ÎCCJ, decizie (scj.ro #133959)

Cuprins pe materii

: Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Excepții de ordine publică  / Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic

: prescripție

-          motiv de ordine publică

-          dreptul la apărare

-          imobil

-          degradări

-          prejudiciu

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6 pct. 1

Legea nr. 10/2001, art. 41

Instanța nu poate examina însă, direct în calea de atac a recursului, excepția prescripției dreptului la acțiune întrucât aceasta ar însemna încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, cu consecința finală a încălcării art.6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Și cum asupra acestei chestiuni, reclamantul a fost avizat abia în calea extraordinară de atac, este necesar ca acestuia să i se asigure posibilitatea efectivă de exercitare a dreptului la apărare în legătură cu excepția respectivă și dublul grad de jurisdicție.

Prin urmare, în această situație, se impune admiterea căii de atac exercitate de către pârât, casarea, în parte, a deciziei, respectiv desființarea sentinței pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, pentru ca părțile să beneficieze, în soluționarea cauzei, de toate căile de atac prevăzute de lege, prima instanță urmând a examina excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de susținerile formulate prin memoriul de recurs.

Ca atare, în mod greșit instanțele de fond au tratat global problema despăgubirilor cuvenite reclamantului, fără să diferențieze în funcție de perioada în care au avut loc distrugerile și degradările constatate de experți, care, la rândul lor, nu au făcut o asemenea distincție în cuprinsul rapoartelor de expertiză întocmite. Or, experții trebuiau să distingă în mod clar prejudiciul cauzat în  perioada prevăzută de lege și nu să se raporteze în ansamblu la degradările/distrugerile produse imobilului de la data preluării de către stat și până în prezent. Chiar dacă obligația de întreținere a imobilului exista în persoana deținătorului imobilului, în calitate de proprietar al bunului, până la momentul restituirii către persoana îndreptățită, din perspectiva legii speciale, despăgubirile sunt datorate numai pentru distrugerile și degradările aduse imobilului ulterior intrării sale în vigoare și până la momentul predării efective către cel îndreptățit.

Secția I civilă, decizia nr.456 din 25 februarie 2016

Prin acțiunea înregistrată la 15.07.2009, pe rolul Tribunalului București, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata contravalorii distrugerilor și degradărilor cauzate imobilului situat în București. Reclamanții și-au precizat valoarea pretențiilor la suma de 600.000 de lei.

Prin sentința civilă nr. 1324 din 13.10.2014, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanți și a dispus obligarea pârâților la plata sumelor de 118.819 lei și 215.396,3 lei, reprezentând contravaloarea distrugerilor și degradărilor aduse imobilului situat în București.

În pronunțarea acestei sentințe, Tribunalul a avut în vedere următoarele:

Din materialul probator al cauzei rezultă că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950 și a fost restituit reclamanților prin dispoziția nr. 9098/2007 emisă de Primarul General, conform Legii nr. 10/2001; în temeiul acestei dispoziții a fost întocmit protocolul de predare-primire din 13.05.2008.

În speță, sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 C.civ., așa încât răspunderea poate fi angajată în privința ambilor pârâți.

Referitor la prejudiciu, acesta este cert și actual, fiind determinat prin cele două rapoarte de expertiză tehnică depuse la dosar, prin care au fost stabilite distrugerile și degradările produse la imobil, inclusiv la structura de rezistență, precum și valoarea lucrărilor ce trebuie efectuate pentru remedierea lor.

Fapta ilicită constă în lipsa de intervenție și starea de pasivitate de care au dat dovadă pârâții, care nu au luat nicio măsură pentru a preîntâmpina producerea acestor distrugeri și degradări la imobilul pe care îl dețineau în proprietate și îi administrau, preocuparea pârâților fiind legată doar de încasarea chiriei aferente de la persoanele fizice care ocupau spațiile locative din imobil; atitudinea indiferentă pe care au afișat-o pârâții timp de 58 de ani a condus, în final, la transformarea imobilului într-o ruină.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este, de asemenea, existent în speță, întrucât degradările și distrugerile aduse imobilului restituit reclamanților în anul 2008 au fost produse ca urmare a inacțiunii pârâților, care nu s-au preocupat de luarea măsurilor necesare pentru întreținerea și repararea bunului în tot acest interval de timp.

Un alt element al răspunderii civile delictuale care trebuie dovedit, se referă la vinovăție, care poate îmbrăca forma intenției sau a culpei.

În cauza de față, atitudinea pârâților este culpabilă, manifestată sub forma neglijenței în luarea măsurilor de întreținere și conservare a bunului imobil care fusese trecut în proprietatea statului în temeiul actului de naționalizare, astfel ca, în decursul timpului, degradările și distrugerile produse s-au accentuat, bunul ajungând într-o stare deplorabilă.

Expert C., prin raportul întocmit în cauză, a evidențiat distrugerile și degradările produse, precum și contravaloarea lucrărilor necesar a fi efectuate, menționând în răspunsul la obiecțiuni că, prin executarea lucrărilor de reparații și întreținere la timp, pe durata existenței construcției, s-ar fi evitat degradarea și distrugerile aduse bunului.

Instanța a mai constatat că nu a fost întocmit proces-verbal care să ateste starea bunului la momentul predării, conform art.41 din Legea nr. 10/2001.

