ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3334/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 23 martie 2012, reclamantul S.V. a chemat în judecată pârâtele A.N.A.F. Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor solicitând anularea în totalitate a actelor administrative atacate și anume: Decizia de impunere nr. 770 din 26 octombrie 2011 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău - Administrația Finanțelor Publice; Raportul de inspecție fiscală nr. 88i întocmit la data de 26 octombrie 2011 de către A.N.A.F.

- Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău - Administrația Finanțelor Publice și decizia; nr. 118 din 27 februarie 2012 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a respins contestația formulată împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală. 2. Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 6300 din 6 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul S.V. în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Cu privire la dobândirea calității de persoană impozabilă a reclamantului, instanța a reținut că, data de 21 septembrie 2006, la B.N.P.

F.E.G. a fost autentificat sub nr. 1380 contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S.V., personal și în calitate de mandatar al fiului său S.L.N. și soția S.C., în calitate de vânzători și N.M.R. și N.A., în calitate de cumpărători. Prin acest contract, vânzătorii, personal și ca mandatar, au vândut întregul drept de proprietate asupra unui apartament situat în București, precizându-se în contract că S.L.N. a dobândit nuda proprietate asupra apartamentului, prin donație de la părinții săi S.V. și S.C., care și-au rezervat dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului.

În contractul de vânzare-cumpărare se precizează că se vinde întregul drept de proprietate asupra apartamentului, de unde rezultă că a fost înstrăinată nu doar nuda proprietate al cărei titular era fiul reclamantului, dar și dreptul de uzufruct ai cărui titulari erau reclamantul și soția sa, întrucât doar prin înstrăinarea nudei proprietăți și a dreptului de uzufruct asupra imobilului, cumpărătorii dobândeau toate cele trei atribute ale dreptului de proprietate cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului. În contract se menționează că reclamantul și soția sa au calitatea de vânzători, personal, iar reclamantul are și calitatea de mandatar al fiului său, fiind vădit neîntemeiată susținerea reclamantului că nu a fost parte în acest contract.

Reclamantul nu a susținut că nu a fost parte în acest contract de vânzare-cumpărare, ci a menționat că la data încasării celor două avansuri (1 noiembrie 2006 - 31 decembrie 2006) nu avea calitatea de persoană impozabilă întrucât, anterior, realizase o singură operațiune de exploatare a imobil, și anume, vânzarea unui imobil vechi în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006. În aceste condiții, instanța a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc. (forma în vigoare începând cu 25 august 2006), deoarece reclamantul a obținut venituri în urma vânzării prin acest contract a unui imobil în valoare de 254.462 RON, în luna septembrie 2006, depășind plafonul de scutire, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 152 alin. (3) C. fisc.

(forma în vigoare în perioada 2 mai 2006 - 31 decembrie 2006), avea obligația de a solicita înregistrarea ca plătitor de TVA în termen de 10 zile de la data depășirii plafonului de scutire, devenind plătitor de TVA din luna noiembrie 2006. Cum reclamantul s-a înregistrat în scopuri de TVA începând cu data de 11 februarie 2009, devin aplicabile dispozițiile pct. 56 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare în anul 2006 și pct. 62 alin. (2) din același act normativ, în vigoare în perioada 2007 - 2008. Instanța a avut în vedere și operațiunile pe care le-a efectuat reclamantul în perioada 2006 - 2011, constând în tranzacționarea a 365 terenuri construibile și construcții noi, din care a obținut venituri cu caracter de continuitate, desfășurând astfel activități economice și devenind persoană impozabilă, aceste operațiuni intrând în sfera de aplicare a TVA, prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 126 alin. (1) C. fisc.

Cu privire la critic ace vizează aplicarea retroactivă a dispozițiilor Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011, aprobată prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1853 din 12 aprilie 2011, instanța a reținut că această decizie a fost dată în interpretarea și aplicarea unitară a art. 137 alin. (1) lit. a) și a art. 140 din Codul fiscal, astfel că ea face corp comun cu legea în baza căreia a fost dată, neavând caracter de sine stătător, aplicându-se de la data intrării în vigoare a legii fără a avea caracter retroactiv, în acest sens fiind și dispozițiile art. 8 alin. (2) din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1765/2011 privind constituirea și atribuțiile Comisiei fiscale centrale.

