecată. A obligat-o pe reclamantă la plata către expert a diferenței de onorariu.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Tribunalul Botoșani, secția I civilă, prin Decizia nr. 695 A din 23 octombrie 2017, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de judecătorie.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Botoșani la 29 martie 2018.

Competența soluționării recursului a fost declinată în favoarea Înaltei Curți de către Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, prin Decizia nr. 166 din 12 septembrie 2018.

S-a reținut, în esență, în raport de art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 C. proc. civ., că printre cazurile în care competența de soluționare a recursurilor revine curții de apel nu se numără și cel în speță.

Curtea de apel a mai constatat că aceasta rezidă și din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017, general obligatorii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 17 octombrie 2018.

Prin rezoluția din 18 octombrie 2018, s-a fixat termen la 7 noiembrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenței nu poate realiza o legală învestire a instanței supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului într-o cauză soluționată în primă instanță de judecătorie și în apel de tribunal.

Astfel, dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competența Înaltei Curți ca instanță de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curților de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în fața instanței supreme.

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispoziția procedurală menționată nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor ci, dimpotrivă, folosește două criterii ale circumscrierii acestei competențe - unul care vizează ierarhia instanțelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curților de apel) și celălalt indicația expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competențe de drept comun, posibilă doar în situația în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. înseamnă nesocotirea conținutului expres al normei și extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugarea la lege și încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competență în materia recursurilor pentru instanța supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Așadar, norma procedurală menționată are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competență înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menționați anterior.

De asemenea, dispoziția din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că și celelalte instanțe, atunci când judecă în recurs, realizează același tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului.

Hotărârea instanței de contencios constituțional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competență a cărei neconstituționalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituționalitate l-a reprezentat sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conținutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza și considerentele justificative ale soluției adoptate s-au circumscris problemei admisibilității recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

În sensul celor de mai sus, s-a statuat și prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii în Dosarul nr. x/2018, stabilindu-se că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicate în M. Of. nr. 582/20.07.2017, revine curților de apel.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezînvestirea curții de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menționate anterior.

În consecință, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Suceava, căreia îi revine competența de soluționare, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 695 A din 23 octombrie 2017 a Tribunalului Botoșani, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN