ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3334/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3334/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, la data de 23 martie 2012, reclamantul S.V. a chemat în

judecată pârâtele A.N.A.F. Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău și A.N.A.F.

- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor solicitând anularea în

totalitate a actelor administrative atacate și anume: Decizia de impunere nr.

770 din 26 octombrie 2011 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor

Publice Buzău - Administrația Finanțelor Publice; Raportul de inspecție fiscală

nr. 88i întocmit la data de 26 octombrie 2011 de către A.N.A.F. - Direcția

Generală a Finanțelor Publice Buzău - Administrația Finanțelor Publice și

decizia; nr. 118 din 27 februarie 2012 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a respins contestația formulată

împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

de apel

Prin Sentința nr.

6300 din 6 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul S.V. în

contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice

Buzău și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la

dobândirea calității de persoană impozabilă a reclamantului, instanța a reținut

că, data de 21 septembrie 2006, la B.N.P. F.E.G. a fost autentificat sub nr.

1380 contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S.V., personal și în

calitate de mandatar al fiului său S.L.N. și soția S.C., în calitate de

vânzători și N.M.R. și N.A., în calitate de cumpărători.

Prin acest contract,

vânzătorii, personal și ca mandatar, au vândut întregul drept de proprietate

asupra unui apartament situat în București, precizându-se în contract că S.L.N.

a dobândit nuda proprietate asupra apartamentului, prin donație de la părinții

săi S.V. și S.C., care și-au rezervat dreptul de uzufruct viager asupra

apartamentului.

În contractul de

vânzare-cumpărare se precizează că se vinde întregul drept de proprietate

asupra apartamentului, de unde rezultă că a fost înstrăinată nu doar nuda

proprietate al cărei titular era fiul reclamantului, dar și dreptul de uzufruct

ai cărui titulari erau reclamantul și soția sa, întrucât doar prin înstrăinarea

nudei proprietăți și a dreptului de uzufruct asupra imobilului, cumpărătorii

dobândeau toate cele trei atribute ale dreptului de proprietate cu privire la

imobilul ce a făcut obiectul contractului.

În contract se

menționează că reclamantul și soția sa au calitatea de vânzători, personal, iar

reclamantul are și calitatea de mandatar al fiului său, fiind vădit

neîntemeiată susținerea reclamantului că nu a fost parte în acest contract.

Reclamantul nu a

susținut că nu a fost parte în acest contract de vânzare-cumpărare, ci a

menționat că la data încasării celor două avansuri (1 noiembrie 2006 - 31

decembrie 2006) nu avea calitatea de persoană impozabilă întrucât, anterior,

realizase o singură operațiune de exploatare a imobil, și anume, vânzarea unui

imobil vechi în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

1380 din 21 septembrie 2006.

În aceste condiții,

instanța a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) C.

fisc. (forma în vigoare începând cu 25 august 2006), deoarece reclamantul a

obținut venituri în urma vânzării prin acest contract a unui imobil în valoare

de 254.462 RON, în luna septembrie 2006, depășind plafonul de scutire, astfel

că, în conformitate cu prevederile art. 152 alin. (3) C. fisc. (forma în

vigoare în perioada 2 mai 2006 - 31 decembrie 2006), avea obligația de a

solicita înregistrarea ca plătitor de TVA în termen de 10 zile de la data

depășirii plafonului de scutire, devenind plătitor de TVA din luna noiembrie

2006.

Cum reclamantul s-a

înregistrat în scopuri de TVA începând cu data de 11 februarie 2009, devin

aplicabile dispozițiile pct. 56 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004, în forma în

vigoare în anul 2006 și pct. 62 alin. (2) din același act normativ, în vigoare

în perioada 2007 - 2008.

Instanța a avut în

vedere și operațiunile pe care le-a efectuat reclamantul în perioada 2006 -

2011, constând în tranzacționarea a 365 terenuri construibile și construcții

noi, din care a obținut venituri cu caracter de continuitate, desfășurând

astfel activități economice și devenind persoană impozabilă, aceste operațiuni

intrând în sfera de aplicare a TVA, prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de

art. 126 alin. (1) C. fisc.

Cu privire la critic

ace vizează aplicarea retroactivă a dispozițiilor Deciziei Comisiei fiscale

centrale nr. 2/2011, aprobată prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr.