Referitor la criticile formulate cu privire la O.M.F.P. nr. 1853 din 12 aprilie 2011, în raport de disp. art. 9 alin. (1) și (2) C. civ., Curtea a constatat că aceste critici exced analizei pe care instanța o poate face în prezenta cauză, având în vedere că nu a fost învestită cu examinarea legalității acestui ordin. Prin urmare, Curtea a reținut că sunt aplicabile în speță, dispozițiile pct. 2 din Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011. Cu privite la anul fiscal 2008, s-a reținut că din cele 105 de tranzacții imobiliare efectuate de reclamant, 33 au fost încheiate cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din cadrul Primăriei sector 1 București, pentru acestea fiind aplicată cota redusă de TVA de 5%, însă reclamantul nu a prezentat declarațiile prevăzute de art. 140 alin. (2 1 ) lit. d) C. fisc., coroborat cu dispozițiile pct. 23 alin. (10) din H.G.

nr. 44/2004, respectiv declarații pe proprie răspundere, autentificate de notar, din care să rezulte că va utiliza aceste clădiri conform destinației prevăzute de lege. În aprecierea instanței, nu se justifică aplicarea cotei reduse de TVA de 5%, deoarece mențiunea din cele două hotărâri ale Consiliului local, invocată de reclamant, nu satisface cerințele prevăzute de dispozițiile pct. 23 alin. (10) din H.G. nr. 44/200, neputând constitui un argument în soluționarea favorabilă a cauzei. Pentru considerentele expuse anterior, sub aspectul constatărilor organului fiscal care vizează anul fiscal 2007, instanța a apreciat că nu poate fi reținută susținerea reclamantul că nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011 în privința vânzărilor la care nu s-a menționat în cuprinsul contractelor TVA aferent valorii fiecărui contract.

În consecință, susținerea referitoare la aplicarea în aceste cazuri a dispozițiilor pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, în sensul că organul fiscal ar fi trebuit să calculeze TVA-ul colectat nu prin adăugare la valorile prevăzute în contract, ci prin deducere din aceste valori a fost înlăturată. În privința anului fiscal 2009, reclamantul a arătat că în cazul celor 43 de vânzări imobiliare încheiate cu Direcția Generală de Asistentă Socială și Protecția Copilului din cadrul Primăriei sector 1 București nu se aplică dispozițiile pct. 23 alin. (10) din H.G. nr. 44/2004, întrucât cumpărătorul este o instituție publică și operează principiul specializării capacității de folosință a persoanei juridice, prevăzut de art. 34 din Decretul nr. 31/1954.

Instanța a reținut că dispozițiile pct. 23 alin. (10) din H.G. nr. 44/2004 nu fac nicio distincție în funcție de cumpărător, după cum acesta este persoană fizică sau juridică, respectiv dacă este persoană juridică, după cum este instituție publică sau nu. Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice este irelevant în soluționarea cauzei, având în vedere că în materie fiscală, determinant este conținutul economic al tranzacțiilor. În egală măsură, Curtea a constatat că și pentru anul fiscal 2009, reclamantul invocă aplicarea retroactivă a Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011, aplicabilitatea dispoziții pct. 23 alin. (2) din H.G.

nr. 44/2004 și calcularea greșită a TVA-ului colectat prin adăugare la valorile prevăzute în contract, susțineri neîntemeiate, astfel cum instanța a arătat anterior, în cazul anului fiscal 2008. Pentru anul fiscal 2010 și pentru perioada fiscală 1 ianuarie 2011 - 1 aprilie 2011, Curtea a reținut că singurul argument invocat de reclamant cu privire la nelegalitatea constatărilor organului fiscal constă în aplicarea retroactivă a Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011, argument ce nu poate fi reținut, având în vedere că organele de control au apreciat în mod legal că reclamantul a devenit persoană impozabilă în anul 2006, pentru considerentele deja expuse. De asemenea, instanța a constatat că în perioada 2006 - 2011 reclamantul a tranzacționat 365 terenuri construibile și construcții noi, astfel că nu se poate pune problema scutirii de TVA, din moment ce art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc.

prevede că scutirea de TVA nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil. Nici reclamantul nu a apreciat că aceste tranzacții ar fi scutite de TVA, din moment ce a aplicat cota redusă de TVA de 5%. În cauză, aspectul ce se impune a fi analizat, pentru verificarea legalității actelor contestate de reclamant, vizează prezentarea documentelor care justifică aplicarea acestei cote și nu dacă operațiunile erau scutite de TVA, respectiv data la care au fost livrate construcțiile prin raportare la textul de lege invocat de reclamant. În plus, în contestația formulată împotriva deciziei de impunere, reclamantul nu invocă nerespectarea dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc.

