ÎCCJ, decizie (scj.ro #83794)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83794) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Recidivă postcondamnatorie.

Detențiune pe viață

Cuprins

pe materii:

Drept

penal. Partea generală. Infracțiunea. Pluralitatea de infracțiuni

Indice alfabetic:

Drept penal

-

recidivă postcondamnatorie

-

detențiune pe viață

C.

pen.,

art. 39

În

cazul în care primul termen al recidivei postcondamnatorii prevăzute în art. 37

alin. (1) lit. a) C. pen. constă în condamnarea definitivă la pedeapsa

detențiunii pe viață, sunt aplicabile dispozițiile art. 39 alin. (1) raportate

la dispozițiile art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen., inclusiv în ipoteza în care

infracțiunea ce constituie al doilea termen al recidivei postcondamnatorii este

săvârșită în timpul executării pedepsei detențiunii pe viață. Într-o astfel de

situație, dispozițiile art. 39 alin. (2) C. pen. nu sunt incidente, întrucât în

cazul pedepsei detențiunii pe viață nu se poate stabili pedeapsa ce a mai rămas

de executat.

Prevederile

art. 39 alin. (7) C. pen. se referă la situația în care pentru infracțiunea ce

constituie al doilea termen al recidivei s-a aplicat pedeapsa detențiunii pe

viață, iar această pedeapsă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa

închisorii, situație în care sunt aplicabile regulile prevăzute în art. 39

alin. (6) C. pen. cu privire la descoperirea ulterioară a stării de recidivă.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 2666 din 5 septembrie 2012

Prin

sentința nr. 409 din 12 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a

II-a penală, în baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu

aplicarea art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 143/2000 și art. 37 alin. (1)

lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.A. la o pedeapsă de 15 ani

închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei

principale, în baza art. 65 C. pen.

În baza

art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 39 alin.

(1) C. pen., a fost contopită pedeapsa detențiunii pe viață aplicată

inculpatului prin sentința nr. 235 din 23 decembrie 1996 a Tribunalului București, Secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 1416 din 15

aprilie 1999 a Curții Supreme de Justiție, cu pedeapsa de 15 ani închisoare

aplicată acestuia prin prezenta sentință, urmând ca inculpatul să execute

pedeapsa cea mai grea, aceea a detențiunii pe viață și interzicerea drepturilor

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen.

În baza

art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute

în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen., pe durata executării pedepsei

principale, cu titlu de pedeapsă accesorie.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 14

ianuarie 2009, cu ocazia unui control dispus de către Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial

București, lucrătorii de poliție din cadrul Brigăzii de Combatere a

Criminalității Organizate București, Serviciul Antidrog, în cooperare cu cei

din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor - Penitenciarul Rahova -

au descoperit că în perimetrul camerei în care erau repartizați inculpatul S.A.

și martorul V.S. (persoane private de libertate, aflate în executarea unor

pedepse cu detențiunea pe viață) se afla disimulată cantitatea de 1,89 g heroină destinată comercializării.

Probatoriul

administrat a relevat că respectiva cantitate, porționată în 11 doze

reprezentând, în fapt, recipiente confecționate artizanal din folie de plastic,

sigilate prin ardere la unul din capete, era deținută în mod exclusiv de către

inculpatul S.A., în vederea comercializării, această activitate constituind una

din preocupările sale principale, în urma căreia a obținut importante venituri materiale,

sumele acumulate de către acesta și depuse în conturi bancare fiind de 1.050.39

euro, respectiv, de 42.240.97 lei.

În

drept, tribunalul a apreciat că fapta comisă de inculpatul S.A. întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

143/2000 și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.

Prin

decizia nr. 32/A din 7 februarie 2012, Curtea de Apel București, Secția a II-a

penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul

București și de inculpatul S.A., a desființat în parte sentința penală atacată

și rejudecând în fond:

A

înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1)

lit. a) C. pen. și art. 39 alin. (1) C. pen. privind contopirea pedepsei

detențiunii pe viață aplicată inculpatului prin sentința nr. 235 din 23

decembrie 1996 a Tribunalului București, Secția I penală (definitivă prin

decizia penală nr. 1416 din 15 aprilie 1999 a Curții Supreme de Justiție) cu pedeapsa închisorii aplicată în cauză.

În baza

art. 39 alin. (7) C. pen., a constatat că dispozițiile referitoare la pedeapsa

în caz de recidivă urmează a se aplica în cazul comutării/înlocuirii pedepsei

detențiunii pe viață aplicate prin sentința nr. 235 din 23 decembrie 1996 a Tribunalului București, Secția I penală, inculpatul S.A. executând, în prezenta cauză,

pedeapsa de 15 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. pe o durată de 5 ani.

