ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 624/2018

Decizia nr. 624/2018

Asupra cauzei de fața,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a lV-a civilă, patentul A. a formulat cerere

de reexaminare împotriva încheierii de ședință din data de 07

iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2017/AL.

Prin Decizia civilă nr. 2431/A

din 25 iulie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis excepția inadmisibilității și a respins, ca

inadmisibilă, cererea formulată de apelantul-reclamant A. împotriva

încheierii din data de 07 iunie 20i7, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă.

Împotriva acestei decizii, a

formulat recurs reclamantul A. Prin Decizia nr. 3 din 08 ianuarie 2018, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a declinat competența de soluționare a recursului

formulat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 2431/A din 25

iulie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, în favoarea Înaltei Curți.

Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 22 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,

prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția

completului din data de 29 ianuarie 20IS, s-a fixat termen de judecată la

22 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de

recurs.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru

următoarele considerente:

Prioritar, se reține

că soluția de declinare de competență pronunțată

de curtea de apel a avut în vedere considerentul că, în raport de noile

dispoziții C. proc. civ., plenitudinea de competență privind

soluționarea recursurilor aparține Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Urmează a se stabili,

așadar, instanța competentă a soluționa calea de atac

intitulată recurs, declarată împotriva unei hotărâri

pronunțate în primă instanță de către tribunal.

În conformitate cu art. 97 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1.

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum

și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2.

recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1, precum

s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuție a tribunalelor pentru judecata în primă

instanță, ceea ce relevă ca legiuitorul a optat pentru o

soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă

și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea

Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat

ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli

noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede

că „Recursul urmărește sa supună Înaltei Curți ele

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar ti intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală

potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod

corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în

acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest roi

se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de ape! și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în fond.

Pe de altă parte, o

asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în

favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în

conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă

recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi

identificată o instanță competentă pentru soluționarea

recursului de față, dat fiind că „Niciun judecător nu poate

refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau

incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile

prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „în cazul în

care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici

a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor

legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui

judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere

toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele

echității".

După cum s-a arătat

în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil

și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme

privind competența de atribuțiune pentru soluționarea

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în fond de

către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță

în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea

instanței competente în cauză „în baza dispozițiilor legale

privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

fond, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1

C. proc. civ.

În acest context, sunt

relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform

cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se

soluționează de către instanța ierarhic superioară

celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile

prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul

împotriva hotărârii pronunțate de tribunal, cum este cazul în

speță, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile,

astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483

alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată

de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații

decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă

justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre

„situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme,

față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența

de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva

hotărârii pronunțate de către Tribunalul București revine

instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel

București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va

declina competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența

ele soluționare a recursului formulat de petentul A. împotriva Deciziei nr.

2431/A din 25 iulie 2017 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 22 februarie 2018.