Cu privire la critica reclamantului ce vizează există unei contradicții flagrante între concluziile raportului de inspecție fiscală și decizia de impunere, instanța a constatat că, în raportul de inspecție fiscală, la capitolul „Sinteza constatărilor inspecției fiscale", se menționează că obligațiile fiscale stabilite suplimentar de plată sunt: 8.597.016 RON (obligație fiscală) și 3.845.236 RON (obligație fiscală - accesorii calculate la 10 octombrie 2011, constatându-se că suma reprezentând obligația fiscală principală coincide cu cea precizată în decizia de impunere. În raportul de inspecție fiscală se menționează că TVA de plată este în sumă de 5.098.546 RON și că aceasta reprezintă diferența dintre obligația fiscală stabilită suplimentar de plată în sumă de 8.597.016 RON și TVA de rambursat în sumă de 3.498.470 RON.

Suma de 8.597.016 RON este menționată în mod corect în decizia de impunere, având în vedere Instrucțiunile de completare a formularului deciziei de impunere, aprobate prin Ordinul MEF nr. 1046/2007, potrivit cărora în decizia de impunere rândul 1, coloana 5 se completează cu valoarea totală a sumelor stabilite suplimentar de către inspecția fiscală pentru impozitul, taxa, contribuția care a făcut obiectul inspecției fiscale, pe toată perioada verificată. Cu privire la menționarea greșită în decizia de impunere a datelor prev. de art. 43 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 92/2003, în sensul indicării art. 175 și art. 177 din O.G. nr. 92/2003, în baza cărora decizia poate fi contestată, în loc de art. 205 și următoarele din O.G.

nr. 92/2003, instanța a reținut că O.G. nr. 92/2003 nu reglementează sancțiunea nulității absolute a deciziei de impunere în cazul menționării eronate a datelor prev. de art. 43 alin. (2), ceea ce înseamnă că sancțiunea ce poate interveni este nulitatea relativă în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv dacă s-a cauzat părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei. În speță, reclamantul nu a suferit o asemenea vătămat atâta timp cât a contestat decizia de impunere în termenul reglementat de O.G. nr. 92/2003.

Cu privire la excepția nulității absolute a actelor atacate, față de împrejurarea că au fost emise doar pe numele reclamantului, deși activitatea pe care a desfășurat-o ca persoană fizică neautorizată s-a derulat în timpul căsătoriei cu S.C., fiind astfel aplicabil regimul matrimonial al comunității legale, instanța a apreciat că nu este o excepție procesuală (de fond sau de procedură) ci o apărare de fond, având în vedere că inspecția fiscală generală a fost efectuată în conformitate cu dispozițiile art. 10 1 din O.G.

nr. 92/2003 la persoana fizică neautorizată S.V., care are ca obiect de activitate: alte activități de servicii personale, Cod CAEN-9305 și care este înregistrat în scopuri de TVA la Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău la data de 11 februarie 2009. În opinia instanței, faptul că operațiunile verificate de organele fiscale s-au derulat în perioada în care reclamantul era căsătorit este irelevantă din punct de vedere al aplicării legislației fiscale, întrucât inspecția fiscală a avut ca obiect verificarea modului în care persoana fizică neautorizată a înregistrat venituri și cheltuieli, a întocmit și depus declarațiile fiscale, a condus evidența contabilă, verificarea bazei de impunere, a legalității și conformității declarațiilor fiscale.

Astfel, organele de inspecție fiscală au avut de analizat respectarea legislației fiscale de către reclamant, acesta având calitatea de persoană fizică neautorizată, de contribuabil, și nu soția sa. Existența căsătoriei prezintă relevanță sub aspectul drepturilor și obligațiilor ce iau naștere din contractele de vânzare-cumpărare încheiate de reclamant, în sarcina acestuia și a soției sale, în raporturile cu celelalte părți contractante și nu sub aspectul modului în care reclamantul, în calitate de persoană fizică neautorizată, a aplicat legislația fiscală, a calculat și a achitat la bugetul statului obligațiile ce îi reveneau în calitate de contribuabil.

Referitor la Sentința civilă nr. 591/2012 a Judecătoriei Pătârlagele, irevocabilă prin respingerea recursului, depusă de reclamant la dosar, Curtea a apreciat că argumentele pentru care judecătoria a admis contestația la executare formulată de reclamant nu sunt relevante în soluționarea prezentului litigiu care este de natură fiscală, regimul comunității de bunuri a soților fiind irelevant în ceea ce privește respectarea de către unul din soți, care are calitatea de contribuabil, a prevederilor legislației fiscale, a modului de îndeplinire a obligațiilor fiscale ce îi reveneau în calitate de contribuabil.

