ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 626/2017

Instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile legale incidente în materia prescripției extinctive, precum și dispozițiile art. 203 și următoarele din Legea nr. 297/2004, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, recurenta consideră că în mod greșit instanța a apreciat că data de la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba produsă de inacțiunea celor două pârâte menționate în Ordonanță este data de 22 decembrie 2008. Arată recurenta că nu a pretins niciun moment că data la care ar fi cunoscut prejudiciul cauzat este data de 22 decembrie 2008 sau de 22 decembrie 2008. Din contră, argumentele sale fac o distincție clară între fapta ilicită și mecanismul de derulare a ofertei publice, respectiv modul de calcul al dobânzii legale. Cât privește limitele temporale indicate în acțiune sub aspectul calculului dobânzii și a ratei de inflație, acestea sunt lipsite de relevanță în aplicarea regulilor care reglementează cursul prescripției extinctive cu privire la prejudiciul solicitat. Recurenta consideră că interpretarea instanței, în sensul că data la care începe să curgă prescripția coincide cu data emiterii Ordonanței C.N.V.M., este complet eronată, cele două momente nesuprapunându-se ca și semnificație juridică, instanța făcând o confuzie clară între data la care a devenit exigibilă obligația persoanelor concertate de a derula oferta publică și momentul la care recurenta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cine răspunde de ea. Se susține că Ordonanța nr. 743/2008 nu conține nicio referire la prețul la care trebuia să se desfășoare oferta publică ori vreun alt element în baza căruia să poată fi determinat acesta. Existența și constatarea faptei ilicite de însăși forul tutelar în domeniu nu are nicio influență asupra momentului cursului prescripției extinctive atâta timp cât prețul ofertei publice nu este un element care să fi devenit operant la momentul emiterii Ordonanței. Recurenta consideră că obligația a devenit exigibilă la expirarea unui termen de două luni de la momentul la care intimatele au depășit pragul de 33% de dețineri, moment care nu are legătură cu data la care aceasta a cunoscut sau putea să cunoască prejudiciul creat. Instanța de apel ignoră faptul că obligația legală de a derula oferta publică de preluare obligatorie are un caracter continuu și subzistă până la momentul la care respectivele societăți înțeleg să deruleze oferta publică de preluare obligatorie ori până la momentul la care pragul de deținere scade sub 33%. Recurenta arată că intimatele aveau o obligație legală continuă care a fost îndeplinită abia în anul 2003. În tot acest interval de timp, respectiv de la momentul la care obligația a devenit exigibilă și până la momentul la care a fost îndeplinită, intimatele aveau obligația să acopere prejudiciul creat recurentei ca urmare a nerespectării obligației legale ce le incumba. O altă critică subsumată primului motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel nu a avut în vedere cazurile de suspendare a termenului de prescripție invocate de recurentă. Astfel, chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că termenul de prescripție a început să curgă la momentul emiterii Ordonanței nr. 743/2008, din cuprinsul deciziei rezultă că instanța nu a avut în vedere că au intervenit cauze de suspendare a cursului de prescripție, fiind invocate dispozițiile art. 2.532 pct. 6 din Noul C. civ. În opinia recurentei, chiar dacă pretinsul termen de prescripție a început să curgă sub imperiul vechiului C. civ., respectiv al Decretului nr. 167/1958, sunt aplicabile prevederile Noului C. civ. ce reglementează cazurile de suspendare și de întrerupere a termenului de prescripție. Ca atare, independent de durata procedurii de conciliere și implicit de durata suspendării, având în vedere că notificarea de conciliere prealabilă a fost transmisă la data de 19 decembrie 2011, termenul de prescripție nu putea să se împlinească mai devreme de 6 luni de la momentul la care a intervenit cauza de suspendare. Chiar dacă s-ar lua în considerare raționamentul instanței privind începutul cursului prescripției, admiterea excepției nu conduce la o respingere în tot a acțiunii formulate, ci la o diminuare a prejudiciului solicitat prin acțiune, având în vedere natura obligației legale de a derula oferta publică de preluare obligatorie și mecanismul special stabilit de prevederile art. 203 și art. 204 din Legea nr. 297/2009.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează încălcarea principiului disponibilității, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, reținerea instanței de apel în sensul că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, nu a precizat modalitatea de calcul a valorii obiectului cererii, deși avea această obligație conform art. 112 C. proc. civ., în opinia recurentei este greșită, ea excedând limitelor cererilor de apel, niciuna dintre apelante neinvocând vreun motiv de apel cu privire la acest aspect. Sub un alt aspect, recurenta arată că ulterior momentului la care recurenta și-a precizat cererea de chemare în judecată, având în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în primă instanță, nici instanța din oficiu și nici părțile nu puteau invoca insuficienta determinare a obiectului cererii, instanța fiind ținută să soluționeze cauza în raport cu cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată. Recurenta susține că au fost respectate dispozițiile art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată conținând o "prețuire" dată de recurenta reclamantă prejudiciului, în funcție de elementele pe care aceasta le cunoștea la acel moment.

