ÎCCJ, decizie (scj.ro #83749)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83749) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Non bis

in idem

. Autoritate de lucru judecat

Cuprins pe materii:

Drept

procesual penal. Partea generală. Regulile de bază și acțiunile în procesul

penal. Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal

Indice alfabetic:

Drept

procesual penal

-

non bis in idem

-

autoritate de lucru judecat

C.

proc. pen.,

art. 10

În

conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reflectată

în Cauza C-491/07

Turanský

, principiul

non bis in idem

nu este

aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este

sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale,

într‑un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva

unei persoane bănuite că ar fi comis o infracțiune, în cazul în care această

decizie de încetare, potrivit dreptului național al acestui stat, nu stinge

definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei

noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în acest stat.

În

consecință, instanța română nu poate dispune încetarea procesului penal, pentru

existența autorității de lucru judecat, în aplicarea principiului

non bis in

idem

, dacă procedura penală intentată împotriva inculpatului într-un stat

membru al Uniunii Europene nu a fost închisă definitiv, potrivit dreptului

național al acestui stat, ci numai provizoriu.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 162 din 23 ianuarie 2012

Prin sentința nr. 48 din 16 aprilie 2009, pronunțată de

Tribunalul Olt, Secția penală s-a dispus, în baza art. 12 alin. (1) din Legea

nr. 678/2001, condamnarea inculpatului R.M. la pedeapsa principală de 5 ani

închisoare și s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., pe o durată de 2 ani, iar în baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie de interzicere a drepturilor prevăzute în

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe timpul detenției.

S-a admis acțiunea civilă promovată de părțile civile și a fost

obligat inculpatul la plata următoarelor sume, cu titlu de despăgubiri civile:

2.000 de euro către partea civilă M.V.; 2.000 de euro către partea civilă B.C.;

1.000 de euro către partea civilă Z.D.; 2.000 de euro către partea civilă M.G.;

2.000 de euro către partea civilă B.G.; 2.000 de euro către partea civilă R.C.;

2.000 de euro către partea civilă N.F. din care 1.000 de euro reprezintă daune

materiale și 1.000 euro reprezintă daune morale; 3.000 de euro către partea

civilă R.S.; 2.000 de euro către partea civilă M.P.

S-a luat act că persoana vătămată R.N. nu a participat în proces

în calitate de parte vătămată și nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura

arestării preventive a inculpatului, dispusă prin încheierea din Camera de

Consiliu nr. 14 pronunțată de Tribunalul Olt la data de 14 aprilie 2008.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut

următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 45D/P/2007 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcției de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Olt, a fost trimis

în judecată inculpatul R.M. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de

persoane prevăzută în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În fapt, s-a reținut că în luna septembrie 2005, inculpatul

R.M., prin intermediul martorului R.P., a luat legătură cu părțile vătămate,

precum și cu martorul R.N., persoane cărora le-a oferit locuri de muncă la

cules de măsline în Spania, urmând să fie plătite cu suma de 4 euro pentru

fiecare lădiță de măsline recoltată, media pe zi fiind de 20 - 25 lădițe.

Martorul R.P. le-a comunicat persoanelor interesate să meargă în

Spania că inculpatul le va asigura cazarea într-o casă tip vilă unde vor avea

apă, gaze și energie electrică, transportul urmând să fie asigurat de

inculpatul R.M. căruia îi vor restitui contravaloarea în sumă de 500 de euro.

Acceptând condițiile oferite, persoanele vătămate s-au îmbarcat

în autoturisme trimise de inculpatul R.M. de la Alexandria și au mers în Spania, unde au ajuns la data de 19 septembrie 2005, în localitatea

Aznalcollar situată la circa 15 km de Sevilia, fiind preluate de inculpat,

transportate la o casă a acestuia și cazate într-o singură cameră.

La data de 25 septembrie 2005, inculpatul R.M. a mutat părțile

vătămate într-o livadă amplasată la 30 - 40 km de localitatea unde erau cazați inițial pentru a lucra la cules de măsline și le-a obligat să doarmă sub cerul

liber, fără a avea apă, energie electrică și condiții minime de igienă și

întreținere, fiind obligate, de asemenea, să muncească 12 ore pe zi, timp de 6

zile pe săptămână.