Răspunzând la obiecțiunile formulate de pârâtul Municipiul București, expertul tehnic constructor D. a precizat intervalul de timp la care s-a raportat atunci când a întocmit expertiza, evaluând degradările produse la structura de rezistență a imobilului.

Sub acest aspect, în lipsa unui proces-verbal referitor la starea reală a imobilului în luna noiembrie 2007, întocmit în prezența deținătorului, expertul a procedat la evaluare prin raportare la un interval de 7 ani din durata de exploatare anterioară, respectiv 1951-2007; expertul a menționat că, în acest interval de 7 ani, s-a produs accentuarea degradărilor existente în anul 2001 și pe care deținătorul nu le-a remediat, în lipsa lucrărilor de întreținere și reparații capitale.

În consecință, a fost admisă acțiunea și au fost obligați pârâții la plata sumelor corespunzătoare, conform expertizelor tehnice aflate la dosar, sume reprezentând contravaloarea distrugerilor și degradărilor aduse imobilului, restituit către reclamanți.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr.483/A din 16.10.2015, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva hotărârii primei instanțe, a admis apelul formulat de apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, nu poate fi reținută critica referitoare la taxa judiciară de timbru, deoarece la dosarul de fond a fost depusă dovada achitării acestei taxe, în cuantumul fixat de instanță, de 10.111 lei, și a unui timbru judiciar de 50 lei; taxa judiciară de timbru a fost calculată conform art.2 din Legea nr.146/1997, în funcție de valoarea indicată de reclamanți prin cererea introductivă de instanță, așa cum a fost precizată pentru termenul din 18.0.1.2010.

Curtea a mai constatat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.41 din Legea nr.10/2001, care prevăd că distrugerile și degradările cauzate imobilelor care fac obiectul legii speciale de reparație, după intrarea acesteia în vigoare și până în momentul predării efective către persoana îndreptățită, cad în sarcina deținătorului imobilului. Obligația de a încheia un proces-verbal în termen de 15 zile, privind starea de fapt a imobilului, este o obligație legală, impusă în sarcina deținătorului imobilului, prin art.41 alin.(2) din actul normativ sus-menționat. Situația persoanei îndreptățite este reglementată printr-o normă supletivă în alin.(3), care arată că „aceasta se poate adresa executorului judecătoresc, care va întocmi procesul verbal privind situația reală a imobilului". Reclamanții nu s-au adresat executorului judecătoresc, dar, odată cu acțiunea introductivă de instanță, au depus, la 12.10.2009, un raport de expertiză extrajudiciară, având ca obiectiv evaluarea stării tehnice a imobilului.

Prezenta pricină impune clarificarea noțiunii de ”deținător al imobilului" în sensul legii speciale deoarece, în funcție de conținutul acestei noțiuni, se determină și calitatea procesuală pasivă.

La dosarul de fond, a fost depusă sentința civilă nr. 9955/2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în care s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că Primăria Municipiului București, în calitate de proprietar, a încheiat contracte de închiriere cu chiriașii din imobilul situat în București.

Calitatea apelantului Municipiul București, prin Primarul General, de proprietar al imobilului, respectiv de deținător în sensul legii, rezultă și din împrejurarea că restituirea în natură a bunului în litigiu s-a făcut prin dispoziția nr.9098 din 15.11.2007 emisă de Primăria Municipiului București, prin Primarul General.

Apelantului îi revenea obligația de a întreține și repara clădirea, atât construcțiile, cât și instalațiile, de la momentul preluării prin Decretul nr.92/1950 și până la momentul restituirii în natură, în baza dispoziției nr.9098/2007. Această obligație îi revenea atât în baza Legii nr.5/1973 privind administrarea fondului locativ, a H.C.M. nr.890/1973 pentru stabilirea măsurilor de aplicare a Legii nr.5/1973, cât și în baza H.G.R. nr.766/1997, a Legii locuinței nr. 114/1996 și a Legii nr.10/1995, care reglementează disciplina în construcții.

Față de aceste norme legale, fiind făcută dovada existenței prejudiciului prin cele două expertize, una întocmită de expert C. și expertiza întocmită de expertul D., în mod corect, prima instanță a reținut că sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale în forma particulară reglementată de art.41 din Legea nr. 10/2001; s-a făcut dovada raportului de cauzalitate între prejudiciu și culpa apelantului Municipiul București, prin Primarul General, care avea obligația legală să execute lucrări de reparații și întreținere la timp, pe durata existenței construcției, criticile formulate de apelant fiind neîntemeiate.

Curtea nu a reținut nici criticile privitoare la modalitatea efectuării rapoartelor de expertiză, deoarece ambele expertize au fost încuviințate și administrate în condițiile art.167-168 C.proc.civ. și apelantul avea posibilitatea, conform art.212 din același cod, să formuleze obiecțiuni la primul termen după depunerea lucrării sau să solicite încuviințarea efectuării unei noi expertize,

Deși apelantul a fost reprezentat de consilier juridic la termenul din 06.09.2010, după depunerea raportului de expertiză întocmit de expert C., nu a formulat obiecțiuni, iar, la obiecțiunile formulate la 03.12.2010, expertul a răspuns, precizând că Primăria Municipiului București avea obligația să urmărească comportarea în exploatarea construcțiilor pe toată durata de existență a acestora, ceea ce presupunea examinarea directă sau investigarea cu mijloace de observare și măsurare specifice, în scopul menținerii cerințelor de calitate, conform art. 18 din Legea nr. 10/1995, a calității în construcții.