1853 din 12 aprilie 2011, instanța a reținut că această decizie a fost dată în

interpretarea și aplicarea unitară a art. 137 alin. (1) lit. a) și a art. 140

din Codul fiscal, astfel că ea face corp comun cu legea în baza căreia a fost

dată, neavând caracter de sine stătător, aplicându-se de la data intrării în

vigoare a legii fără a avea caracter retroactiv, în acest sens fiind și

dispozițiile art. 8 alin. (2) din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr.

1765/2011 privind constituirea și atribuțiile Comisiei fiscale centrale.

Referitor la

criticile formulate cu privire la O.M.F.P. nr. 1853 din 12 aprilie 2011, în

raport de disp. art. 9 alin. (1) și (2) C. civ., Curtea a constatat că aceste

critici exced analizei pe care instanța o poate face în prezenta cauză, având

în vedere că nu a fost învestită cu examinarea legalității acestui ordin.

Prin urmare, Curtea a

reținut că sunt aplicabile în speță, dispozițiile pct. 2 din Decizia Comisiei

fiscale centrale nr. 2/2011.

Cu privite la anul

fiscal 2008, s-a reținut că din cele 105 de tranzacții imobiliare efectuate de

reclamant, 33 au fost încheiate cu Direcția Generală de Asistență Socială și

Protecția Copilului din cadrul Primăriei sector 1 București, pentru acestea

fiind aplicată cota redusă de TVA de 5%, însă reclamantul nu a prezentat

declarațiile prevăzute de art. 140 alin. (2

1

) lit. d) C. fisc.,

coroborat cu dispozițiile pct. 23 alin. (10) din H.G. nr. 44/2004, respectiv

declarații pe proprie răspundere, autentificate de notar, din care să rezulte

că va utiliza aceste clădiri conform destinației prevăzute de lege.

În aprecierea

instanței, nu se justifică aplicarea cotei reduse de TVA de 5%, deoarece

mențiunea din cele două hotărâri ale Consiliului local, invocată de reclamant,

nu satisface cerințele prevăzute de dispozițiile pct. 23 alin. (10) din H.G.

nr. 44/200, neputând constitui un argument în soluționarea favorabilă a cauzei.

Pentru considerentele

expuse anterior, sub aspectul constatărilor organului fiscal care vizează anul

fiscal 2007, instanța a apreciat că nu poate fi reținută susținerea reclamantul

că nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei Comisiei fiscale centrale nr.

2/2011 în privința vânzărilor la care nu s-a menționat în cuprinsul

contractelor TVA aferent valorii fiecărui contract.

În consecință,

susținerea referitoare la aplicarea în aceste cazuri a dispozițiilor pct. 23

alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, în sensul că organul fiscal ar fi trebuit să

calculeze TVA-ul colectat nu prin adăugare la valorile prevăzute în contract,

ci prin deducere din aceste valori a fost înlăturată.

În privința anului

fiscal 2009, reclamantul a arătat că în cazul celor 43 de vânzări imobiliare

încheiate cu Direcția Generală de Asistentă Socială și Protecția Copilului din

cadrul Primăriei sector 1 București nu se aplică dispozițiile pct. 23 alin.

(10) din H.G. nr. 44/2004, întrucât cumpărătorul este o instituție publică și

operează principiul specializării capacității de folosință a persoanei

juridice, prevăzut de art. 34 din Decretul nr. 31/1954.

Instanța a reținut că

dispozițiile pct. 23 alin. (10) din H.G. nr. 44/2004 nu fac nicio distincție în

funcție de cumpărător, după cum acesta este persoană fizică sau juridică,

respectiv dacă este persoană juridică, după cum este instituție publică sau nu.

Principiul

specialității capacității de folosință a persoanei juridice este irelevant în

soluționarea cauzei, având în vedere că în materie fiscală, determinant este

conținutul economic al tranzacțiilor.

În egală măsură,

Curtea a constatat că și pentru anul fiscal 2009, reclamantul invocă aplicarea

retroactivă a Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011, aplicabilitatea

dispoziții pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 și calcularea greșită a

TVA-ului colectat prin adăugare la valorile prevăzute în contract, susțineri

neîntemeiate, astfel cum instanța a arătat anterior, în cazul anului fiscal

2008.