În anumite perioade locuiau în casa inculpatului, însă, și în

aceste condiții erau nevoite să locuiască într-un număr foarte mare într-o

singură cameră și să doarmă pe saltele pe jos, plătind lumina, apa și gazele

pentru timpul cât stăteau în casa respectivă.

Inculpatul a determinat părțile vătămate să cumpere cu suma de

2.000 euro un microbuz cu ajutorul căruia să le transporte de la casa acestuia

la locul de muncă, părțile vătămate acceptând această situație.

Părțile vătămate au fost obligate să culeagă măsline pentru a

umple nu lădițe mici așa cum li s-a spus la plecarea din țară, ci lăzi care se

umpleau foarte greu și pentru care era necesară depunerea unui efort

substanțial, iar banii pentru munca prestată erau însușiți de inculpat, acesta

fiind cel care intermedia cu proprietarul spaniol al plantației sumele ce

trebuiau plătite pentru lăzile umplute.

Inculpatul le-a dat sume de bani derizorii pentru necesități

stringente, respectiv pentru a telefona în țară sau pentru a-și cumpăra mâncare

și țigări, iar toate așa-zisele datorii ale muncitorilor față de acesta erau

consemnate în evidențe ținute într-un un caiet. Inculpatul le aducea

persoanelor vătămate mâncare expirată pe care magazinele din orașul din

apropiere o aruncau la tomberoane, fără însă a le solicita bani pentru aceasta.

Văzând că nu le sunt asigurate condițiile de trai și de igienă

promise și că banii aferenți muncii prestate erau încasați de inculpat,

persoanele vătămate Z.D. și N.F. au fugit de pe plantația de măsline reușind să

scape și să se întoarcă în țară, după ce au mers pe jos timp de două săptămâni

aproximativ 500 de km.

Această situație de fapt a fost confirmată și de martora B.M.,

sora părții vătămate M.P., care a declarat că în luna septembrie 2005 fratele

său a plecat în Spania și, discutând telefonic cu acesta, a aflat că nu erau

respectate condițiile de muncă promise de inculpatul R.M., că locuia sub cerul

liber, nu avea condiții de igienă și hrană și era obligat să muncească de

dimineața până seara, banii fiind încasați de inculpat, ceea ce l-a determinat

pe acesta să fugă din colonia în care stătea și să se întoarcă în România.

De asemenea, M.G. și M.P. au reușit să fugă de pe plantație,

prima dată fiind urmăriți și prinși de inculpat, iar a doua oară mergând pe jos

180 de km, până la o stație PECO, unde au anunțat organele de poliție.

Inculpatul supraveghea permanent muncitorii și îi amenința că dacă nu vor munci

în condițiile impuse de acesta „nu vor mai vedea România”, iar în situația în

care persoanele vătămate nu ar fi fost de acord cu cele impuse nu ar fi avut

bani să se întoarcă în țară pentru că sumele încasate pentru munca prestată de

aceștia erau însușite de inculpat.

S-a constatat că fapta inculpatului R.M. de a fi recrutat,

transportat și cazat părțile vătămate, prin înșelăciune, într-o colonie pe o

plantație de măsline în localitatea Aznalcollar din Spania, în scopul

exploatării acestora, persoanele vătămate fiind induse în eroare cu privire la

condițiile de trai, igienă, muncă și plată a muncii prestate, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane prevăzută în

art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001. Deși în cauză această infracțiune

privește mai mulți subiecți pasivi, nu s-a impus reținerea unei pluralități

unei infracțiuni sub forma concursului reglementat în art. 33 C. pen. și nici a unei infracțiuni unice, continuate, în sensul prevederilor art. 41 alin. (2) C.

pen.

Procedând la o analiză completă, pe baza elementelor de fapt

expuse, a condițiilor de loc și de timp în care s-au comis faptele la care se

referă dispozițiile art. 12 din Legea nr. 678/2001, s-a constatat că a existat

o singură rezoluție infracțională, chiar dacă aceasta privea mai mulți subiecți

pasivi ai infracțiunii, existând o singură acțiune desfășurată în realizarea

aceleași rezoluții pentru fiecare din modalitățile alternative de săvârșire a

infracțiunii.