Expertul a concluzionat că, dacă ar fi fost respectate prevederile din Legea nr.10/1995, prin executarea lucrărilor de reparații și întreținere la timp, pe durata existenței construcției, ar fi fost evitate degradarea și distrugerile imobilului. Și expertul D. a răspuns obiecțiunilor formulate de apelant la 18.09.2013.

Curtea nu a reținut nici criticile privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, deoarece taxa judiciară de timbru achitată de reclamanți în prezenta cauză a fost de 10.111 lei plus timbru judiciar de 50 lei. Conform art.274 alin.(2) C.proc.civ., judecătorii nu pot micșora cuantumul laxei de timbru dacă partea care a câștigat face dovada că a achitat-o; suma de 11.911 lei, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată, asigură recuperarea taxei de timbru și a onorariului de avocat de 1.750 lei, onorariu care respectă criteriile de proporționalitate cu valoarea pricinii și munca îndeplinită de reprezentantul convențional al părții.

Apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este fondat față de argumentele mai sus expuse, privind calitatea de deținător al imobilului a apelantului Municipiul București, prin Primarul General; Ministerul Finanțelor Publice nu este nici deținătorul imobilului în litigiu, în sensul art.41 din Legea nr. 10/2001 și nici autoritatea administrativă competentă în sensul legii speciale. Apelantul nu are calitate procesuală pasivă, acțiunea formulată față de acest pârât fiind respinsă ca fiind promovată împotriva unei persoane iară calitate procesuală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primar General, solicitând admiterea căii de atac și, în principal, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii ca neîntemeiate, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, pentru următoarele motive:

-     „Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii" - art.304 pct.9 C.proc.civ.

-     „Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii" - art.304 pct.7 C.proc.civ.

Instanța nu distinge între calitatea de „deținător” și cea de „proprietar", făcând confuzie între cele două noțiuni. Reține că Municipiul București este proprietarul imobilului în litigiu, având în vedere că a încheiat contracte de închiriere pentru acesta, că restituirea bunului s-a făcut prin dispoziția Primarului General al Municipiului București, revenindu-i, astfel, obligația de a întreține și repara clădirea, ignorând faptul că respectivele contracte de închiriere s-au încheiat prin intermediul Administrației Fondului Imobiliar, precum și H.C.G.M.B. nr.101/2001, modificată prin H.C.G.M.B. nr. 152/2001, H.C.G.M.B. nr.174 și nr.322/2010, care prevăd că această instituție are, printre atribuțiile sale, și conservarea patrimoniului, repararea și întreținerea locuințelor din fondul locativ de stat.

Invocă, în acest sens, și prevederile art. 12 din Legea nr.213/1998.

Prin urmare, AFI este instituția responsabilă de administrarea imobilului în litigiu și trebuia să ia măsurile necesare pentru repararea și întreținerea bunului.

Sub un prim aspect, nu există fapta ilicită a Municipiului București.

Sub al doilea aspect, nu poate fi angajată răspunderea Municipiului București pentru fapta proprie în baza art.998 - 999 C.civ., temeiul de drept fiind indicat greșit.

În speță, se pune problema referitoare la ruina unui imobil, edificiu, și la prejudiciul cauzat urmare a stării imobilului, astfel că nu se poate angaja răspunderea recurentului în temeiul art.998 - 999 C.civ., devenind incidente dispozițiile art. 1002 C.civ., care reglementează răspunderea pentru ruina edificiului; această răspundere nu poate fi angajată pentru lipsa condițiilor în care ar fi putut fi atrasă.

Deși pârâtul a invocat, la termenul din 18.09.2015 și prin concluziile scrise, indicarea greșită a temeiului de drept de către reclamanți, instanța de apel a omis să cerceteze această critică și nu a motivat de ce nu a fost reținută.

Mai mult, Curtea de Apel menționează, în mod greșit, că prima instanță a reținut că „sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în forma particulară prevăzută de art.41 din Legea nr. 10/2001...". Instanța de fond s-a raportat la acest articol doar când a constatat că nu a fost întocmit un proces-verbal care să ateste starea bunului la momentul predării. Prin urmare, tribunalul l-a obligat pe pârât la plata despăgubirilor nu în temeiul art.41 din Legea nr.10/2001, ci în baza art.998 - 999 C.civ., motivarea sentinței raportându-se la dreptul comun, și nu la legea specială.

Pentru aceste erori ale instanței de apel, este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ.

Pe de altă parte, nu există fapta ilicită a recurentului, deoarece nu există un prejudiciu cert, un raport de cauzalitate între presupusa faptă ilicită și presupusul prejudiciu și nici vinovăție.

Prejudiciul constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană ori ca urmare a unui lucru pentru care este ținută a răspunde. Presupusa faptă nu are caracter ilicit, întrucât imobilul a fost preluat în îndeplinirea unei prevederi legale în vigoare la momentul respectiv, ceea ce reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei. În consecință, nu se pot obține despăgubiri pentru perioada anterioară apariției Legii nr.10/2001 și nici ulterior, decât în condițiile legii speciale, iar nu a dreptului comun. Abia la finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001 se determină proprietarul actual, nefiind recunoscut în favoarea acestuia ori a moștenitorilor un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosință ori degradările determinate de vechimea imobilului, pentru perioada de timp în care bunul s-a aflat în administrarea statului. Acest aspect nu contravine art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că astfel de despăgubiri nu pot fi acordate, întrucât au un caracter speculativ (cauza

Giugean și alții c. României

, cauza

Stanca Popescu c. României

ș.a.).