Pentru anul fiscal

2010 și pentru perioada fiscală 1 ianuarie 2011 - 1 aprilie 2011, Curtea a

reținut că singurul argument invocat de reclamant cu privire la nelegalitatea

constatărilor organului fiscal constă în aplicarea retroactivă a Deciziei

Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011, argument ce nu poate fi reținut, având în

vedere că organele de control au apreciat în mod legal că reclamantul a devenit

persoană impozabilă în anul 2006, pentru considerentele deja expuse.

De asemenea, instanța

a constatat că în perioada 2006 - 2011 reclamantul a tranzacționat 365 terenuri

construibile și construcții noi, astfel că nu se poate pune problema scutirii

de TVA, din moment ce art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. prevede că scutirea

de TVA nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a

acesteia sau a unui teren construibil.

Nici reclamantul nu a

apreciat că aceste tranzacții ar fi scutite de TVA, din moment ce a aplicat

cota redusă de TVA de 5%. În cauză, aspectul ce se impune a fi analizat, pentru

verificarea legalității actelor contestate de reclamant, vizează prezentarea

documentelor care justifică aplicarea acestei cote și nu dacă operațiunile erau

scutite de TVA, respectiv data la care au fost livrate construcțiile prin raportare

la textul de lege invocat de reclamant.

În plus, în

contestația formulată împotriva deciziei de impunere, reclamantul nu invocă

nerespectarea dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc.

Cu privire la critica

reclamantului ce vizează există unei contradicții flagrante între concluziile

raportului de inspecție fiscală și decizia de impunere, instanța a constatat

că, în raportul de inspecție fiscală, la capitolul „Sinteza constatărilor

inspecției fiscale", se menționează că obligațiile fiscale stabilite

suplimentar de plată sunt: 8.597.016 RON (obligație fiscală) și 3.845.236 RON

(obligație fiscală - accesorii calculate la 10 octombrie 2011, constatându-se

că suma reprezentând obligația fiscală principală coincide cu cea precizată în

decizia de impunere.

În raportul de

inspecție fiscală se menționează că TVA de plată este în sumă de 5.098.546 RON

și că aceasta reprezintă diferența dintre obligația fiscală stabilită

suplimentar de plată în sumă de 8.597.016 RON și TVA de rambursat în sumă de

3.498.470 RON.

Suma de 8.597.016 RON

este menționată în mod corect în decizia de impunere, având în vedere

Instrucțiunile de completare a formularului deciziei de impunere, aprobate prin

Ordinul MEF nr. 1046/2007, potrivit cărora în decizia de impunere rândul 1,

coloana 5 se completează cu valoarea totală a sumelor stabilite suplimentar de

către inspecția fiscală pentru impozitul, taxa, contribuția care a făcut

obiectul inspecției fiscale, pe toată perioada verificată.

Cu privire la

menționarea greșită în decizia de impunere a datelor prev. de art. 43 alin. (2)

lit. i) din O.G. nr. 92/2003, în sensul indicării art. 175 și art. 177 din O.G.

nr. 92/2003, în baza cărora decizia poate fi contestată, în loc de art. 205 și

următoarele din O.G. nr. 92/2003, instanța a reținut că O.G. nr. 92/2003 nu

reglementează sancțiunea nulității absolute a deciziei de impunere în cazul

menționării eronate a datelor prev. de art. 43 alin. (2), ceea ce înseamnă că

sancțiunea ce poate interveni este nulitatea relativă în condițiile art. 105

alin. (2) C. proc. civ., respectiv dacă s-a cauzat părții o vătămare ce nu

poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei.

În speță, reclamantul

nu a suferit o asemenea vătămat atâta timp cât a contestat decizia de impunere

în termenul reglementat de O.G. nr. 92/2003.

Cu privire la

excepția nulității absolute a actelor atacate, față de împrejurarea că au fost

emise doar pe numele reclamantului, deși activitatea pe care a desfășurat-o ca

persoană fizică neautorizată s-a derulat în timpul căsătoriei cu S.C., fiind

astfel aplicabil regimul matrimonial al comunității legale, instanța a apreciat

că nu este o excepție procesuală (de fond sau de procedură) ci o apărare de

fond, având în vedere că inspecția fiscală generală a fost efectuată în

conformitate cu dispozițiile art. 10

1

din O.G. nr. 92/2003 la

persoana fizică neautorizată S.V., care are ca obiect de activitate: alte

activități de servicii personale, Cod CAEN-9305 și care este înregistrat în

scopuri de TVA la Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău la data de 11

februarie 2009.

