ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 670/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției,a solicitat obligarea acestuia din urmă la emiterea, începând cu data de 09.04.2015, respectiv data intrării în vigoare a Legii 71/2015, a unui nou ordin de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței.

În acest sens reclamanta, a solicitat obligarea pârâtei la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

În argumentele expuse în susținerea soluției, reclamanta arată că are calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Deva fiind numită în funcție prin decretul nr. 834/07.12.2012, publicat în M. Of. nr. 834/11.12.2012.

De la numirea sa în funcție și până în prezent, în ciuda emiterii de către pârât a două ordine succesive de încadrare salarială, prin trecerea succesivă în altă clasă și gradație de salarizare, odată cu creșterea vechimii în muncă și în funcție, drepturile salariale au fost stabilite prin aplicarea unor procente și clase de salarizare mai reduse, în această situație aflându-se doar personalul care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011, astfel că, încă o dată, s-a văzut discriminată în ceea ce privește drepturile salariale acordate, față de colegii magistrați aflați în situația profesională similară, dar care au trecut în noile tranșe de vechime anterior datei menționate.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 309 din 18 octombrie 2016, a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul și, pe cale de consecință,a a obligat pârâtul să emită pentru reclamant un nou ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 și să achite diferențele salariale începând cu data de 9.04.2015.

Împotriva sentinței nr. 309 din 18 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs pârâtul Ministerul Justiției, în condițiile art. 493 C. proc. civ.

Invocând ca temei al cererii de recurs, în mod generic, dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin argumentele prezentate în susținerea motivelor de nelegalitate, recurentul a făcut trimitere la normele de drept prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 care,în opinia acestuia, au fost interpretare greșit de către instanța de fond, in sensul că nu se aplică judecătorilor, fiind o normă de excepție ce vizează expres și limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, iar în cazul sistemului justiției, categoria funcționarilor publici și personalul contractual, acestea fiind singurele categorii salarizate la același nivel cu persoanalul din Parlament.

Or, instanța are atribuții în ceea ce privește aplicarea legii iar nu completarea acesteia prin interpretarea intenției legiuitorului în ce privește înlăturarea discriminării.

Totodată, a susținut că în mod greșit s-a stabilit în sarcina sa obligația de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate; raporturile de muncă ale reclamanților sunt stabilite cu angajatorul tribunal sau curte de apel, astfel că drepturile lor salariale sunt calculate și plătite direct de instanță, care procedează și la calcularea și virarea contribuțiilor sociale.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului,casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Intimata -reclamantă A. nu a înțeles să formuleze întâmpinare in cauză.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 15 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de13 februarie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Soluția și considerentele instanței de control judiciar

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, și față de criticile recurentului-pârât, constată recursul nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.

Intimata-reclamantă A., a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Totodată s-a mai solicitat și obligarea aceluiași pârât la plata diferențelor salariale rezultate, începând cu data de 9.04.2015.

Problema centrală a cauzei constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (5)

1

al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015, text care are următorul cuprins:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Curtea de apel a reținut că sintagma "salarizat la același nivel" nu trebuie înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcționari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noțiunii de "același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) și (2) al aceluiași articol 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenționat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Concluzia curții de apel este corectă, fiind susținută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5)

1

al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, dar și de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului 'plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Totodată, se apreciază că nu poate fi primită susținerea recurentului referitoare la extinderea, de către prima instanță, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia.

Astfel, judecătorul fondului are dreptul dar și obligația de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...)dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior.(...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

În concluzie, refuzul recurentului Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile reparatorii cuprinse în art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor și procurorilor aflați în situația prevăzută de ipoteza normei legale este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Față de cele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de către instituția pârâtă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 3091 din 18 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2019.