A făcut

aplicarea dispozițiilor art. 71 C. pen. și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen., menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Curtea

de apel a concluzionat că pedeapsa aplicata inculpatului a fost temeinic

individualizată, menținerea cuantumului ei și a modalității de executare fiind

justificată și de starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută în art. 37

alin. (1) lit. a) C. pen., incidentă în speță.

Astfel,

inculpatul S.A. a săvârșit infracțiunea dedusă judecății în timpul executării

pedepsei detențiunii pe viată aplicată prin sentința nr. 235 din 23 decembrie 1996 a Tribunalului București, Secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 1416 din 15

aprilie 1999 a Curții Supreme de Justiție, pedeapsă a cărei executare a început

la data de 19 septembrie 1992.

În

această situație, tratamentul sancționator al stării de recidivă este, în

principiu, cel prevăzut în art. 39 alin. (2) C. pen., care impune contopirea

restului ce a mai rămas de executat din pedeapsa detențiunii pe viața cu

pedeapsa închisorii aplicată pentru infracțiunea de trafic de droguri.

Prin

urmare, procedeul instanței de fond de a aplica prevederile art. 39 alin. (1)

C. pen. și art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen. este nelegal, deoarece

infracțiunea de trafic de droguri nu a fost săvârșită înainte de începerea

executării pedepsei detențiunii pe viață, ci în timpul executării aceste

pedepse. Contopirea pedepsei închisorii aplicată prin sentința apelată cu

pedeapsa detențiunii pe viață, în integralitatea sa, tinde la ignorarea

particularităților recidivei incidentă în speță și a împrejurării că inculpatul

executase deja, la data săvârșirii faptei, o parte importantă din pedeapsa

detențiunii pe viață, ce nu poate fi omisă.

Menținerea

soluției de contopire în modalitatea dispusă de prima instanță, chiar cu

deducerea perioadei executate de la data de 14 ianuarie 2009 la zi, așa cum s-a

solicitat în cursul dezbaterilor, ar fi lipsită de suport. O atare soluție ar

echivala cu a se considera că, până la data săvârșirii infracțiunii de trafic

de droguri dedusă judecății, apelantul S.A. nu a executat nimic din pedeapsa

detențiunii pe viață, ipoteză vădit contrară realității. Aceeași soluție ar

nesocoti flagrant prevederile imperative ale art. 39 alin. (2) C. pen., care

obligă instanța (fără excepție) ca în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în

timpul executării unei pedepse să contopească pedeapsa aplicată pentru noua

infracțiune doar cu restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, iar nu cu

întreaga sancțiune.

O

legală aplicare în speță a dispozițiilor art. 39 alin. (2) C. pen. implică,

așadar, determinarea restului rămas de executat din pedeapsa ce constituie

primul termen al recidivei. O atare determinare este însă, teoretic,

imposibilă, deoarece detențiunea pe viață implică o privare de libertate cu

caracter permanent, a cărei dată de finalizare nu poate fi stabilită la acest

moment.

Cunoașterea

cu exactitate a datei la care inculpatul S.A. a început executarea pedepsei

detențiunii pe viață, respectiv 19 septembrie 1992 și a datei la care a

săvârșit infracțiunea dedusă judecății, respectiv 14 ianuarie 2009 permite doar

cunoașterea perioadei executate în acest interval, fără a evidenția, în

paralel, restul rămas de executat.

Determinarea

acestui rest devine posibilă într-o unică situație, aceea a înlocuirii pedepsei

detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii. Comutarea/înlocuirea pedepsei

detențiunii pe viață va deschide

ipso facto

calea aplicării prevederilor

art. 39 alin. (2) C. pen., deoarece numai în acest caz va putea fi stabilită

perioada pe care inculpatul o avea de executat între data de 14 ianuarie 2009

(data comiterii faptei în prezenta cauză) și data la care ia sfârșit pedeapsa

închisorii ce ar înlocui, eventual, detențiunea pe viață.

O atare

soluție este concordantă și cu dispozițiile art. 39 alin. (7) C. pen., care

prevăd că, în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost

comutată sau înlocuita cu pedeapsa închisorii, instanța aplică prevederile art.

39 alin. (6) C. pen., respectiv ale alin. (1) în cazul recidivei prevăzute în

art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.