În opinia instanței,

faptul că operațiunile verificate de organele fiscale s-au derulat în perioada

în care reclamantul era căsătorit este irelevantă din punct de vedere al

aplicării legislației fiscale, întrucât inspecția fiscală a avut ca obiect

verificarea modului în care persoana fizică neautorizată a înregistrat venituri

și cheltuieli, a întocmit și depus declarațiile fiscale, a condus evidența

contabilă, verificarea bazei de impunere, a legalității și conformității declarațiilor

fiscale.

Astfel, organele de

inspecție fiscală au avut de analizat respectarea legislației fiscale de către

reclamant, acesta având calitatea de persoană fizică neautorizată, de

contribuabil, și nu soția sa.

Existența căsătoriei

prezintă relevanță sub aspectul drepturilor și obligațiilor ce iau naștere din

contractele de vânzare-cumpărare încheiate de reclamant, în sarcina acestuia și

a soției sale, în raporturile cu celelalte părți contractante și nu sub

aspectul modului în care reclamantul, în calitate de persoană fizică

neautorizată, a aplicat legislația fiscală, a calculat și a achitat la bugetul

statului obligațiile ce îi reveneau în calitate de contribuabil.

Referitor la Sentința

civilă nr. 591/2012 a Judecătoriei Pătârlagele, irevocabilă prin respingerea

recursului, depusă de reclamant la dosar, Curtea a apreciat că argumentele

pentru care judecătoria a admis contestația la executare formulată de reclamant

nu sunt relevante în soluționarea prezentului litigiu care este de natură

fiscală, regimul comunității de bunuri a soților fiind irelevant în ceea ce

privește respectarea de către unul din soți, care are calitatea de

contribuabil, a prevederilor legislației fiscale, a modului de îndeplinire a

obligațiilor fiscale ce îi reveneau în calitate de contribuabil.

Referitor la raportul

de expertiză contabilă extrajudiciară depus la dosar ele către reclamant,

Curtea a constatat că nu poate fi reținut în soluționarea favorabilă a cauzei,

întrucât expertul pornește de la o premisă eronată; aceea că reclamantul a avut

doar calitatea de mandatar al fiului său în Contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006, deci nu a depășit plafonul de

scutire de TVA în septembrie 2006, nea vând obligația să se înregistreze ca

persoană impozabilă plătitoare de TVA, cum se precizează în raportul de

inspecție fiscală.

Curtea a arătat că a

motivat de ce este neîntemeiat acest punct de vedere al reclamantului, astfel

că raportul de expertiză contabilă nu constituie un argument în sprijinul temeiniciei

acțiunii.

exercitată de reclamant

Împotriva sentinței

Curții de apel a formulat recurs reclamantul S.V., solicitând în principal,

casarea sentinței și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru stabilirea

corectă și completă a situației de fapt și pentru a se pronunța pe fondul

cauzei.

În subsidiar,

recurentul-reclamant solicită modificarea în tot a sentinței recurate, în

sensul admiterii cererii și anulării actelor administrativ-fiscale atacate.

Arată recurentul că

în anul 2006, în calitate de persoană fizică a efectuat o singură tranzacție

imobiliară finalizată prin încheierea Contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006, prin care a înstrăinat un

imobil personal și în calitate de mandatar al soției și fiului său, doar 20%

din prețul încasat revenindu-i, nicidecum întreaga sumă, cum a considerat

judecătorul fondului.

De asemenea, sumele

invocate cu titlu de avans, urmare a încheierii a două promisiuni de

vânzare-cumpărare în anul 2006, nu erau purtătoare de TVA, întrucât din moment

ce nu i-a revenit în integralitate prețul din Contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006, ci doar 20% din acesta,

rezultă că nu a depășit plafonul de TVA și nu avea obligația de a se înregistra

ca plătitor de TVA.

Cu privire la

stabilirea bazei de impunere recurentul consideră că în mod greșit au fost

invocate și reținute de către instanța de fond prevederile Deciziei Comisiei

fiscale centrale nr. 2/2011 lit. a) pct. 2, aprobată prin Ordinul Ministerului

Finanțelor Publice nr. 1853 din 12 aprilie 2011, întrucât: este emisă în anul

2011 și trebuia să lămurească o situație neclară din perioada 2006 - 2007;

emană de la o structură din cadrul autorității pârâte și adaugă în mod nepermis

la lege, prin modificarea prețului contractului civil, conform dispoziției unui

terț la contract.