Reclamanții puteau contesta dispoziția de restituire în natură dacă erau nemulțumiți de starea în care se află imobilul, iar, pe de altă parte, dacă imobilul este „o mină", astfel cum afirmă în cererea de chemare în judecată, trebuia să promoveze o acțiune pentru anularea dispoziției respective și să solicite măsuri compensatorii, conform legii speciale de reparație.

O altă condiție o reprezintă dovedirea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; în cauza de față nu se poate reține că imobilul a ajuns în acea stare doar determinat de împrejurarea că nu a fost restituit imediat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nici nu se poate susține că s-a produs un prejudiciu în patrimoniul reclamanților.

În plus, era necesară și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul, neputându-se pune problema neglijenței, întrucât nu recurentul are atribuții de administrare a acestor imobile, iar degradările au fost cauzate de vechimea bunului.

Art.41 din Legea nr. 10/2001 prevede că distrugerile și degradările cauzate imobilelor după intrarea în vigoare a acestei legi cad în sarcina deținătorului imobilului, precum și necesitatea întocmirii unui proces-verbal privind starea de fapt în termen de 15 zile de la data solicitării; în cazul nerespectării acestui termen, persoanele îndreptățite se pot adresa executorului judecătoresc, care va întocmi un proces-verbal privind situația reală. Prin urmare, reclamanții aveau la îndemână procedura executării silite a acestei obligații, procedură pe care nu au urmat-o.

-    termenul a început să curgă după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, astfel că este prescris dreptul material la acțiune pentru degradările cauzate imobilului în perioada 2001-15.07.2006 (data introducerii acțiunii).

-    termenul a început să curgă de la data emiterii dispoziției de restituire în natură, reclamanții fiind îndreptățiți doar la despăgubiri pentru perioada cuprinsă între momentul emiterii dispoziției respective și data predării imobilului.

În niciun caz, reclamanții nu pot fi îndreptățiți la sumele de bani acordate prin sentința

civilă apelată.

Hotărârea atacată nu face nicio referire la aceste critici.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, întrucât a acordat, în mod nejustificat, aceste sume, fiind imposibil să se fi cauzat degradări în cuantumul acordat într-o perioadă de doar 7 ani. Imobilul a fost preluat de către stat în anul 1950, în consecință, este vorba de o perioadă de 59 de ani în care imobilul s-a aflat în administrarea statului. Cum reclamanții au solicitat despăgubiri pentru degradările cauzate imobilului într-o perioadă de doar 7 ani, este ilogic ca, în această perioadă, să se fi cauzat degradări pentru care ar fi fost necesare sumele de bani acordate. De altfel, instanța de fond a reținut faptul că imobilul era foarte degradat în anul 2001.

În primul raport, evaluarea sumei de bani pentru refacerea totală a imobilului s-a stabilit la 188.819 lei, în cea de-a doua expertiză, se menționează că intervențiile urgente necesită suma de 215.396,3 lei, iar, în cea de-a treia expertiză, se specifică faptul că remedierea degradărilor determinate de culpa deținătorului necesită suma de 5.852 euro.

Instanța de fond l-a obligat pe recurent la plata sumelor de 118.819 lei și 215.396,3 lei „conform expertizelor tehnice aflate la dosarul cauzei", fără a justifica de ce a cumulat aceste două sume, întrucât suma de 188.819 lei reprezenta suma necesară refacerii totale a imobilului, iar suma de 215.396,3 lei ar fi reprezentat doar suma necesară efectuării intervențiilor urgente. Prin urmare, cele două expertize sunt contradictorii, cea care a evaluat costurile pentru intervenții urgente presupunând o sumă mai mare decât cea care stabilește suma pentru refacerea totală a imobilului. Mai mult, nu se face referire și la suma de bani prevăzută în cel de-al treilea raport de expertiză, care, de asemenea, este în contradicție cu fiecare dintre celelalte două rapoarte de expertiză, întrucât a estimat costurile remedierii degradărilor din culpa deținătorului la doar 5,852 euro.

În concluzie, instanța de fond nu a motivat de ce a considerat că sumele din cele două rapoarte de expertiză trebuie cumulate, ce rapoarte ia în considerare și pentru ce argumente și nici de ce nu a ținut seama de concluziile celui de-al treilea raport de expertiză.

Indiferent de situație, rapoartele au fost contestate, întrucât nu indică o valoare reală a degradărilor aduse imobilului pentru perioada de 7 ani, care a fost luată în considerare.

Nici această critică nu a fost reținută în considerentele hotărârii și nu a fost motivată respingerea.

Singura motivare referitoare la rapoartele de expertiză vizează formularea obiecțiunilor la aceste rapoarte. Instanța de apel a respins toate criticile, motivând că nu s-au formulat obiecțiuni la toate rapoartele de expertiză, deși reține că s-au formulat obiecțiuni la 03.12.2010, la care expertul a și răspuns.