Deși

textul de lege nu face trimitere și la dispozițiile art. 39 alin (2) C. pen.,

este rațional ca, în situația în care pedeapsa anterioară a fost parțial

executată, contopirea să se realizeze între restul rămas de executat și

pedeapsa ulterioară. O atare posibilitate a fost recunoscută în doctrină, unii

autori subliniind că dispozițiile art. 39 alin. (7) C. pen. extind regulile privitoare

la descoperirea ulterioară a stării de recidivă la cazul în care recidiva, deși

cunoscută de instanța care a pronunțat hotărârea, nu a putut fi valorificată

sub aspectul tratamentului penal (Șt. Daneș, V. Papadopol, „Individualizarea

judiciară a pedepselor”, Ed. Juridică, 2004, p. 494-495).

În

consecință, curtea de apel a concluzionat că, în raport cu particularitățile

speței, starea de recidivă postcondamnatorie (corect reținută prin hotărârea

apelată) nu poate fi valorificată în plan sancționator datorită imposibilității

de decelare, la acest moment, a restului rămas neexecutat din pedeapsa

anterioară, urmând a se da eficiență prevederilor art. 39 alin. (2) C. pen.

doar în cazul înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață.

În

situația în care procedura prevăzută în art. 448 C. proc. pen. nu va fi parcursă, determinarea concretă a pedepsei executabile va putea fi

realizată doar de către instanța de executare (ori cea a locului de detenție,

corespunzătoare în grad) prin evaluarea tuturor împrejurărilor relevante ivite

la acel moment în faza de executare și cu luarea în considerare a datei

săvârșirii infracțiunii.

În ceea

ce privește pedeapsa accesorie aplicată inculpatului, s-a constatat că aceasta

a fost, în parte, greșit individualizată, deoarece fapta de trafic de droguri

nu are nicio legătură cu eventuala exercitare a unei funcții sau profesii ori

cu desfășurarea unei activități care să justifice interzicerea exercițiului

dreptului prevăzut în art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. Prin urmare, curtea de

apel a modificat sentința și sub acest aspect și a interzis inculpatului, ca

pedeapsă accesorie, doar exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1)

lit. a) teza II-a și lit. b) C. pen.

Împotriva

deciziei a declarat recurs, între alții, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București.

Parchetul,

invocând cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., a susținut că atât sentința, cât și decizia sunt nelegale. Decizia este

nelegală sub aspectul înlăturării de către instanța de apel a dispozițiilor

art. 39 alin. (1) C. pen., iar nelegalitatea sentinței constă în omisiunea

instanței de fond de a deduce prevenția din pedeapsa anterioară aplicată

inculpatului.

Examinând

hotărârea atacată atât prin prisma motivului invocat de parchet, care se

circumscrie cazului de casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., cât și din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

recursul este fondat.

Hotărârea

instanței de apel este netemeinică și nelegală sub aspectul greșitei înlăturări

a dispozițiilor art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. a) și art.

39 alin. (1) C. pen. reținute de instanța de fond și a aplicării prevederilor

art. 39 alin. (7) C. pen.

În

considerentele deciziei se arată că starea de recidivă postcondamnatorie

prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. reținută în sarcina inculpatului

S.A. nu poate fi valorificată în plan sancționator datorită imposibilității de

decelare la momentul pronunțării sentinței a restului rămas de executat din pedeapsa

anterioară aplicată acestuia (detențiunea pe viață), urmând a se da eficiență

dispozițiilor art. 39 alin. (2) C. pen. doar în cazul înlocuirii pedepsei

detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii.

Contrar

celor reținute de instanța de apel și în acord cu susținerea parchetului,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că operațiunea de contopire

efectuată de instanța de fond în conformitate cu dispozițiile art. 34 alin. (1)

lit. a) și art. 39 alin. (1) C. pen. este corectă.

Potrivit

art. 39 alin. (1) C. pen., „în cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. (1)

lit. a), pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și pedeapsa

aplicată pentru infracțiunea anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor

art. 34 și 35. Sporul prevăzut în art. 34 alin. (1) lit. b) se poate mări până

la 7 ani.”

Alin.

(2) al textului de lege sus-menționat prevede că, „dacă pedeapsa anterioară a

fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de

executat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior.”

În

alin. (6), art. 39 prevede că, „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca

executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța

aplică dispozițiile din alin. (1) în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit.

a) și dispozițiile alin. (4) în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b).”

Alin.

(7) al textului de lege sus-menționat prevede că „dispozițiile alineatului precedent

se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a

fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.”

În

raport cu dispozițiile art. 39 alin. (6) și (7) C. pen., recalcularea pedepsei

în cazul descoperirii ulterioare a stării de recidivă este condiționată de

descoperirea acesteia după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,

descoperire care trebuie să aibă loc mai înainte de executarea în întregime a

pedepsei sau de stingerea executării pedepsei, la aplicarea căreia nu s-a

reținut starea de recidivă.