Legat de vânzările de

imobile efectuate în anul 2008, reclamantul arată că în mod greșit organele

fiscale au considerat că nu a făcut dovada întocmirii de către cumpărător a

declarației pe propria răspundere privind angajamentul acestuia de a menține

destinația socială a imobilelor vândute pentru un număr de 33 de înstrăinări

către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului pentru care

s-a aplicat cota de 5% TVA.

Recurentul arată că

hotărârea pronunțată este rezultatul unei insuficiente cercetări a fondului,

motiv pentru care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare în primă

instanță.

În ceea ce privește

vânzările din anul 2009, recurentul arată că a contestat modul de stabilire și

cuantumul obligației fiscale, însă în mod inexplicabil instanța de judecată a

respins proba cu expertiză contabilă fiscală, singura aptă să ducă la o corectă

stabilire a situației de fapt dedusă judecății.

Aceeași este situația

și în ceea ce privește vânzările din anul 2010, 2011, recurentul considerând că

din moment ce a contestat modalitatea de calcul TVA se impunea administrarea

probei cu expertiza contabilă.

Concluzionează

recurentul că instanța de fond s-a raportat exclusiv la concluziile organului

de control, respingând în mod nejustificat cererea de încuviințare a probei cu

expertiza prin Încheierea din data de 23 octombrie 2012, pentru ca apoi să

respingă acțiunea ca neîntemeiată.

Instanța de fond a

interpretat și aplicat greșit prevederile art. 137 alin. (1) și (2) C. fisc.,

privind baza de impozitare a TVA, prin adăugarea TVA peste prețul convenit de

părți în tranzacții, încălcând totodată și dispozițiile art. 962 C. civ.,

potrivit cărora: „Obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai

una din părți se obligă”.

intimatei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați -

Administrația județeană a Finanțelor Publice Buzău Prin întâmpinarea formulată

la data de 19 septembrie 2013, intimata D.G.R.F.P. Galați a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a susținut

că în perioada verificată 2006 - 2011 recurentul a efectuat mai multe

tranzacții cu bunuri imobile din patrimoniul personal, desfășurând o activitate

economică cu caracter de continuitate în sensul art. 127 C. fisc.

După depășirea

plafonului de 200.000 RON avea obligația să solicite înregistrarea în scopuri

de TVA în termen de 10 zile potrivit dispozițiilor art. 152 alin. (3) C. fisc.,

dar neprocedând în acest fel au fost aplicate prevederile alin. (6) al

aceluiași articol, autoritatea fiscală solicitând plata TVA și pentru perioada

anterioară înregistrării efective conform procedurii prevăzute de norme.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor recurentului, a apărărilor din întâmpinare, cât

și sub toate aspectele, sub dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Controlul judiciar

declanșat de recurentul-reclamant S.V. are ca obiect verificarea legalității

actelor administrativ-fiscale, prin care s-a stabilit în sarcina sa TVA

suplimentară în cuantum de 8.597.016 RON (din care 3.498.470 RON TVA de

rambursat pentru care contribuabilul nu a exercitat în decont opțiunea de

rambursare), 3.080.454 RON majorări de întârziere și 764.782 RON penalități de

întârziere.

Motivele principale

de nelegalitate cuprinse în contestația administrativă se regăsesc în cererea

de chemare în judecată, fiind reiterate în cererea de recurs.

Curtea de apel a

considerat acțiunea în întregime nefondată, reținând că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc., astfel cum au fost

interpretate prin punctul 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a

Titlului VI din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr.

44/2004 pentru a-l încadra pe reclamant în categoria persoanelor impozabile.

De asemenea, instanța

de fond a achiesat la modul de stabilire a bazei de impozitare stabilită de

organul de control fiscal.

Doar dezlegarea dată

primei probleme de drept este împărtășită de Înalta Curte, întrucât reflectă

interpretarea judicioasă și aplicarea adecvată a cadrului normativ incident la

situația de fapt.

Referitor la

calitatea recurentului de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA.