Împotriva sentinței Tribunalului Olt a declarat apel inculpatul

R.M., solicitând, între altele, recunoașterea hotărârii judecătorești străine

pronunțată de Tribunalul Mixt nr. 3 din Sanlucar La Mayor (Spania) și, în consecință, încetarea procesului penal pentru autoritate de lucru

judecat, consecutiv aplicării principiului

non bis in idem

.

Prin decizia nr. 10 din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel

Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelul inculpatului

R.M., a desființat în parte sentința nr. 48 din 16 aprilie 2009 pronunțată de

Tribunalul Olt, Secția penală. A înlăturat dispozițiile art. 350 alin. (1) C.

proc. pen., privind menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului R.M.

S-a constatat că inculpatul a fost arestat în lipsă în prezenta cauză la data

de 14 aprilie 2008, prin încheierea nr. 14 din 14 aprilie 2008 a Tribunalului Olt.

În baza art. 18 din Legea nr. 302/2004, art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada arestării în procedura executării

mandatului european de arestare emis în baza mandatului de arestare nr. 14 din

14 aprilie 2008 al Tribunalului Olt, de la data de 6 septembrie 2009 la 16

octombrie 2009.

S-a dispus ca plata despăgubirilor civile către părțile civile

să se efectueze în lei la cursul Băncii Naționale a României la momentul plății

efective, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

În ceea ce privește

hotărârea pronunțată de autoritățile judiciare spaniole, invocată în apărare de

apelantul-inculpat drept o cauză de încetare a procesului penal, în virtutea

principiului

non bis in idem

, consacrat prin art. 114

1

din

Legea nr. 302/2004, s-a reținut:

În raport cu

dispozițiile acestui text de lege, o persoană nu mai poate fi subiectul unei

proceduri penale de urmărire sau judecată într-un stat al Uniunii Europene,

dacă împotriva sa s-a pronunțat, într-un alt stat membru, o hotărâre definitivă

cu privire la aceeași faptă, fie în sensul condamnării - iar în acest caz numai

dacă hotărârea a fost executată, este în curs de executare sau nu mai poate fi

executată potrivit legii satului care a pronunțat condamnarea, fie în sensul

achitării definitive.

Or, pentru stabilirea

semnificației sintagmei „hotărâre definitivă”, în raport cu reglementările

juridice distincte din statele membre ale Uniunii Europene, fiecare stat

aplicând dreptul național în jurisdicția penală, trebuie reținute

interpretările date de Curtea Europeană de Justiție în această materie, în

raport cu stadiul procedurii în discuție: urmărire penală fără trimitere în

judecată, trimitere în judecată și soluționare prin decizie judiciară adoptată

de un tribunal competent (C-367/05; C-491/07; C-261/09).

În speță, s-a reținut că

față de inculpatul R.M. s-a declanșat în Spania o procedură penală, în anul

2005, instrumentată de Tribunalul de Instrucție din Sanlucar La Mayor, în dosarul nr. 1701/2005, în baza denunțurilor formulate de cetățenii români M.G. și

M.P., împotriva cetățenilor români R.M. și A.C. și a cetățeanului spaniol M.J.,

pentru delict de muncă împotriva drepturilor muncitorilor.

Această cauză a fost

finalizată prin hotărârea judecătorească din 28 iulie 2008 adoptată de

Tribunalul Mixt nr. 3 din Sanlucar La Mayor, dispunându-se încheierea

provizorie a cauzei, în privința cetățeanului R.M. reținându-se că „inconsecvența

versiunilor (faptelor) declarate de denunțători fac ca numita diligență (cercetare/urmărire

penală) să fie insuficientă pentru a oferi indicii autentice în ceea ce

privește faptul delictiv imputat.”