Referitor la raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus la dosar ele către reclamant, Curtea a constatat că nu poate fi reținut în soluționarea favorabilă a cauzei, întrucât expertul pornește de la o premisă eronată; aceea că reclamantul a avut doar calitatea de mandatar al fiului său în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006, deci nu a depășit plafonul de scutire de TVA în septembrie 2006, nea vând obligația să se înregistreze ca persoană impozabilă plătitoare de TVA, cum se precizează în raportul de inspecție fiscală. Curtea a arătat că a motivat de ce este neîntemeiat acest punct de vedere al reclamantului, astfel că raportul de expertiză contabilă nu constituie un argument în sprijinul temeiniciei acțiunii.

3. Calea de atac exercitată de reclamant Împotriva sentinței Curții de apel a formulat recurs reclamantul S.V., solicitând în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru stabilirea corectă și completă a situației de fapt și pentru a se pronunța pe fondul cauzei. În subsidiar, recurentul-reclamant solicită modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii cererii și anulării actelor administrativ-fiscale atacate. Arată recurentul că în anul 2006, în calitate de persoană fizică a efectuat o singură tranzacție imobiliară finalizată prin încheierea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006, prin care a înstrăinat un imobil personal și în calitate de mandatar al soției și fiului său, doar 20% din prețul încasat revenindu-i, nicidecum întreaga sumă, cum a considerat judecătorul fondului.

De asemenea, sumele invocate cu titlu de avans, urmare a încheierii a două promisiuni de vânzare-cumpărare în anul 2006, nu erau purtătoare de TVA, întrucât din moment ce nu i-a revenit în integralitate prețul din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006, ci doar 20% din acesta, rezultă că nu a depășit plafonul de TVA și nu avea obligația de a se înregistra ca plătitor de TVA.

Cu privire la stabilirea bazei de impunere recurentul consideră că în mod greșit au fost invocate și reținute de către instanța de fond prevederile Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011 lit. a) pct. 2, aprobată prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1853 din 12 aprilie 2011, întrucât: este emisă în anul 2011 și trebuia să lămurească o situație neclară din perioada 2006 - 2007; emană de la o structură din cadrul autorității pârâte și adaugă în mod nepermis la lege, prin modificarea prețului contractului civil, conform dispoziției unui terț la contract.

Legat de vânzările de imobile efectuate în anul 2008, reclamantul arată că în mod greșit organele fiscale au considerat că nu a făcut dovada întocmirii de către cumpărător a declarației pe propria răspundere privind angajamentul acestuia de a menține destinația socială a imobilelor vândute pentru un număr de 33 de înstrăinări către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului pentru care s-a aplicat cota de 5% TVA. Recurentul arată că hotărârea pronunțată este rezultatul unei insuficiente cercetări a fondului, motiv pentru care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare în primă instanță. În ceea ce privește vânzările din anul 2009, recurentul arată că a contestat modul de stabilire și cuantumul obligației fiscale, însă în mod inexplicabil instanța de judecată a respins proba cu expertiză contabilă fiscală, singura aptă să ducă la o corectă stabilire a situației de fapt dedusă judecății.

Aceeași este situația și în ceea ce privește vânzările din anul 2010, 2011, recurentul considerând că din moment ce a contestat modalitatea de calcul TVA se impunea administrarea probei cu expertiza contabilă. Concluzionează recurentul că instanța de fond s-a raportat exclusiv la concluziile organului de control, respingând în mod nejustificat cererea de încuviințare a probei cu expertiza prin Încheierea din data de 23 octombrie 2012, pentru ca apoi să respingă acțiunea ca neîntemeiată. Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 137 alin. (1) și (2) C. fisc., privind baza de impozitare a TVA, prin adăugarea TVA peste prețul convenit de părți în tranzacții, încălcând totodată și dispozițiile art. 962 C. civ., potrivit cărora: „Obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă”.

4. Apărările intimatei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația județeană a Finanțelor Publice Buzău Prin întâmpinarea formulată la data de 19 septembrie 2013, intimata D.G.R.F.P. Galați a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata a susținut că în perioada verificată 2006 - 2011 recurentul a efectuat mai multe tranzacții cu bunuri imobile din patrimoniul personal, desfășurând o activitate economică cu caracter de continuitate în sensul art. 127 C. fisc. După depășirea plafonului de 200.000 RON avea obligația să solicite înregistrarea în scopuri de TVA în termen de 10 zile potrivit dispozițiilor art. 152 alin. (3) C. fisc., dar neprocedând în acest fel au fost aplicate prevederile alin. (6) al aceluiași articol, autoritatea fiscală solicitând plata TVA și pentru perioada anterioară înregistrării efective conform procedurii prevăzute de norme.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului, a apărărilor din întâmpinare, cât și sub toate aspectele, sub dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Controlul judiciar declanșat de recurentul-reclamant S.V. are ca obiect verificarea legalității actelor administrativ-fiscale, prin care s-a stabilit în sarcina sa TVA suplimentară în cuantum de 8.597.016 RON (din care 3.498.470 RON TVA de rambursat pentru care contribuabilul nu a exercitat în decont opțiunea de rambursare), 3.080.454 RON majorări de întârziere și 764.782 RON penalități de întârziere. Motivele principale de nelegalitate cuprinse în contestația administrativă se regăsesc în cererea de chemare în judecată, fiind reiterate în cererea de recurs.