După cum rezultă din

prezentarea situației de fapt, în perioada 2006 - 2011 recurentul a efectuat un

număr de 365 de tranzacții cu terenuri construibile și construcții noi, pentru

care nu se aplică scutirea de TVA așa cum prevăd dispozițiile art. 141 alin.

(2) lit. f) din C. fisc.

De altfel, nici

reclamantul nu a susținut că tranzacțiile sunt scutite de TVA, atâta timp cât a

aplicat cota redusă de TVA pentru un anumit număr de contracte.

Autoritatea fiscală a

constatat în mod corect că tranzacțiile având ca obiect terenuri construibile

și construcții noi reprezintă activitate economică, desfășurată cu caracter de

continuitate în scopul obținerii de venituri, soluția fiscului fiind

împărtășită și de Curtea de apel.

Înalta Curte

consideră de domeniul evidenței ca operațiunile juridice derulate în perioada

2006-2011, justifică prin numărul lor (365 tranzacții imobiliare) concluzia că

au fost făcute în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate,

fiind generatoare de TVA.

Prevederile legale

incidente în cauză sunt următoarele:

- dispozițiile art.

126 alin. (1) din C. fisc.:

„în sfera de aplicare

a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operațiunile care îndeplinesc cumulativ

următoarele condiții:

a) constituie o

livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;

b) locul de livrare a

bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;

c) livrarea bunurilor

sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum

este definită la art. 127 alin. (1);

d) livrarea bunurilor

sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice

prevăzute la art. 127 alin. (2);"

- art. 127 alin. (1)

din C. fisc.:

„este considerată

persoană impozabilă orice persoană care desfășoară de o manieră independentă și

indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2),

oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități;"

alin. (2) „… activitățile

economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor

de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile

profesiilor liberate sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate

economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii

de venituri cu caracter de continuitate.”

- pct. 2 din H.G. nr.

44/2004, pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind

Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare forma în vigoare până

la data de 31 decembrie 2006: „Nu are caracter de continuitate, în sensul art.

127 alin. (2) din C. fisc., obținerea de venituri de către persoanele fizice

din vânzarea locuințelor proprietate personala sau a altor bunuri care sunt folosite

de către acestea pentru scopuri personale. "

Coroborând

prevederile legale citate, Înalta Curte concluzionează că recurentul-reclamant

a realizat de o manieră independentă activități economice constând în livrări

de bunuri imobile din patrimoniul personal, care nu au fost utilizate în

scopuri personale, ci pentru obținerea de venituri cu caracter de continuitate,

justificându-se astfel atribuirea calității de persoană impozabilă.

Însă deși instanța de

fond a făcut o motivare amplă analizând criticile și argumentele părților, din

considerentele sentinței atacate nu rezultă cu claritate momentul la care

reclamantul a depășit plafonul de scutire de 200.000 RON.

Referitor la baza de

impozitare, punctul de vedere exprimat de recurent în recursul declarat,

respectiv greșita aplicare a dispozițiilor art. 137 alin. (1) lit. a) C. fisc.

a fost validat de C.J.U.E., care răspunzând la întrebarea preliminară adresată

de Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „atunci când prețul unui

bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar

furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA datorată

pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul

în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA

solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA (Hotărârea

pronunțată la 7 noiembrie 2013 în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12).

Prin urmare, organul

fiscal a procedat incorect atunci când a aplicat cota legală de TVA la întreaga

sumă plătită de cumpărător cu titlu de preț al vânzării, impunându-se ca pe

calea unei expertize de specialitate să se refacă aceste calcule, astfel încât,

în concordanță cu hotărârea C.J.U.E., principiul neutralității TVA să fie

respectat.

Pe lângă motivul deja

enunțat se impune soluția de casare cu trimitere și pentru verificarea cotei de

TVA aplicabilă pentru fiecare tranzacție în parte.

Înalta Curte reține

că actele fiscale atacate, în partea privitoare la stabilirea calității

reclamantului de persoană impozabilă în scopuri de TVA, sunt legale, soluția

instanței de fond fiind legală și temeinică cu privire la acest aspect.

Cu privire însă la

celelalte aspecte menționate, urmează ca în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004, precum și art. 313 și art. 314 C. proc. civ., reținând că

situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită și se impune efectuarea unei

expertize de specialitate, se va casa sentința atacată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de S.V. împotriva Sentinței nr. 6300 din 6 noiembrie 2012 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2014.

Procesat de GGC - LM