În aceste condiții, s-a

reținut că în privința acestei decizii a autorităților spaniole a fost

aplicabilă interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiție prin hotărârea

C-491/07 Turansky, conform căreia „principiul

ne bis in idem

nu este

aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este

sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale,

într-un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei

persoane bănuite că ar fi comis o infracțiune, în cazul în care această decizie

de încetare, potrivit dreptului național al acestui stat, nu stinge definitiv

acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi

urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în acest stat.”

În acest sens -

procedura penală din Spania nu a fost încheiată definitiv -, în argumentarea

soluției de respingere a cererii de executare a mandatului european de arestare

emis în cauză de Tribunalul Olt, prin sentința judecătorească din 16 octombrie

2009 emisă de Curtea Penală Centrală nr. 3 din Madrid, s-a reținut că „pentru

faptele pentru care este acuzat R.M. dosarul rămâne deschis în Spania (dosar

nr. 1701/2005), urmând să se comunice refuzul predării, având în vedere faptul

că persoana solicitată s-a opus predării și continuarea, în Spania, pentru aceleași

fapte, a procedurii penale intentate împotriva acestuia, în prezent clasată pe

perioadă provizorie.”

Față de acestea, soluția

de respingere a cererii de recunoaștere a hotărârii străine, formulată de

apelantul-inculpat, a fost întemeiată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute

în art. 119 din Legea nr. 302/2004, raportat la art. 116 din aceeași lege.

Împotriva deciziei

penale nr. 10 din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova a declarat recurs

peste termen inculpatul R.M.

În motivare a susținut

că în cauză își găsește aplicabilitatea principiul

non bis in idem

, întrucât

pentru aceleași fapte pentru care s-a dispus condamnarea sa de către Tribunalul

Olt s-a pronunțat și Tribunalul Mixt nr. 3 din Sanlucar la Mayor (Spania) prin hotărârea din 28 iulie 2008, solicitând ca urmare recunoașterea hotărârii

penale străine și încetarea procesului penal, întrucât există autoritate de

lucru judecat.

Examinând motivele de

recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

recursul inculpatului R.M. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare:

Principiul

non bis in

idem

este prevăzut expres într-o serie de convenții și tratate

internaționale (art. 9 din Convenția europeană de extrădare, Capitolul 3 din

Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, Convenția de la Bruxelles cu privire la principiul

non bis in idem

, Convenția europeană privind

transferul de proceduri în materie penală, Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului), precum și în legislația internă.

Potrivit dispozițiilor

art. 114

1

din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în

materie penală, o persoană în privința căreia s-a pronunțat o hotărâre

definitivă pe teritoriul unui stat membru al spațiului Schengen nu poate fi

urmărită sau judecată pentru aceleași fapte dacă, în caz de condamnare,

hotărârea a fost executată, este în curs de executare sau nu mai poate fi

executată potrivit legii statului care a pronunțat condamnarea.

Dispozițiile legale

enunțate au fost adoptate pentru punerea în practică a Convenției din 19 iunie

1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind

eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen, în

aplicarea principiului

non bis in idem

.

În Legea nr. 302/2004,

principiul

non bis in idem

este prevăzut și în art. 10, conform căruia

cooperarea judiciară internațională nu este admisibilă dacă în România sau în

orice alt stat s-a desfășurat un proces penal pentru aceeași faptă și dacă

printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului

penal; pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare,

a fost executată sau a format obiectul unei grațieri sau amnistii, în

totalitatea ei ori asupra părții neexecutate.

Astfel, în baza acestui

principiu, orice stat este pus în imposibilitatea de a judeca o persoană de

două ori pentru aceeași sau aceleași fapte, sau de a obliga o persoană să

execute de două ori o sancțiune pentru aceeași faptă.