Întrucât, în cuprinsul cererii de recurs, recurentul intercalează critici care se subsumează cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.7 C.proc.civ. între cele care vizează cazul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.9 din același cod, iar alte critici se referă la pretinse greșeli procedurale săvârșite de aceeași instanță, încadrabile în motivul de casare prevăzut de art.304 pct.5, Înalta Curte constată că se impune structurarea susținerilor respective și analiza acestora, conform celor ce urmează:

Motivul de recurs circumscris dispozițiilor art.304 pct.5 C.proc.civ. privește greșita reținere a art. 41 din Legea nr. 10/2001 ca reprezentând dispozițiile în baza cărora prima instanță a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri.

Motivele de recurs susceptibile de încadrare în art.304 pct.7 C.proc.civ. vizează

-  nemotivarea criticilor referitoare la indicarea greșita a temeiului juridic al acțiunii;

-     nepronunțarea asupra criticii vizând excepția prescripției dreptului la acțiune;

-     nemotivarea asupra cuantumului despăgubirilor acordate în funcție de rapoartele de expertiză contradictorii, administrate în cauză.

Motivele de recurs încadrabile în art.304 pct.9 C.proc.civ. se referă la

-     soluționarea greșită a motivului de apel privind excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, reprezentat de Primarul General;

-     interpretarea greșită a dispozițiilor art.998 - 999 C.civ., în ceea ce privește întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale a aceluiași pârât.

Analizând decizia civilă recurată în raport de susținerile formulate și de dispozițiile art.304 pct. 5, 7 și 9 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente;

Prima ipoteză circumscrisă motivului de recurs sus-menționat are în vedere lipsa motivării hotărârii.

Motivele contradictorii în redactarea unei hotărâri judecătorești a instanței de apel se referă la ipoteza în care există contradicție între considerentele și dispozitivul acelei hotărâri, în sensul că motivarea deciziei conduce la o anumită soluție, iar, în dispozitiv, instanța a pronunțat soluția contrară sau la ipoteza în care hotărârea cuprinde considerente contradictorii, în sensul că, din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar, din altele, netemeinicia acestora.

Motivele străine de natura pricinii constau într-o argumentare care nu are nicio legătură cu cauza dedusă judecății.

După cum rezultă din cele enunțate mai sus, toate ipotezele cazului de modificare reglementat de art.304 pct.7 C.proc.civ. se referă la vicii de motivare ale hotărârii instanței de apel, privită în sine, iar nu prin raportare la motivarea hotărârii primei instanțe, astfel cum și-a formulat recurentul critica respectivă. Ca atare, susținerile sale nu pot fi examinate din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.

În altă ordine de idei, recurentul este nemulțumit de temeiul juridic avut în vedere de Curtea de Apel în soluționarea căii de atac cu care a fost învestită față de cel reținut de prima instanță la pronunțarea sentinței, și anume dispozițiile legii speciale (art.41 din Legea nr. 10/2001) în raport cu cele ale dreptul ui comun.

Supunând discuției un temei juridic pretins greșit, critica respectivă se subsumează motivului de casare reglementat de art.304 pct.5 C.proc.civ., referitor la încălcarea formelor de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.(2) din același cod, caz de nelegalitate din perspectiva căruia va fi examinat de Înalta Curte.

Susținerile recurentului nu pot fi primite.

Astfel, într-adevăr, Tribunalul s-a raportat Ia dispozițiile art.41 din Legea nr.10/2001 cu ocazia constatării neîndeplinirii de către deținătorul imobilului a obligației de a încheia proces-verbal privind starea bunului în litigiu, așa cum prevede textul de lege indicat.

În analiza apelului declarat de Municipiul București, reprezentat de Primarul General, Curtea de Apel a menționat, printre altele, că „(...)

în mod corect, instanța fondului a reținut că sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale în forma

particulară reglementată de art.41 din Legea nr.10/2001

(...)". Or, prima instanță nu a vizat dispozițiile legale în discuție din perspectiva fundamentului juridic al cererii de chemare în judecată, ci doar din cea a necesității întocmirii unui proces-verbal privind starea imobilului.

Pe de altă parte, art.41 din Legea nr.10/2001 a fost invocat de către reclamanți în susținerea acțiunii și reprezintă, într-adevăr, o formă particulară de răspundere civilă delictuală, pentru cazul imobilelor preluate abuziv de către stat, care cad sub incidența acestui act normativ. Aplicarea textului din legea specială presupune, însă, întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale de drept comun, reglementate în art.998-999 C.civ., elementele de specificitate referindu-se doar la perioada pentru care se poate solicita contravaloarea distrugerilor și degradărilor produse imobilelor respective, persoana răspunzătoare într-un asemenea caz, necesitatea întocmirii unui proces-verbal privind starea imobilului de către această persoană, precum și remediul pus la îndemâna solicitantului despăgubirilor în ipoteza în care deținătorul imobilului nu-și îndeplinește obligația de încheiere a procesului-verbal.

Prin urmare, niciunul dintre elementele enunțate în art.41 din Legea nr.10/2001 nu vizează, în mod direct, condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de Codul civil. Cât privește persoana chemată să răspundă, potrivit legii speciale, pentru producerea distrugerilor și degradărilor imobilului, acest aspect a fost analizat de instanța de apel și formează obiect al criticilor recurentului din perspectiva excepției lipsei calității procesuale pasive, pe care o susține și în prezenta cale de atac, urmând a fi analizate de Înalta Curte în cele ce urmează. De asemenea, și aspectul referitor la perioada pentru care se pot solicita despăgubiri pentru degradările și stricăciunile aduse imobilului este contestat de recurent și va fi analizat în continuare de prezenta instanță.