Cel de-al treilea motiv de recurs vizează nemotivarea hotărârii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Recurenta arată că instanța a analizat doar dacă este îndeplinită condiția prejudiciului, nefăcând nicio referire privitoare la celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale.

Al patrulea motiv de recurs se referă la încălcarea principiului rolului activ și a principiului aflării adevărului, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, recurenta critică faptul că instanța de apel nu a pus în discuția părților necesitatea administrării unor probe noi, ci a respins proba cu expertiza tehnică solicitată de părți, deși avea obligația ca, în ipoteza în care aprecia că prejudiciul a fost calculat greșit, să administreze toate probele necesare aflării adevărului.

Ultimul motiv de recurs vizează interpretarea și aplicarea greșită de către instanță a prevederilor art. 998 C. civ. și a prevederilor art. 203 și 204 din Legea nr. 297/2004, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta arată că în mod greșit instanța de apel a apreciat că intimatele D. și C. nu sunt responsabile de prejudiciul pretins de către aceasta, omițând faptul că potrivit art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 obligația de a derula oferta și implicit de a suporta prejudiciul incumbă tuturor persoanelor cu care deținătorul acționează în mod concertat. Instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că modalitatea de calcul a prejudiciului raportată la prețul de 0,57 lei/acțiune nu este opozabilă intimatelor D. și C., izvorul obligației de a derula oferta publică nefiind reprezentat de Ordonanța nr. 743/2008, ci de dispozițiile art. 203 din Legea nr. 297/2004. Recurenta consideră că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită ce constă în nerespectarea dispozițiilor legale care impun obligativitatea derulării ofertei publice de preluare obligatorie de către emitente în termenul prevăzut de art. 203 din Legea nr. 297/2004; prejudiciul - reprezentat de diferența dintre valoarea acțiunilor F. Giurgiu ce se puteau obține din vânzarea acestora în cadrul ofertei publice de preluare obligatorie și valoarea acțiunilor deținute raportat la prețul acțiunilor ce fost stabilit în cadrul ofertei publice de preluare obligatorie inițiată la data de 11 aprilie 2013. Referitor la culpa societăților intimate, în opinia recurentei, aceasta rezultă din simplul fapt că de la momentul la care s-a născut obligația legală în sarcina lor și până în anul 2013 nu au acționat sub nicio formă în sensul respectării legii. Prin întâmpinarea depusă, intimatele au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Referitor la primul motiv de recurs prin care recurenta critică greșita interpretare a dispozițiilor legale incidente în materia prescripției extinctive, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958, art. 203 și urm. din Legea nr. 297/2004, inclusiv a cazurilor de suspendare a acestui termen, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde ea". Ca atare, textul de lege stabilește două momente de la care prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă, și anume un moment subiectiv - data când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv - data când păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de aceasta. Problema de drept care trebuie lămurită vizează stabilirea datei de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune al recurentei, astfel cum este prevăzut în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în raport de dispozițiile art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, a căror nerespectare de către intimate reprezintă fapta ilicită pretinsă de recurentă a se fi produs de către acestea. Art. 203 alin. (1) stabilește că o persoană care, urmare a achizițiilor sale sau ale persoanelor cu care acționează în mod concertat, deține mai mult de 33% din drepturile de vot asupra unei societăți comerciale este obligată să lanseze o ofertă publică adresată tuturor deținătorilor de valori mobiliare și având ca obiect toate deținerile acestora cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de 2 luni de la momentul atingerii respectivei dețineri. Întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. rezultă că fapta ilicită invocată de către recurentă se referă la refuzul societăților intimate, în calitate de acționari ai emitentului SC F. SA Giurgiu, să deruleze oferta publică obligatorie a acțiunilor deținute în termenul de două luni prevăzut de art. 203 alin. (1). Prescripția extinctivă este o instituție juridică care asigură stabilitatea în certitudinea raporturilor juridice prin stingerea drepturilor la acțiune care nu au fost exercitate în cadrul unor termen stabilite de lege. Este rolul instanței de judecată să stabilească momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, cel la care se împlinește, existența cauzelor de suspendare ori de întrerupere a acestui curs, funcție, evident, de particularitățile existente în fiecare cauză dedusă judecății. În cauză s-a pus în discuție momentul începerii cursului prescripției dreptului la acțiune izvorât dintr-o faptă ilicită, pârâtele susținând că acest moment a început să curgă la data de 22 decembrie 2008, data emiterii Ordonanței nr. 743 de către C.N.V.M. prin care s-a dispus obligarea pârâtelor B. și A. SA să respecte prevederile art. 203 din Legea nr. 297/2004. Recurenta, pe parcursul derulării procesului, deși a combătut faptul că termenul de prescripție începe să curgă la data invocată de către intimate, nu a indicat care este, în opinia sa, această dată în mod concret, nici măcar la interpelarea Înalte Curți de la termenul la care au avut loc dezbaterile pe fond, apărătorul acesteia susținând că, momentul de la care curge termenul de prescripție este de când recurenta a efectuat demersurile necesare pentru a afla prețul la care ar fi trebuit să se deruleze oferta publică de preluare obligatorie (...) și că nu se poate interpreta că termenul de prescripție extinctivă curge din momentul derulării ofertei publice de preluare". Ca atare, atâta vreme cât partea împotriva căreia curge termenul de prescripție nu a indicat care este în mod efectiv data de la care acest termen începe să curgă, aducând doar argumente prin care să combată data indicată de partea adversă, revine instanței rolul de a stabili care este această dată, astfel cum a procedat și instanța de apel, funcție de elementele concrete ale acțiunii. În mod corect instanța de apel a reținut că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată recurenta a solicitat despăgubiri raportându-se la data de 22 decembrie 2008, dată la care C.N.V.M. a emis Ordonanța nr. 743, iar pentru calcularea dobânzii legale s-a raportat la perioada 20 decembrie 2008 - 29 februarie 2012, pentru perioada 21 decembrie 2008 - 31 august 2015 solicitând și actualizarea sumei cu rata inflației. Instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea principiului disponibilității părților, principiu care guvernează procesul civil, stabilind astfel că data la care recurenta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba produsă de inacțiunea intimatelor menționate în Ordonanță este data de 22 decembrie 2008. De asemenea, cuantificarea despăgubirilor solicitate s-a făcut pentru o perioadă de timp determinată expres și care are aceeași dată de pornire - 22 decembrie 2008, ziua în care a expirat termenul de două luni pe care pârâtele îl aveau la îndemână pentru a lansa oferta publică. Într-adevăr recurenta nu a pretins niciun moment că data la care ar fi cunoscut prejudiciul cauzat este data de 20 decembrie 2008 sau de 22 decembrie 2008, însă, cu toate acestea solicită să primească despăgubiri începând cu această dată. Potrivit susținerilor recurentei, necontestate de către intimate, acestea din urmă și-au îndeplinit obligația de a derula oferta publică abia în anul 2013, ca atare prejudiciul constatat reprezentându-l diferența dintre prețul la care ar fi trebuit să se deruleze oferta (0,57 lei/acțiune) și prețul la care recurenta și a înstrăinat acțiunile (0,22 lei/acțiune). Prejudiciul efectiv pretins de către recurentă nu a fost indicat prin cererea de