Articolul 6 din Tratatul

Uniunii Europene prevede că Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și

principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din

7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007 la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Articolul 50 din Cartă

prevede că nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru

care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre

judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

În jurisprudența Curții de

Justiție a Uniunii Europene s-a statuat că principiul

non bis in idem

nu

poate fi aplicat cu privire la o decizie a autorităților judiciare dintr-un

stat membru care declară închiderea unui caz după ce procurorul a decis

încetarea urmăririi penale pentru că proceduri similare au fost inițiate

într-un alt stat membru împotriva aceluiași inculpat și pentru aceleași fapte,

fără pronunțarea unei hotărâri în fond cu privire la prezentul caz (CEJ Cauza

C-469/03). De asemenea, principiul nu este aplicabil unei decizii prin care,

după examinarea în fond a cauzei cu care a fost sesizat, un organ al unui stat

contractant dispune încetarea urmăririi penale, într-un stadiu prealabil

punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi

comis o infracțiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit

dreptului național al acestui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu

constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru

aceleași fapte, în acest stat (CEJ Cauza C-491/07).

Totodată, pentru

aplicabilitatea principiului

non bis in idem

se impune ca faptele

materiale și inculpatul să fie aceleași în ambele proceduri desfășurate în fața

ambelor instanțe (CEJ Cauza C-467/04), în hotărârea Van Esbroeck statuându-se

că în ceea ce privește coincidența faptelor, aceasta trebuie înțeleasă ca un

ansamblu nediferențiat de circumstanțe, independent de încadrarea lor juridică.

În recurs, inculpatul

R.M. susține că principiul

non bis in idem

îi este aplicabil, întrucât a

fost supus urmăririi penale în Spania pentru aceleași fapte pentru care s-a

dispus condamnarea sa de către instanța națională, solicitând recunoașterea pe

cale incidentală a hotărârii Tribunalului Mixt nr. 3 din Sanlucar la Mayor, cu consecința încetării procesului penal pe motiv că există autoritate de lucru

judecat.

În cauza dedusă

judecății, inculpatul R.M. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul

Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism - Biroul Teritorial Olt din 22 aprilie 2008 pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de persoane, prevăzută în art. 12 alin. (1) din Legea

nr. 678/2001, în raport cu 12 părți vătămate - Z.D., M.P., B.G., R.S., V.V.,

B.C., M.G., R.C., R.N., N.F., V.S. și C.F.

În fapt, s-a reținut că

inculpatul a recrutat prin înșelăciune și transportat în Spania părțile

vătămate, de unde au fost preluate, cazate și folosite la munci agricole pe mai

multe plantații, pe o perioadă de 2 luni (septembrie - noiembrie 2005),

inculpatul însușindu-și contravaloarea muncii prestate de părțile vătămate.

Pentru realizarea scopului urmărit - exploatarea părților vătămate - inculpatul

le-a creat acestora o stare de dependență, reținând actele de identitate și

remițându-le sume infime (între 1 și 10 euro), insuficiente pentru a le permite

revenirea în țară, în același timp supraveghind părțile vătămate, inclusiv în

timpul convorbirilor telefonice ale acestora.

Totodată, s-a reținut că

părțile vătămate au fost supuse unui regim de viață degradant, locuind în

condiții improprii (sub cerul liber, fără acces la apă curentă ori grupuri

sanitare), hrana fiind asigurată de către inculpat contra cost, din alimente

expirate, preluate din deșeurile aruncate de magazinele din localitate.

Aceeași situație de fapt

a fost reținută și de prima instanță și, constatând că vinovăția inculpatului a

fost dovedită și întrunite condițiile legale pentru răspunderea penală a

inculpatului R.M. pentru comiterea infracțiunii de trafic de persoane,

prevăzută în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, a dispus condamnarea

acestuia la 5 ani închisoare.

În anul 2005, față de

inculpatul R.M., autoritățile judiciare spaniole au declanșat în Spania o

procedură penală instrumentată de Tribunalul de Instrucție din Sanlucar La Mayor în dosarul nr. 1701/2005, pe baza denunțurilor formulate de M.G. și M.P. împotriva

inculpatului R.M., C.A. și a cetățeanului spaniol M.J. pentru delict de muncă

împotriva drepturilor muncitorilor.

Prin hotărârea

judecătorească din 28 iulie 2008 a Tribunalului Mixt nr. 3 din Sanlucar La Mayor s-a dispus închiderea provizorie a cauzei în ceea ce-l privește pe R.M., reținându-se

că „inconsecvența versiunilor declarate” de cei doi denunțători M.G. și M.P.

