ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 451/2018

Decizia nr. 451/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Ilfov ia data de 12 ianuarie 2017, sub nr. x/93/2017, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata B. pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea hotărârii Judecătoriei Cometu, pronunțată în Dosarul nr. x/1748/2016 la data de 19 iunie 2016, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2573 din 12 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov. Prin sentința nr. 1024 din data de 10 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire. Împotriva acestei sentințe, revizuentul A. a declarat recurs.

Calea de atac s-a depus la Tribunalul Ilfov și a fost înaintată către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin Decizia nr. 618 din 14 decembrie 2017 a declinat competența de soluționare a recursului către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 15 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11. Prin rezoluția completului din data de 16 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 15 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs, părțile fiind citate în acest sens, La acest termen Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc.

civ. Față de dispozițiile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., coroborat cu art. 129 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., la termenul din 16 noiembrie 2017, examinând, cu prioritate, excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată și urinează să o admită, cu consecința declinării competenței de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel. București, pentru următoarele considerente: Sentința supusă recursului a fost pronunțată de către Tribunalul Ilfov, în soluționarea unei cereri de revizuire, astfel că, din coroborarea dispozițiilor art. 96, art. 97 și art. 132 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., cu referire la art. 483 alin. (4)din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., rezultă că instanța competentă material a soluționa cauza este Curtea de Apel București, instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în favoarea căreia se va stabili competența de soluționare a cauzei. Potrivit dispozițiilor legale cu caracter imperativ și de ordine publică ale art. 97 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: ,,1.

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 5. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți. Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de ape!

și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe. O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc.

civ., ce prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regidile de drept aplicabile". Mici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționai consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor. Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului.

De altfel, același scop îi urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale". Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres. Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale. În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc.

civ., conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată". Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin, (3) C. proc. civ. Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre „situații asemănătoare", în sensul art. 5 alin. (3) C. proc.

civ. în speță, față de considerentele menționate, este evident că recursul declarat împotriva unei hotărâri pronunțate de tribunal într-o materie unde hotărârea primei instanțe este supusă „recursului", conform art. 513 alin. (6) C. proc. civ., nu poate fi analizat decât de instanța ierarhic superioară celei care a judecat cererea de revizuire, respectiv curtea de apel.

Mai mult, Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, pronunțată de Curtea Constituțională, reținută în motivarea deciziei de declinare, nu este aplicabilă în speța de față, întrucât, în cauză, nu este vorba de o acțiune evaluabilă în bani, Tribunalul Ilfov fiind învestit cu o cerere de revizuire, iar, pe de altă parte, prin decizia instanței de contencios constituțional s-a deschis dreptul de a ataca cu recurs hotărârile pronunțate de instanțele de apel în soluționarea apelurilor, eliminându-se pragul valoric din sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului declarat de revizuentul A. împotriva sentinței civile nr. 1024 din data de 10 aprilie 2017, pronunțată de,Tribunalul Ilfov, secția civilă, în favoarea Curții de Apel București, instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată cu recurs. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului declarat de către A. împotriva sentinței civile nr. 1024 din data de Î0 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în favoarea Curții de Apel București. Fără nicio cale de atac. Pronunțată în ședință publica, astăzi 15 februarie 2018.