ÎCCJ, decizie (scj.ro #83794)

Recidivă postcondamnatorie. Detențiune pe viață Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Infracțiunea. Pluralitatea de infracțiuni Indice alfabetic: Drept penal - recidivă postcondamnatorie - detențiune pe viață C. pen., art. 39 În cazul în care primul termen al recidivei postcondamnatorii prevăzute în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. constă în condamnarea definitivă la pedeapsa detențiunii pe viață, sunt aplicabile dispozițiile art. 39 alin. (1) raportate la dispozițiile art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen., inclusiv în ipoteza în care infracțiunea ce constituie al doilea termen al recidivei postcondamnatorii este săvârșită în timpul executării pedepsei detențiunii pe viață. Într-o astfel de situație, dispozițiile art. 39 alin. (2) C. pen.

nu sunt incidente, întrucât în cazul pedepsei detențiunii pe viață nu se poate stabili pedeapsa ce a mai rămas de executat. Prevederile art. 39 alin. (7) C. pen. se referă la situația în care pentru infracțiunea ce constituie al doilea termen al recidivei s-a aplicat pedeapsa detențiunii pe viață, iar această pedeapsă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, situație în care sunt aplicabile regulile prevăzute în art. 39 alin. (6) C. pen. cu privire la descoperirea ulterioară a stării de recidivă. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2666 din 5 septembrie 2012 Prin sentința nr. 409 din 12 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a penală, în baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 143/2000 și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.A.

la o pedeapsă de 15 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, în baza art. 65 C. pen. În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 39 alin. (1) C. pen., a fost contopită pedeapsa detențiunii pe viață aplicată inculpatului prin sentința nr. 235 din 23 decembrie 1996 a Tribunalului București, Secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 1416 din 15 aprilie 1999 a Curții Supreme de Justiție, cu pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată acestuia prin prezenta sentință, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea a detențiunii pe viață și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen.

În baza art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen., pe durata executării pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă accesorie. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 14 ianuarie 2009, cu ocazia unui control dispus de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București, lucrătorii de poliție din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate București, Serviciul Antidrog, în cooperare cu cei din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor - Penitenciarul Rahova - au descoperit că în perimetrul camerei în care erau repartizați inculpatul S.A.

și martorul V.S. (persoane private de libertate, aflate în executarea unor pedepse cu detențiunea pe viață) se afla disimulată cantitatea de 1,89 g heroină destinată comercializării. Probatoriul administrat a relevat că respectiva cantitate, porționată în 11 doze reprezentând, în fapt, recipiente confecționate artizanal din folie de plastic, sigilate prin ardere la unul din capete, era deținută în mod exclusiv de către inculpatul S.A., în vederea comercializării, această activitate constituind una din preocupările sale principale, în urma căreia a obținut importante venituri materiale, sumele acumulate de către acesta și depuse în conturi bancare fiind de 1.050.39 euro, respectiv, de 42.240.97 lei.

În drept, tribunalul a apreciat că fapta comisă de inculpatul S.A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 143/2000 și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. Prin decizia nr. 32/A din 7 februarie 2012, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpatul S.A., a desființat în parte sentința penală atacată și rejudecând în fond: A înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 39 alin. (1) C. pen. privind contopirea pedepsei detențiunii pe viață aplicată inculpatului prin sentința nr. 235 din 23 decembrie 1996 a Tribunalului București, Secția I penală (definitivă prin decizia penală nr. 1416 din 15 aprilie 1999 a Curții Supreme de Justiție) cu pedeapsa închisorii aplicată în cauză.

În baza art. 39 alin. (7) C. pen., a constatat că dispozițiile referitoare la pedeapsa în caz de recidivă urmează a se aplica în cazul comutării/înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață aplicate prin sentința nr. 235 din 23 decembrie 1996 a Tribunalului București, Secția I penală, inculpatul S.A. executând, în prezenta cauză, pedeapsa de 15 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani. A făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 C. pen. și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Curtea de apel a concluzionat că pedeapsa aplicata inculpatului a fost temeinic individualizată, menținerea cuantumului ei și a modalității de executare fiind justificată și de starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., incidentă în speță.

