ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3895/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară, desființarea Rezoluției de clasare nr. x/2016 din data de 29.02.2016 a Inspecției Judiciare.

II. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința nr. 1.910 din 06.06.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

III. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței curții de apel a declarat recurs reclamantul A. solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticând hotărârea pentru nemotivare.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

IV. Procedura derulată în fața instanței de recurs

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare la data de 14.09.2016, prin care a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului raportat la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând să se constate nulitatea recursului; pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., prefigurându-se incidența dispozițiilor alin. (5) al aceluiași articol, s-a apreciat ca fundamentată soluția de admitere a excepției admisibilității recursului, din perspectiva dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în raport de soluția de principiu a Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 9 octombrie 2017.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018, a fost fixat termen de judecată, în ședință publică, cu citarea părților.

V. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate condițiile de admisibilitate ale recursului, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Rezoluția de clasare nr. x/2016 din data de 29.02.2016 a Inspecției Judiciare, emisă în baza art. 45 alin. (4) lit. b) raportat la art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările și completările ulterioare.

În legătură cu dispoziția legală "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, Curtea Constituțională a Românei, prin Decizia nr. 397/2014, a constatat că aceasta este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege.

Principalul considerent al Curții a fost acela că și în cazul acestui gen de rezoluții trebuie să se recunoască dreptul petiționarului de acces liber la justiție și la un proces echitabil, respectiv posibilitatea de contestare în fața unei instanțe competente (în speță, Curtea de Apel București ca instanță de contencios administrativ).

Curtea Constituțională a reamintit jurisprudența sa în sensul că liberul acces la justiție presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, considerând însă că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, așa cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituția României.

În acest sens, a statuat că principiul invocat semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revenindu-i legiuitorului.

De altfel și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat - ca o caracteristică a principiului liberului acces la justiție - faptul că acesta nu este un drept absolut, ci el cere prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, putând fi subiectul unor limitări sau condiționări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.

În lumina acestor argumente, Curtea Constituțională a decis că accesul liber la justiție este încălcat în măsura în care rezoluția de clasare este cu totul exclusă controlului judiciar.

Ca urmare a acestei decizii, legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea normei în discuție, însă deciziile Curții Constituționale de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate sunt, potrivit legii, obligatorii pentru toate instanțele de judecată.

În aceste condiții, Înalta Curte urmează a avea în vedere prevederile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, care statuează că nu se aplică în materie de contencios administrativ și fiscal prevederile alin. (1) al aceluiași articol, potrivit cărora, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea primei instanțe este definitivă, aceasta va fi supusă numai apelului instanța ierarhic superioară.

Prin urmare, în considerarea prevederilor art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la aplicarea "dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare".

În acest sens, va ține seama de faptul că rezoluțiile inspecției judiciare pot avea două categorii de consecințe: exercitarea acțiunii disciplinare, cu sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii (ca urmare a rezoluției de admitere a sesizării) sau încetarea procedurii de cercetare disciplinară (ca urmare a rezoluției de clasare sau de respingere a sesizării).

Or, câtă vreme situația cea mai asemănătoare celei de clasare a sesizării este, în mod evident, aceea de respingere a sesizării, Înalta Curte constată că rezoluția de clasare poate fi contestată la secția de contencios administrativ și fiscal, al Curții de Apel București în termen de 15 zile de la comunicare fără îndeplinirea unei proceduri prealabile, hotărârea acestei instanțe (de respingere a contestației sau de admitere a acesteia) fiind definitivă, potrivit art. 47 alin. (5), (7) din Legea nr. 317/2004.

O interpretare contrară a dispozițiilor legale menționate ar conduce la concluzia ilogică de a se recunoaște o cale de atac în justiție în plus împotriva rezoluției de clasare (care poate soluționa inclusiv o sesizare informă) față de rezoluția de respingere (care soluționează pe fond sesizarea, după cercetarea disciplinară).

În ședința Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 9 octombrie 2017, în unanimitate, a fost adoptată soluția de unificare a practicii în sensul că, în ipoteza în care contestația formulată împotriva rezoluției de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, a fost soluționată pe fond de prima instanță prin prisma dispozițiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil.

Soluțiile de principiu adoptate de Plenul secției de contencios administrativ și fiscal au temei legal în art. 126 alin. (3) din Constituție, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 33 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 21.09.2004, iar finalitatea acestora este stipulată de textele legale menționate ca fiind interpretarea și aplicarea unitară a legii.

Aceste soluții nu sunt aplicate de judecători cu titlu de normă legală, ei având însă posibilitatea să se servească de interpretarea și argumentele ce au stat la baza adoptării lor, în măsura în care au de soluționat cauze care se circumscriu premiselor avute în vedere la adoptarea soluțiilor de unificare.

Față de toate considerentele expuse și în considerarea art. 457 din C. proc. civ., potrivit căruia "(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", în baza art. 493 alin. (5) coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 1 din același act normativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca inadmisibil, hotărârea atacată fiind definitivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 1.177 din 7 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2018.

GGC - ED