ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 785/2017

Decizia nr. 785/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 24 aprilie 2015 sub nr. x/3/2015, reclamanta A. SRL a chemat în judecata pe pârâta B. SRL, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 268.521 euro, reprezentând contravaloarea clauzei penale, prevăzută de art. 13.15 al Contractului de închiriere încheiat între A. SRL și B. SRL și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 1 octombrie 2016 pârâta a invocat excepția lipsei de interes, excepție unită cu fondul prin încheierea din aceeași dată.

Prin Sentința civilă nr. 5.982 din 29 octombrie 2015 Tribunalul București a respins excepția lipsei de interes. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL și pârâta B. SRL și a obligat pârâta să plătească reclamantei 268.521 euro, reprezentând despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta SC B. SRL pentru motive de nelegalitate solicitând schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia nr. 1.583/A din 10 octombrie 2016, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC B. SRL, reținând, în esență, legalitatea și temeinicia sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SRL solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte:

O primă critică vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 1079 C. civ. privind punerea în întârziere în cazul obligațiilor de a face.

În susținere, recurenta-pârâtă aduce următoarea argumentație:

Prin hotărârea atacată, instanța de apel a reținut că recurenta nu era de drept în întârziere cu privire la obligația de a proba depunerea documentației necesare în vederea radierii din registrul comerțului a sediului social/punctului de lucru a sublocatarilor prevăzută de art. 13.15 din Contractul de închiriere, dar creditoarea acestei obligații - intimata - ar fi pus-o în întârziere prin adresa din 14 mai 2014, însă astfel cum reține chiar instanța de apel, adresa din 14 mai 2014 nu a fost comunicată conform art. 1079 C. civ. de la 1864.

Consideră recurenta că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1079 C. civ. de la 1864 când a reținut faptul că, deși adresa din 14 mai 2014 nu a fost comunicată prin executor judecătoresc, acest fapt nu ar lipsi de efecte demersul creditoarei deoarece rezultă că a primit adresa menționată, a luat cunoștință de ea și și-ar fi însușit termenul.

Cea de-a doua critică se referă la faptul că instanța de apel, în mod greșit, nu a aplicat prevederile art. 977, art. 979, art. 983 C. civ. în ceea ce privește interpretarea contractului, aferent calculului termenului de 30 de zile, recurenta aducând în susținere următoarele argumente:

Prin hotărârea atacată, instanța de apel a reținut că cele 30 de zile prevăzute în art. 13.15 din Contractul de închiriere se calculează pe zile libere, conform art. 101 alin. (1) și 5 C. proc. civ.

Termenele din Contractul de închiriere nu sunt însă termene procedurale. Fiind vorba de termene de drept substanțial prevăzute în contract, acestea se calculează conform voinței părților, astfel cum rezultă din regulile de interpretare a contractului, iar nu conform C. proc. civ., ci trebuia să aplice prevederile art. 977, art. 979 și art. 983 C. civ.

Astfel, se arată, în Contractul de închiriere, la art. 10.3, părțile au menționat expres că termenul se referă la zile calendaristice, în timp ce spre exemplu la art. 10.1 și art. 12.1 din Contractul de închiriere, s-a menționat că zilele sunt lucrătoare, însă, pentru termenul de 30 de zile prevăzut la art. 13.15 din Contractul de închiriere, părțile nu au indicat în mod expres modul de calculare a acestuia. Cum termenul este stabilit în legătură cu o instituție publică și cum potrivit art. 983 C. civ., in dubio pro reo, termenul de 30 de zile se interpretează ca fiind zile lucrătoare, iar nu calendaristice și în nici un caz pe zile libere.

Cea de-a treia critică vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 1066 și art. 1082 C. civ. privind clauza penală, respectiv răspunderea civilă contractuală.

Consideră recurenta-pârâtă că inserarea unei clauze penale în contract, prin care părțile evaluează anticipat prejudiciul, nu scutește creditorul să facă dovada existenței acestuia, rolul clauzei penale fiind unul pur evaluator și neavând aptitudinea de a face dovada existenței prejudiciului, ci doar a întinderii acestuia.