Referitor la elementele răspunderii civile delictuale prevăzute în dreptul comun, Curtea de Apel, întocmai ca și prima instanță, a examinat întrunirea, în speță, a cerințelor prevăzute de dreptul comun pentru antrenarea răspunderii civile delictuale (fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția făptuitorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu), aceste cerințe stând la baza ambelor soluții pronunțate în litigiul de față; cum s-a arătat deja, art.41 din Legea nr. 10/2001 nu are relevanță directă în judecarea cauzei, sub aspectul condițiilor de angajare a răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, nu se poate considera că instanța de apel a încălcat, din perspectiva temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.(2) C.proc.civ., de vreme ce, chiar dacă nu a făcut referire expresă la dispozițiile art.998-999 C.civ., a examinat, în calea de atac cu care a fost învestită, condițiile răspunderii civile delictuale de drept comun, avute în vedere și de prima instanță la soluționarea cauzei.

În plus, aspectele particulare ale dispozițiilor art.41 din Legea nr.10/2001, reținute de Curtea de Apel în pronunțarea deciziei, vor fi examinate de prezenta instanță față de criticile formulate de recurent, așa încât, și din această perspectivă, nu se poate stabili că partea ar fi suferit vreo vătămare, în sensul art. 105 alin.2 C.proc.civ., raportat la considerentul instanței de control judiciar vizând legea specială, neavut în vedere de prima instanță în soluționarea cauzei.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerințele motivului de casare prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ., sub aspectul schimbării, în apel, a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată.

a. Susținerile referitoare la nemotivarea de către instanța de apel a criticii formulate de apelantul pârât privind indicarea greșită de către reclamant a temeiului juridic al acțiunii ca fiind dispozițiile art. 998-999 C.civ., în loc de art.1002 din același cod, privind răspunderea pentru ruina edificiului, nu pot fi primite.

O astfel de critică nu a fost formulată în cadrul cererii de apel, ci prin notele scrise depuse în calea de atac și oral, la 18.09.2015, ultimul termen de judecată, după acordarea cuvântului în dezbaterea apelurilor declarate și prin notele scrise depuse în perioada rezervată deliberării, și anume la 23.09.2015. Or, obligația instanței de control judiciar de a analiza calea de atac cu care a fost învestită vizează doar motivele formulate prin cererea de apel și, dacă este cazul, motivele de ordine publică, cu condiția ca acestea din urmă să fi fost invocate în mod procedural, și anume până la acordarea cuvântului părților în dezbaterea apelurilor. Cum recurentul nu s-a conformat acestor cerințe în ceea ce privește contestarea temeiului juridic menționat de reclamant în cererea de chemare în judecată, în mod corect, Curtea de Apel nu a luat în considerare critica respectivă. În concluzie, decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art.295 alin. (1) C.proc.civ., text de lege care vizează limitele procedurale în care are loc examinarea apelului, respectiv în raport de motivele invocate.

De asemenea, prezenta instanță nu poate analiza direct în recurs în ce măsură sunt sau nu îndeplinite condițiile art. 1002 C.civ., privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului, de vreme ce reclamanții nu și-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe acest temei juridic, iar recurentul pârât a făcut referire la dispozițiile enunțate în afara cadrului procesual legal. În plus, critica referitoare la temeiul juridic care ar fi trebuit să fundamenteze demersul procesual al reclamanților nu reprezintă un motiv de ordine publică, pentru a se putea proceda la examinarea acestuia în calea de atac de față, fiind la latitudinea părții interesate să-l invoce, evident, cu respectarea dispozițiilor procedurale enunțate mai sus, în ceea ce privește momentul procesual până la care poate contesta aspectul în discuție.

b.

Referitor la nepronunțarea instanței de apel asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, această chestiune, deși parțial asemănătoare cu cea vizând necercetarea criticii referitoare la temeiul juridic pretins incident în cauză, produce consecințe juridice diferite față de aceasta din urmă.

Astfel, ca și în primul caz, recurentul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune la ultimul termen de judecată, 18.09.2015, după acordarea cuvântului în dezbaterea apelurilor și prin notele scrise depuse la 23.09.2015, ulterior închiderii dezbaterilor în dosar și rămânerii instanței în pronunțare, în consecință, excepția a fost formulată în condiții neprocedurale, pentru argumentele deja arătate în examinarea criticii anterioare, așa încât nu i se poate reproșa instanței de apel că nu a analizat-o în considerentele deciziei atacate.

Cu toate acestea, excepția prescripției dreptului la acțiune, fiind o excepție absolută, deci, care poate fi invocată oricând în cursul judecații, inclusiv în căile de atac, iar criticile recurentului, sub acest aspect, vizând chestiuni de nelegalitate referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în cauza de față, aceste susțineri se subsumează, totodată, și unui motiv de ordine publică, ce poate fi formulat și direct în recurs.