Dispozițiile

legale sus-menționate se aplică și în cazul comutării pedepsei detențiunii pe

viață în pedeapsa închisorii, în această situație, reținerea stării de recidivă

fiind condiționată de descoperirea ulterioară a acesteia.

Așa cum

s-a arătat în literatura juridică de specialitate, prevederile art. 39 alin.

(7) C. pen. se aplică numai dacă în momentul condamnării la pedeapsa

detențiunii pe viață nu se cunoștea starea de recidivă a inculpatului (C.

Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român - Partea generală, Universul Juridic,

București, 2006, p. 301).

Opinia

exprimată în literatura juridică de specialitate (Șt. Daneș, V. Papadopol,

„Individualizarea judiciară a pedepselor”, Ed. Juridică, 2004, p. 494-495), pe

care instanța de apel și-a fundamentat soluția de aplicare a prevederilor art.

39 alin. (7) C. pen., se referă la o altă situație decât cea din cauza de față,

și anume la cazul în care pentru infracțiunea ce constituie al doilea termen al

recidivei postcondamnatorii se aplică pedeapsa detențiunii pe viață.

Astfel,

autorii opiniei sus-menționate au arătat că „prin art. 39 alin. (7) C. pen. se

prevede că regulile privitoare la stabilirea pedepsei în cazul descoperirii

ulterioare a stării de recidivă se aplică și atunci când pentru ultima

infracțiune săvârșită în condițiile recidivei s-a pronunțat pedeapsa

detențiunii pe viață, însă ulterior a fost comutată sau înlocuită cu

închisoarea. Textul sus-menționat extinde, așadar, regulile privitoare la

descoperirea ulterioară a stării de recidivă la cazul în care recidiva, deși

cunoscută de instanță când a pronunțat hotărârea de condamnare, nu a putut fi

valorificată sub aspectul tratamentului penal, deoarece, pentru ultima

infracțiune - chiar fără luarea în considerare a recidivei - s-a aplicat

pedeapsa detențiunii pe viață.”

Relevant

este faptul că dispozițiile art. 39 alin. (1) și (2) C. pen. nu sunt incidente

doar în situația în care pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară este

închisoarea, ci și atunci când s-a aplicat detențiunea pe viață, textul

nefăcând nicio distincție în acest sens.

Mai

mult, prevederile art. 39 alin. (1) C. pen. fac trimitere, în ceea ce privește

operațiunea de contopire, la dispozițiile art. 34 și art. 35 C. pen.

Potrivit

art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen., „când s-a stabilit o pedeapsă cu detențiune

pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare sau cu amendă, se aplică

pedeapsa detențiunii pe viață.”

În

cauză sunt incidente dispozițiile art. 39 alin. (1) C. pen., cum corect a

reținut instanța de fond, și nu cele ale art. 39 alin. (2) C. pen., chiar dacă

pedeapsa anterioară a fost executată în parte, pentru că, fiind vorba de

detențiune pe viață, nu se poate stabili cuantumul pedepsei ce a mai rămas de

executat (așa cum cere art. 39 alin. 2 C. pen.).

Prin

urmare, întrucât infracțiunea de trafic de droguri de mare risc pentru care

recurentul inculpat a fost trimis în judecată în prezenta cauză a fost comisă

la data de 14 ianuarie 2009, în timp ce acesta se afla în executarea pedepsei

detențiunii pe viată ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 235 din 23

decembrie 1996 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia penală

nr. 1416 din 15 aprilie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție și care

reprezintă primul termen al recidivei postcondamnatorii prevăzută în art. 37

alin. (1) lit. a) C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în

mod corect instanța de fond a dispus, în temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin.

(1) lit. a) și art. 39 alin. (1) C. pen., contopirea pedepsei detențiunii pe

viață cu pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea pentru care

a fost trimis în judecată în cauza de față și a dispus executarea pedepsei

celei mai grele, respectiv a detențiunii pe viață, din care însă trebuia să

deducă, potrivit art. 36 alin. (3) C. pen., perioada executată începând cu data

de 19 septembrie 1992 la zi.

Pentru

argumentele mai sus expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

deciziei nr. 32/A din 7 februarie 2012 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, a casat în parte decizia recurată și, rejudecând, a înlăturat

dispozițiile art. 39 alin. (7) C. pen., a făcut aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen., art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) C. pen.

și a dispus ca inculpatul S.A. să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv cea

a detențiunii pe viață.