Astfel, inculpatul S.A. a săvârșit infracțiunea dedusă judecății în timpul executării pedepsei detențiunii pe viată aplicată prin sentința nr. 235 din 23 decembrie 1996 a Tribunalului București, Secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 1416 din 15 aprilie 1999 a Curții Supreme de Justiție, pedeapsă a cărei executare a început la data de 19 septembrie 1992. În această situație, tratamentul sancționator al stării de recidivă este, în principiu, cel prevăzut în art. 39 alin. (2) C. pen., care impune contopirea restului ce a mai rămas de executat din pedeapsa detențiunii pe viața cu pedeapsa închisorii aplicată pentru infracțiunea de trafic de droguri. Prin urmare, procedeul instanței de fond de a aplica prevederile art. 39 alin. (1) C. pen.

și art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen. este nelegal, deoarece infracțiunea de trafic de droguri nu a fost săvârșită înainte de începerea executării pedepsei detențiunii pe viață, ci în timpul executării aceste pedepse. Contopirea pedepsei închisorii aplicată prin sentința apelată cu pedeapsa detențiunii pe viață, în integralitatea sa, tinde la ignorarea particularităților recidivei incidentă în speță și a împrejurării că inculpatul executase deja, la data săvârșirii faptei, o parte importantă din pedeapsa detențiunii pe viață, ce nu poate fi omisă. Menținerea soluției de contopire în modalitatea dispusă de prima instanță, chiar cu deducerea perioadei executate de la data de 14 ianuarie 2009 la zi, așa cum s-a solicitat în cursul dezbaterilor, ar fi lipsită de suport.

O atare soluție ar echivala cu a se considera că, până la data săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri dedusă judecății, apelantul S.A. nu a executat nimic din pedeapsa detențiunii pe viață, ipoteză vădit contrară realității. Aceeași soluție ar nesocoti flagrant prevederile imperative ale art. 39 alin. (2) C. pen., care obligă instanța (fără excepție) ca în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în timpul executării unei pedepse să contopească pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune doar cu restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, iar nu cu întreaga sancțiune. O legală aplicare în speță a dispozițiilor art. 39 alin. (2) C. pen. implică, așadar, determinarea restului rămas de executat din pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei.

O atare determinare este însă, teoretic, imposibilă, deoarece detențiunea pe viață implică o privare de libertate cu caracter permanent, a cărei dată de finalizare nu poate fi stabilită la acest moment. Cunoașterea cu exactitate a datei la care inculpatul S.A. a început executarea pedepsei detențiunii pe viață, respectiv 19 septembrie 1992 și a datei la care a săvârșit infracțiunea dedusă judecății, respectiv 14 ianuarie 2009 permite doar cunoașterea perioadei executate în acest interval, fără a evidenția, în paralel, restul rămas de executat. Determinarea acestui rest devine posibilă într-o unică situație, aceea a înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii.

Comutarea/înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață va deschide ipso facto calea aplicării prevederilor art. 39 alin. (2) C. pen., deoarece numai în acest caz va putea fi stabilită perioada pe care inculpatul o avea de executat între data de 14 ianuarie 2009 (data comiterii faptei în prezenta cauză) și data la care ia sfârșit pedeapsa închisorii ce ar înlocui, eventual, detențiunea pe viață. O atare soluție este concordantă și cu dispozițiile art. 39 alin. (7) C. pen., care prevăd că, în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuita cu pedeapsa închisorii, instanța aplică prevederile art. 39 alin. (6) C. pen., respectiv ale alin. (1) în cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.