chemare în judecată, ci urma a fi stabilit printr-o expertiză contabilă solicitată instanței de apel, expertiză care urma să stabilească prețul acțiunilor în raport de mecanismul stabilit de dispozițiile art. 204 din Legea nr. 297/2004 - "cel puțin egal cu cel mai mare preț plătit de ofertant sau de persoanele cu care acesta acționează în mod concertat în perioada de 12 luni anterioară datei de depunere la C.N.V.M. a documentației de ofertă". Solicitarea recurentei de a se efectua o expertiză contabilă care să stabilească existența prejudiciului prin mecanismul arătat mai sus, a fost respinsă în mod corect de către instanța de apel prin încheierea din 25 octombrie 2016, instanța care s-a raportat la obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost arătat și ulterior precizat de către recurenta reclamantă. Cuantificarea prejudiciului nu este un element care să afecteze în vreun fel momentul de la care începe a fi calculat termenul de prescripție, fiind cert faptul că la data de 22 decembrie 2008 recurenta ar fi trebuit să cunoască faptul că prin neîndeplinirea de către intimate a obligației instituită prin art. 203 și constatată prin Ordonanța nr. 743 din 22 decembrie 2008 s-a cauzat pretinsa pagubă constând, astfel cum recurenta arată prin acțiunea introductivă, în "...imposibilitatea de a vinde participația de 4,31% pe care o avea la emitent, la prețul de 0,57 lei/acțiune (...)". "Cunoașterea pagubei", în sensul avut în vedere de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu se referă la cunoașterea câtimii acesteia, ci la cunoașterea existenței pagubei, în caz contrar, orice pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală urmând a fi analizată prin raportare la momentul expertizei din cadrul unui litigiu ce ar avea ca obiect astfel de pretenții, ceea ce este evident departe de orice interpretare în orice modalitate a normei juridice. Instanța de apel nu a făcut altceva decât să dea eficiență principiului disponibilității și să stabilească momentul de la care începe să curgă prescripția în raport de limitele învestirii sale astfel cum au fost solicitate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, stabilind corect, în funcție de aceste repere, că dreptul la acțiune al recurentei reclamante este prescris. O altă critică subsumată primului motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel nu a avut în vedere cazurile de suspendare a termenului de prescripție. Nu pot fi reținute susținerile recurentei în sensul că sunt aplicabile dispozițiile art. 2.532 pct. 6 din Noul C. civ. potrivit cărora "termenul de prescripție se suspendă pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție", întrucât dispozițiile noului C. civ. nu sunt incidente în cauză. Chiar de la începutul expunerii considerentelor hotărârii pronunțate, instanța de apel a stabilit că dispozițiile aplicabile litigiului sunt cele cuprinse în C. proc. civ. din 1865 și cele ale C. civ. din 1864, având în vedere art. 3 din Legea nr. 76/2012 potrivit căruia "dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestuia"; de asemenea a avut în vedere și dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil potrivit cărora "dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului Civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite". Referitor la dispozițiile aplicabile în materia prescripției extinctive se va avea în vedere și Decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție emisă în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit căreia prescripțiile începute sub imperiul legii vechi, împlinite sau neîmplinite, rămân guvernate de legea veche. Nefondate sunt și susținerile recurentei în sensul că admiterea excepției nu conduce la o respingere în tot a acțiunii formulate, cel mult se poate avea în vedere o diminuare a prejudiciului solicitat prin acțiune. Alegațiile recurentei contravin dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, ipoteză care vizează dobânda legală și rata de inflație solicitate în cauză. În ceea ce privește debitul principal, instanța de apel l-a analizat respectând principiul