Prin urmare, se arată, condiția existenței unui prejudiciu patrimonial pentru acordarea de despăgubiri creditorului este esențială pentru activarea răspunderii civile contractuale. Astfel, în lipsa unui prejudiciu cert și previzibil, nu se poate dispune obligarea debitorului la plata de despăgubiri întrucât acest lucru ar însemna o îmbogățire fără justă cauză a creditorului. În acest caz, sarcina probei existenței prejudiciului incumbă creditorului, cu excepția situațiilor în care întinderea prejudiciilor este fixată de lege cum este cazul obligațiilor care au drept obiect sume de bani, când legea fixează drept despăgubire dobânda legală.

Intimata-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică nu poate fi primită față de faptul că instanța de apel, în analiza obligației contractuale de punere în întârziere a recurentei-pârâte cu privire la obligația stipulată convențional în art. 13.15, a făcut o corectă aplicare atât a clauzelor contractuale cât și a dispozițiilor legale.

Astfel, s-a reținut în mod corect, prin raportare la art. 19 din Contractul de închiriere, că procedura de punere în întârziere a fost îndeplinită în maniera de comunicare convenită prin corespondență, finalitatea avută în vedere de părți fiind atinsă în condițiile în care recurenta-pârâtă debitoare nu a contestat faptul primirii Adresei din 14 mai 2014, luând cunoștință astfel de intenția creditoarei intimate de denunțare a contractului începând cu 31 august 2014 și de necesitatea îndeplinirii obligațiilor asumate conform art. 17.3 din contract.

Așadar, întrucât demersul intimatei creditoare se înscrie, prin efectele produse, în finalitatea pe care legiuitorul o are în vedere în art. 1079 alin. (2) C. civ., nu se poate reproșa instanței de apel încălcarea acestui text de lege care reglementează cadrul formal al notificării prin intermediul executorului judecătoresc, din perspectiva probării situației de fapt constând în îndeplinirea acestei proceduri.

Cea de-a doua critică este, de asemenea, nefondată întrucât instanța de apel a dat o corectă dezlegare criticii vizând modalitatea de calcul a termenului de 30 de zile, interpretând și aplicând dispozițiile art. 977, art. 979 și art. 983 C. civ.

Aceasta întrucât părțile nu au stipulat în contractul de închiriere clauze prin care să prevadă în mod expres modul de calcul al termenului stabilit pe zile, împrejurare față de care instanța de control judiciar s-a raportat la dreptul comun în materie respectiv la art. 101 alin. (1) și (5) C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul încheierii contractului, în condițiile în care termenul de 30 de zile prevăzut în art. 13.15 din contract era opozabil numai părților semnatare ale contractului, nu și unei autorități publice, cum susține recurenta-pârâtă, termenul fiind stabilit pentru ca recurenta-pârâtă să dovedească faptul depunerii la Oficiul Registrului Comerțului a documentației necesare radierii sediilor sociale.

Nici cea din urmă critică nu poate fi primită întrucât clauza penală, în reglementarea art. 1087 C. civ. (art. 1538 din Noul C. civ.) reprezintă o prevedere contractuală prin care părțile stabilesc anticipat cuantumul despăgubirilor ce vor fi datorate de partea care nu își îndeplinește sau își îndeplinește defectuos obligațiile asumate, creditorul nefiind ținut să dovedească existența și cuantumul prejudiciului în situația în care debitorul nu-și execută obligațiile contractuale.

Clauza penală are astfel un dublu rol: sancționator și reparator.

În speță activarea clauzei penale, astfel cum în mod corect a constatat instanța de apel, a avut ca finalitate în primul rând sancționarea neexecutării de către recurenta-pârâtă a obligației asumate conform art. 13.15 din contractul de închiriere.

Nu poate fi primită aserțiunea recurentei-pârâte conform căreia clauza penală nu poate opera în lipsa unui prejudiciu, dat fiind faptul că neexecutarea obligației de radiere a sediilor înscrise în art. 13.15 din contract a împiedicat intimata-reclamantă să își valorifice spațiul ce a format obiectul contractului de închiriere, situație în care nu se poate reproșa instanței de apel încălcarea dispozițiilor legale în materia clauzei penale și a răspunderii contractuale.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în raport de art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 1.583/A din 10 octombrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 4 mai 2017.

Procesat de GGC - N