„fac ca numita diligență (cercetare/urmărire penală) să fie insuficientă pentru

a oferi indicii autentice în ceea ce privește faptul delictiv imputat.”

Prin sentința din 16

octombrie 2009 emisă de Curtea Penală Centrală nr. 3 din Madrid s-a reținut în

considerente că pentru faptele pentru care este acuzat R.M. dosarul rămâne deschis

în Spania (dosar nr. 1701/2005), urmând să se comunice refuzul predării, având

în vedere că persoana solicitată - R.M. - s-a opus predării și continuarea în

Spania, pentru aceleași fapte, a procedurii penale intentate împotriva

acestuia, în prezent clasată pe perioadă provizorie.

Prin urmare, raportând

cele enunțate la speța dedusă judecății se constată că inculpatului R.M. nu îi

este aplicabilă regula

non bis in idem

, întrucât prin hotărârea

Tribunalului Mixt nr. 3 din Sanlucar La Mayor nu s-a dispus definitiv achitarea sau condamnarea inculpatului pentru traficul de persoane a 12 părți

vătămate în Spania în perioada septembrie - noiembrie 2005, ci numai o

închidere provizorie a cauzei privind pe același inculpat referitoare la numai

două părți vătămate M.G. și M.P. pentru delict de muncă împotriva drepturilor

muncitorilor.

După cum s-a menționat

și în hotărârea Curții Penale Centrale nr. 3 din Madrid, dosarul privindu-l pe

R.M. a rămas deschis în Spania, urmând a continua procedura penală intentată

împotriva acestuia pentru aceleași fapte, procedură în prezent clasată pe

perioadă provizorie.

Așadar, prin hotărârea

Tribunalului Mixt nr. 3 din Sanlucar la Mayor nu a fost stinsă definitiv acțiunea penală pornită împotriva inculpatului R.M. în Spania și nu constituie un

impediment pentru o nouă urmărire penală pentru aceleași fapte, așa cum Curtea

de Justiție a Uniunii Europene a decis în cauza Turansky C-491/07.

Pe de altă parte, pentru

aplicabilitatea principiului

non bis in idem

este necesar ca faptele materiale

și inculpatul să fie aceleași în ambele proceduri desfășurate în fața ambelor

instanțe, coincidența faptelor presupunând un ansamblu nediferențiat de

circumstanțe.

Or, în speță, nu se

poate vorbi de o identitate a faptelor inculpatului din cadrul celor două

proceduri, de vreme ce în fața autorităților judiciare spaniole faptele

inculpatului R.M. se referă la două părți vătămate M.G. și M.P., în cuprinsul

hotărârii nefiind menționată nicio dată a comiterii infracțiunilor, iar

hotărârea de condamnare a inculpatului R.M. pentru trafic de persoane dispusă

prin sentința penală nr. 48 din 16 aprilie 2009 a Tribunalului Olt se referă la 12 părți vătămate - Z.D., M.P., B.G., R.S., V.V., B.C., M.G.,

R.C., R.N., N.F., V.S. și C.F. - săvârșită în perioada septembrie - noiembrie

2005.

Concluzionând, instanța

de apel a apreciat corect că soluția de respingere a cererii de recunoaștere a

hotărârii străine formulată de inculpatul R.M. este întemeiată, nefiind

îndeplinite condițiile prevăzute în art. 119 din Legea nr. 302/2004 raportat la

art. 116 din același act normativ, principiul

non bis in idem

nefiind

aplicabil în cauză.

Constatând că decizia

atacată este legală și temeinică, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca

nefondat, recursul peste termen declarat de inculpatul R.M. împotriva deciziei

nr. 10 din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru

cauze cu minori.

Notă: În urma republicării Legii nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internațională în materie penală în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011,

dispozițiile art. 10 se regăsesc în art. 8, dispozițiile art. 18 se regăsesc în

art. 15, dispozițiile art. 114

1

se regăsesc în art. 129,

dispozițiile art. 116 se regăsesc în art. 131, iar dispozițiile art. 119 se

regăsesc în art. 134.