Deși textul de lege nu face trimitere și la dispozițiile art. 39 alin (2) C. pen., este rațional ca, în situația în care pedeapsa anterioară a fost parțial executată, contopirea să se realizeze între restul rămas de executat și pedeapsa ulterioară. O atare posibilitate a fost recunoscută în doctrină, unii autori subliniind că dispozițiile art. 39 alin. (7) C. pen. extind regulile privitoare la descoperirea ulterioară a stării de recidivă la cazul în care recidiva, deși cunoscută de instanța care a pronunțat hotărârea, nu a putut fi valorificată sub aspectul tratamentului penal (Șt. Daneș, V. Papadopol, „Individualizarea judiciară a pedepselor”, Ed. Juridică, 2004, p. 494-495).

În consecință, curtea de apel a concluzionat că, în raport cu particularitățile speței, starea de recidivă postcondamnatorie (corect reținută prin hotărârea apelată) nu poate fi valorificată în plan sancționator datorită imposibilității de decelare, la acest moment, a restului rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, urmând a se da eficiență prevederilor art. 39 alin. (2) C. pen. doar în cazul înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață. În situația în care procedura prevăzută în art. 448 C. proc. pen. nu va fi parcursă, determinarea concretă a pedepsei executabile va putea fi realizată doar de către instanța de executare (ori cea a locului de detenție, corespunzătoare în grad) prin evaluarea tuturor împrejurărilor relevante ivite la acel moment în faza de executare și cu luarea în considerare a datei săvârșirii infracțiunii.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie aplicată inculpatului, s-a constatat că aceasta a fost, în parte, greșit individualizată, deoarece fapta de trafic de droguri nu are nicio legătură cu eventuala exercitare a unei funcții sau profesii ori cu desfășurarea unei activități care să justifice interzicerea exercițiului dreptului prevăzut în art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. Prin urmare, curtea de apel a modificat sentința și sub acest aspect și a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, doar exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a și lit. b) C. pen. Împotriva deciziei a declarat recurs, între alții, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Parchetul, invocând cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., a susținut că atât sentința, cât și decizia sunt nelegale. Decizia este nelegală sub aspectul înlăturării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 39 alin. (1) C. pen., iar nelegalitatea sentinței constă în omisiunea instanței de fond de a deduce prevenția din pedeapsa anterioară aplicată inculpatului. Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivului invocat de parchet, care se circumscrie cazului de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., cât și din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat. Hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală sub aspectul greșitei înlăturări a dispozițiilor art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. a) și art. 39 alin. (1) C. pen.

reținute de instanța de fond și a aplicării prevederilor art. 39 alin. (7) C. pen. În considerentele deciziei se arată că starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. reținută în sarcina inculpatului S.A. nu poate fi valorificată în plan sancționator datorită imposibilității de decelare la momentul pronunțării sentinței a restului rămas de executat din pedeapsa anterioară aplicată acestuia (detențiunea pe viață), urmând a se da eficiență dispozițiilor art. 39 alin. (2) C. pen. doar în cazul înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii. Contrar celor reținute de instanța de apel și în acord cu susținerea parchetului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că operațiunea de contopire efectuată de instanța de fond în conformitate cu dispozițiile art. 34 alin. (1) lit. a) și art. 39 alin. (1) C. pen.

este corectă.

Potrivit art. 39 alin. (1) C. pen., „în cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. (1) lit. a), pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor art. 34 și 35. Sporul prevăzut în art. 34 alin. (1) lit. b) se poate mări până la 7 ani.” Alin. (2) al textului de lege sus-menționat prevede că, „dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior.” În alin. (6), art. 39 prevede că, „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile din alin. (1) în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. a) și dispozițiile alin. (4) în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b).” Alin. (7) al textului de lege sus-menționat prevede că „dispozițiile alineatului precedent se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.” În raport cu dispozițiile art. 39 alin. (6) și (7) C. pen.,