Pe de altă parte, prezenta instanță nu poate examina, în prezenta cale de atac, criticile referitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât aceasta ar însemna încălcarea dreptului la apărare al reclamanților, din perspectiva problemei în discuție, cu consecința finală a încălcării art.6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, nu poate fi analizată, direct în recurs, excepția prescripției dreptului la acțiune, chestiune asupra căreia reclamanții au fost avizați de abia în calea extraordinară de atac, fiind necesar ca acestora să li se asigure posibilitatea efectivă de exercitare a dreptului la apărare în legătură cu excepția respectivă și dublul grad de jurisdicție. În acest sens, Înalta Curte are în vedere și hotărârea din 24.04.2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza

Vișan vs. România

, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.876 din 24 decembrie 2008, conform căreia instanța de contencios european a constatat ca instanțele române au încălcat dispozițiile art. 6 paragr. 1 din Convenție, referitoare la liberul acces la o instanță, printre altele, întrucât reclamantei din cauza respectivă nu i-a fost adusă la cunoștință intervenția prescripției decât în fața ultimei instanțe, ceea ce a lipsit-o de posibilitatea de a-și valorifica, efectiv, dreptul la despăgubiri.

Raportat la toate aceste motive, înalta Curte constată că se impune admiterea ambelor căi de atac exercitate de recurent în prezenta cauză, casarea, în parte, a deciziei, respectiv desființarea sentinței pronunțate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, pentru ca părțile să beneficieze, în soluționarea cauzei, de toate căile de atac prevăzute de lege; Tribunalul urmează a examina excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de susținerile formulate în prezentul recurs.

c. In ceea ce privește nemotivarea instanței de apel asupra criticii referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților în funcție de rapoartele de expertiză pretins contradictorii efectuate în dosarul primei instanțe, despăgubiri menținute în calea de atac, aceste argumente sunt întemeiate.

Astfel, recurentul a criticat, în apel, modalitatea defectuoasă de întocmire a rapoartelor de expertiză, în speță, fiind efectuate, în dosarul primei instanțe, două rapoarte de expertiză, de expert C.  și de expert D.; la ambele rapoarte de expertiză au fost formulate obiecțiuni de către recurent, încuviințate de către instanță la termenele de judecată din 17.01.2011 (expertiza C.) și 21.01.2013 (expertiza D.), la care experții au răspuns.

Curtea de Apel a menținut soluția primei instanțe cu privire la obligarea pârâtului Municipiul București, reprezentat de Primarul General, la plata sumelor de 118.819 Iei și 215.396,3 lei în favoarea reclamanților, cu titlu de despăgubiri, menționând, în mod generic, că s-a făcut dovada existenței prejudiciului prin cele două expertize întocmite de experți, C. și D., fără să arate, însă, ce reprezintă aceste sume de bani, fiecare în parte, argumentele pentru care a considerat că trebuie cumulate și de ce nu a ținut seama de răspunsul la obiecțiunile formulate de pârât, aparținând ultimului dintre experții enunțați, în cadrul cărora acesta a specificat că „remedierea degradărilor, conform art. 41 din Legea nr. 10/2001, din culpa deținătorului, în intervalul de 7 ani, este de 5.852 euro, respectiv 26.451 lei, la data întocmirii expertizei...".

Practic, instanța de control judiciar a arătat, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, că s-au efectuat cele două expertize, că s-a răspuns la obiecțiunile formulate de către pârât, că partea avea posibilitatea solicitării unei noi expertize, sens în care nu a acționat, redând, totodată, parte din concluziile experților, fără însă să procedeze la o interpretare proprie a probelor respective administrate în dosar, în evaluarea prejudiciului.

Or, o asemenea modalitate de redactare a deciziei nu corespunde cerințelor motivării unei hotărâri judecătorești, în sensul art.261 alin. (1) pct.5 C.proc.civ., care prevăd că hotărârea trebuie să conțină motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în pronunțarea unei anumite soluții și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din decizia recurată nu rezultă care critică a apelantului pârât a fost înlăturată, întrucât acesta nu a solicitat, în condițiile art.212 C.proc.civ., efectuarea unei noi expertize în termenul legal, ulterior expertizei întocmite de expert D.; de asemenea, aceeași atitudine procesuală pasivă a pârâtului a fost constatată de către instanță și în raport cu expertiza efectuată de expert C., ceea ce contravine cererii părții de la termenul din 9.05.2011, care a solicitat efectuarea unei contraexpertize.

În plus, cum, în mod corect, arată și recurentul, Curtea de Apel, nu numai că nu a analizat expertizele efectuate în dosarul primei instanțe, dar a și reținut, pe de o parte, că nu au fost formulate obiecțiuni la cele două rapoarte, după care menționează că s-a răspuns de către experți la obiecțiunile formulate. O astfel de argumentare constituie, în sine, o motivare contradictorie, întrucât, de plano, consecințele juridice ale manifestării de voință a părții în sens procesual, de a formula obiecțiuni la rapoartele de expertiză/de a nu formula obiecțiuni, sunt diferite și pot conduce la soluții diferite asupra apelului exercitat în cauză de partea care are sau nu o anumită atitudine procesuală. în orice caz, în absența interpretării instanței de apel a mijloacelor de probă respective, nu se poate deduce dacă decizia de respingere a căii de atac este corectă și, mai departe, nu se poate exercita de către prezenta instanță un control de legalitate asupra deciziei

recurate.

În concluzie, motivarea insuficientă și, în parte, contradictorie a hotărârii atacate, sub aspectul probelor încuviințate, reprezintă un alt motiv de casare, în condițiile art.304 pct.7 C.proc.civ.

Aceleași deficiențe de motivare se regăsesc și în hotărârea primei instanțe, a cărei soluție a fost preluată, în parte, de Curtea de Apel, astfel încât nu se poate considera că, în etapele procesuale anterioare, s-ar fi procedat la o veritabilă cercetare în fond a cauzei.