disponibilității, constatând că dreptul material la acțiune este prescris în integralitate. Nici cel de-al doilea motiv de recurs referitor la încălcarea principiului disponibilității, nu poate fi reținut. Instanța de apel nu a analizat din oficiu, ca motiv distinct de apel, faptul că obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost suficient determinat, analiza acesteia fiind circumscrisă excepției prescripției dreptului material la acțiune al recurentei și stabilirii momentului de la care începe să curgă acest termen, funcție de limitele legalei sale învestiri astfel cum acestea au fost trasate în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Nefondat este și cel de-al treilea motiv de recurs referitor la nemotivarea hotărârii. În mod corect instanța de apel a analizat doar dacă este îndeplinită condiția prejudiciului, nefăcând nicio referire la celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, având în vedere că dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. prevăd îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale, astfel încât neîndeplinirea doar a uneia dintre aceste condiții face de prisos analiza celorlalte. Referitor la penultimul motiv de recurs, cel de-al patrulea, care vizează încălcarea principiului rolului activ și a celui aflării adevărului, susținerile recurentei nu pot fi reținute. Instanța de apel din nou a dat eficiență principiului disponibilității astfel cum a fost reflectat în obiectul cererii de chemare în judecată, motivelor ce au susținut-o, astfel încât punerea în discuție, din oficiu, a unor probe suplimentare pentru a stabili că prețul de 0,57 lei/acțiune nu este opozabil celor două pârâte, cu atât mai mult cu cât cererea formulată în contradictoriu cu acestea nu a fost soluționată pe excepție, ci a fost analizată pe fond sub aspectul îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, nu reprezintă o încălcare a normelor imperative de procedură, în condițiile în care s-a invocat existența unei solidarități pasive. Obligația de lansare a ofertei publice este o obligație solidară, astfel cum susține recurenta, și astfel cum rezultă din textul art. 203 din Legea nr. 297/2004, precum și din actele administrative emise de către C.N.V.M (A.S.F.), însă solidaritatea obligației este diferită pe perioadele de referință stabilite prin aceste acte și care sunt analizate în hotărârea pronunțată în apel, prin raportare la subiectele de drept individualizate în aceste acte administrative ca fiind debitori ai obligației legale. Recurenta avea obligația ca prin cererea de chemare în judecată să arate în mod distinct perioadele de timp referitoare la evoluția prețului pe acțiune, în ce măsură fiecare dintre intimate se face responsabilă de această pretinsă devalorizare, în raport de dispozițiile art. 203 și 204 din Legea nr. 297/2004, astfel încât să impună instanței analizarea tuturor aspectelor susținute în cuprinsul acțiunii. Recurenta a încălcat normele de procedură civilă dorind ca, ulterior administrării probelor, respectiv a expertizei contabile, să stabilească prejudiciul defalcat pe perioade de timp, precum și fapta prejudiciabilă a fiecărei dintre intimate, încălcare sancționată în mod corect de către instanța de apel. Referitor la ultimul motiv de recurs, care vizează interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 998 C. civ. și a prevederilor art. 203 și 204 din Legea nr. 297/2004, și acesta este nefondat. Recurenta critică faptul că instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția existenței prejudiciului întrucât pârâtele C. și D. SA nu sunt responsabile pentru prejudiciul pretins deoarece nu s-ar putea reține că prețul de 0,57 lei/active le este opozabil. Înalta Curte nu își însușește această critică arătând din nou faptul că instanța de apel a dat eficiență principiului disponibilității părților, respectând etapele și ordinea desfășurării procesului în acord cu normele de procedură existente. Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimata pârâtă SC D. SA reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor de la dosar.