recalcularea pedepsei în cazul descoperirii ulterioare a stării de recidivă este condiționată de descoperirea acesteia după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, descoperire care trebuie să aibă loc mai înainte de executarea în întregime a pedepsei sau de stingerea executării pedepsei, la aplicarea căreia nu s-a reținut starea de recidivă. Dispozițiile legale sus-menționate se aplică și în cazul comutării pedepsei detențiunii pe viață în pedeapsa închisorii, în această situație, reținerea stării de recidivă fiind condiționată de descoperirea ulterioară a acesteia. Așa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, prevederile art. 39 alin. (7) C. pen. se aplică numai dacă în momentul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață nu se cunoștea starea de recidivă a inculpatului (C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român - Partea generală, Universul Juridic, București, 2006, p. 301). Opinia exprimată în literatura juridică de specialitate (Șt.

Daneș, V. Papadopol, „Individualizarea judiciară a pedepselor”, Ed. Juridică, 2004, p. 494-495), pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția de aplicare a prevederilor art. 39 alin. (7) C. pen., se referă la o altă situație decât cea din cauza de față, și anume la cazul în care pentru infracțiunea ce constituie al doilea termen al recidivei postcondamnatorii se aplică pedeapsa detențiunii pe viață. Astfel, autorii opiniei sus-menționate au arătat că „prin art. 39 alin. (7) C. pen. se prevede că regulile privitoare la stabilirea pedepsei în cazul descoperirii ulterioare a stării de recidivă se aplică și atunci când pentru ultima infracțiune săvârșită în condițiile recidivei s-a pronunțat pedeapsa detențiunii pe viață, însă ulterior a fost comutată sau înlocuită cu închisoarea.

Textul sus-menționat extinde, așadar, regulile privitoare la descoperirea ulterioară a stării de recidivă la cazul în care recidiva, deși cunoscută de instanță când a pronunțat hotărârea de condamnare, nu a putut fi valorificată sub aspectul tratamentului penal, deoarece, pentru ultima infracțiune - chiar fără luarea în considerare a recidivei - s-a aplicat pedeapsa detențiunii pe viață.” Relevant este faptul că dispozițiile art. 39 alin. (1) și (2) C. pen. nu sunt incidente doar în situația în care pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară este închisoarea, ci și atunci când s-a aplicat detențiunea pe viață, textul nefăcând nicio distincție în acest sens. Mai mult, prevederile art. 39 alin. (1) C. pen.

fac trimitere, în ceea ce privește operațiunea de contopire, la dispozițiile art. 34 și art. 35 C. pen. Potrivit art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen., „când s-a stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare sau cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață.” În cauză sunt incidente dispozițiile art. 39 alin. (1) C. pen., cum corect a reținut instanța de fond, și nu cele ale art. 39 alin. (2) C. pen., chiar dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, pentru că, fiind vorba de detențiune pe viață, nu se poate stabili cuantumul pedepsei ce a mai rămas de executat (așa cum cere art. 39 alin. 2 C. pen.).

Prin urmare, întrucât infracțiunea de trafic de droguri de mare risc pentru care recurentul inculpat a fost trimis în judecată în prezenta cauză a fost comisă la data de 14 ianuarie 2009, în timp ce acesta se afla în executarea pedepsei detențiunii pe viată ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 235 din 23 decembrie 1996 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1416 din 15 aprilie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție și care reprezintă primul termen al recidivei postcondamnatorii prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în mod corect instanța de fond a dispus, în temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. a) și art. 39 alin. (1) C. pen., contopirea pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată în cauza de față și a dispus executarea pedepsei celei mai grele, respectiv a detențiunii pe viață, din care însă trebuia să deducă, potrivit art. 36 alin. (3) C. pen., perioada executată începând cu data de 19 septembrie 1992 la zi.

Pentru argumentele mai sus expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 32/A din 7 februarie 2012 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, a casat în parte decizia recurată și, rejudecând, a înlăturat dispozițiile art. 39 alin. (7) C. pen., a făcut aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) C. pen. și a dispus ca inculpatul S.A. să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv cea a detențiunii pe viață.