Curtea de apel a considerat acțiunea în întregime nefondată, reținând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc., astfel cum au fost interpretate prin punctul 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 pentru a-l încadra pe reclamant în categoria persoanelor impozabile. De asemenea, instanța de fond a achiesat la modul de stabilire a bazei de impozitare stabilită de organul de control fiscal. Doar dezlegarea dată primei probleme de drept este împărtășită de Înalta Curte, întrucât reflectă interpretarea judicioasă și aplicarea adecvată a cadrului normativ incident la situația de fapt.

Referitor la calitatea recurentului de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA. După cum rezultă din prezentarea situației de fapt, în perioada 2006 - 2011 recurentul a efectuat un număr de 365 de tranzacții cu terenuri construibile și construcții noi, pentru care nu se aplică scutirea de TVA așa cum prevăd dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. De altfel, nici reclamantul nu a susținut că tranzacțiile sunt scutite de TVA, atâta timp cât a aplicat cota redusă de TVA pentru un anumit număr de contracte. Autoritatea fiscală a constatat în mod corect că tranzacțiile având ca obiect terenuri construibile și construcții noi reprezintă activitate economică, desfășurată cu caracter de continuitate în scopul obținerii de venituri, soluția fiscului fiind împărtășită și de Curtea de apel.

Înalta Curte consideră de domeniul evidenței ca operațiunile juridice derulate în perioada 2006-2011, justifică prin numărul lor (365 tranzacții imobiliare) concluzia că au fost făcute în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, fiind generatoare de TVA.

Prevederile legale incidente în cauză sunt următoarele: - dispozițiile art. 126 alin. (1) din C. fisc.: „în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operațiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată; b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România; c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1); d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2);" - art. 127 alin. (1) din C. fisc.: „este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități;" alin. (2) „… activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor liberate sau asimilate acestora.

De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.” - pct. 2 din H.G. nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare forma în vigoare până la data de 31 decembrie 2006: „Nu are caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personala sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale.

" Coroborând prevederile legale citate, Înalta Curte concluzionează că recurentul-reclamant a realizat de o manieră independentă activități economice constând în livrări de bunuri imobile din patrimoniul personal, care nu au fost utilizate în scopuri personale, ci pentru obținerea de venituri cu caracter de continuitate, justificându-se astfel atribuirea calității de persoană impozabilă. Însă deși instanța de fond a făcut o motivare amplă analizând criticile și argumentele părților, din considerentele sentinței atacate nu rezultă cu claritate momentul la care reclamantul a depășit plafonul de scutire de 200.000 RON. Referitor la baza de impozitare, punctul de vedere exprimat de recurent în recursul declarat, respectiv greșita aplicare a dispozițiilor art. 137 alin. (1) lit. a) C. fisc.

a fost validat de C.J.U.E., care răspunzând la întrebarea preliminară adresată de Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA datorată pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA (Hotărârea pronunțată la 7 noiembrie 2013 în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12). Prin urmare, organul fiscal a procedat incorect atunci când a aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preț al vânzării, impunându-se ca pe calea unei expertize de specialitate să se refacă aceste calcule, astfel încât, în concordanță cu hotărârea C.J.U.E., principiul neutralității TVA să fie respectat.

Pe lângă motivul deja enunțat se impune soluția de casare cu trimitere și pentru verificarea cotei de TVA aplicabilă pentru fiecare tranzacție în parte. Înalta Curte reține că actele fiscale atacate, în partea privitoare la stabilirea calității reclamantului de persoană impozabilă în scopuri de TVA, sunt legale, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică cu privire la acest aspect. Cu privire însă la celelalte aspecte menționate, urmează ca în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum și art. 313 și art. 314 C. proc. civ., reținând că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită și se impune efectuarea unei expertize de specialitate, se va casa sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de S.V. împotriva Sentinței nr. 6300 din 6 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2014. Procesat de GGC - LM