Prin urmare, în urma admiterii căilor de atac exercitate de recurent în prezentul litigiu și desființării hotărârilor pronunțate de instanțele anterioare, cauza va fi trimisă, spre rejudecare, la prima instanță, în condițiile art.297 C.proc.civ.

În scopul înlăturării acestor deficiențe de argumentare, instanța de fond va trebui să arate, în funcție de rapoartele de expertiză deja întocmite și de răspunsul experților la obiecțiuni dacă și pentru ce motive reține suma sau sumele de bani din cele două expertize, ce reprezintă acestea și dacă se circumscriu noțiunii de prejudiciu datorat de deținătorul imobilului, în sensul art.41 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, raportat la solicitările pârâtului Municipiul București, va aprecia dacă se impune efectuarea unei noi expertize sau a unei contraexpertize, în condițiile în care rapoartele de expertiză întocmite nu răspund criteriilor legii speciale în ceea ce privește evaluarea prejudiciului.

Sub acest din urmă aspect, se va avea în vedere atât excepția prescripției dreptului la acțiune invocată în recurs, raportat Ia perioada pentru care se pot solicita despăgubiri de către reclamanți față de momentul introducerii acțiunii și regulile în materie de prescripție extinctivă, dar, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, și împrejurarea că, potrivit art.41 din Legea nr. 10/2001, deținătorul imobilului nu poate răspunde decât pentru distrugerile și degradările cauzate după intrarea în vigoare a acestui act normativ și până ia predarea efectivă a bunului către persoana îndreptățită. Ca atare, expertiza efectuată în cauză trebuie să distingă în mod clar prejudiciul cauzat în această perioadă, iar nu să trateze global degradările/distrugerile produse imobilului de la data preluării de către stat, în perioada regimului politic anterior, și până în prezent.

3.a. Motivul de apel referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, reprezentat de Primarul General, a fost soluționat corect, nefiind întrunite cerințele art.304 pct.9 C.proc.civ.

În speță, raportat la imobilul în legătură cu care au fost solicitate despăgubirile, bun care cade sub incidența Legii nr. 10/2001, sunt aplicabile dispozițiile acestei legi speciale, potrivit principiului

„Specialia generalibus derogării" - „Legile speciale derogă de la cele generale",

astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art.12 din Legea n.r.213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia, contrar celor susținute de recurent.

Pe de alta parte, potrivit art.41 din Legea nr. 10/2001, aplicat în mod corect de către instanța de apel, răspunzător pentru prejudiciul constând în degradările și distrugerile cauzate imobilelor care intră în sfera legii speciale este deținătorul imobilului.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.250/2007, explică, în Capitolul 2, ce se înțelege, în sensul legii, prin „unitate deținătoare", în cazul de față, aceasta constând în entitatea cu personalitate juridica care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la bunul ce face obiectul legii în discuție; de asemenea, legea enumera printre „unitățile deținătoare" și „primăria".

„Primăria", ca instituție, nu are personalitate juridică, ceea ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art.2.1 alin. (1) teza I din Legea nr.215/2001 a administrației publice locale, care prevăd că unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu.

Prin urmare, unitatea administrativ-teritorială, în speță, Municipiul București, reprezentat de Primarul General, care are personalitate juridică, așa cum este și cerința legală din H.G. nr.250/2007, este cea care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată asupra imobilelor aflate pe teritoriul său. În această calitate, cum, în mod corect, a reținut și Curtea de Apel, Primarul General al Municipiului București a emis dispoziția nr.9098/2007, de restituire, în natură, a bunului către foștii proprietari, reclamanții din prezenta cauza.

De asemenea, potrivit art.21 alin. (1) teza a II-a din Legea nr.215/2001, unitățile administrativ-teritoriale sunt titularele drepturilor și obligațiilor decurgând din contractele privind administrarea bunurilor din domeniul public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.

Ca atare, indiferent de cel care apare în contractele de închiriere privind imobilul în litigiu. în calitate de locator, drepturile și obligațiile rezultând din aceste acte juridice se produc în persoana unității administrativ-teritoriale potrivit textului de lege sus-menționat. În plus, în sentința civilă nr. 9955/2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București - Secția civilă, reținută, în prezenta cauză, șt de Curtea de Apel București pentru stabilirea calității procesuale pasive, nu se menționează că au fost încheiate contractele de închiriere de către Administrația Fondului Imobiliar, în calitate de locator, ci de Primăria municipiului București. De asemenea, chiar dacă, în contractele respective, nedepuse în cauza de față, ar fi figurat entitatea sus-enunțată, aceasta ar fi acționat doar în calitate de mandatar al unității administrativ-teritoriale, drepturile și obligațiile specifice actelor juridice în discuție producându-se în persoana proprietarului locator, deci, a Municipiului București, reprezentat de Primarul General, potrivit art.21 alin. (1) teza a II-a din Legea nr.215/2001, dar și regulilor care guvernează instituția mandatului art. 1532 Cod civil).

În egală măsură, independent dacă, prin hotărârile C.G.M.B. arătate în cererea de recurs, s-ar fi stabilit, printre atribuțiile Administrației Fondului Imobiliar, și cea vizând conservarea patrimoniului, repararea și întreținerea locuințelor din fondul locativ de stat, calitatea Municipiului București, reprezentat de Primarul General, de a răspunde pentru prejudiciile aduse imobilelor preluate abuziv de stat, constând în di