ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 447/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 5 decembrie 2017, contestatoarea A. a solicitat, în contradictoriu cu intimații B., Primarul sectorului 1 București, Consiliul Local al sectorului 1 București, Primăria sectorului 1 București, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul General al municipiului București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Deciziei nr. 963 din 8.06.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în temeiul dispozițiilor art. 317 și 318 C. proc. civ.

În motivarea cererii sale, contestatoarea a susținut următoarele:

Instanța de recurs a omis să cerceteze aspecte esențiale, formulând observația, neprevăzută de lege, că reclamantul ar fi trebuit să precizeze un criteriu de discriminare, deși obligația sa era să descrie doar faptele petrecute.

Printr-o gravă eroare, instanța a introdus o condiție suplimentară, neprevăzută de lege, dar pe care o atribuie legii, respectiv aceea că ar trebui să fie vorba de "imobil în aceeași zonă și cu același regim de înălțime cu cel in litigiu", deși legea nu prevede un criteriu legal de diferențiere a emitentului autorizației în funcție regimul de înălțime.

Situația de fapt reținută în motivarea de la pagina 16 a Deciziei contestate este contrară probelor existente la dosar, din care rezultă că e vorba de refuzul de a emite o autorizație de construire într-o zonă protejată.

Curtea a reținut că motivul de recurs referitor la grava greșeală de fapt nu a fost analizat sub pretextul abrogării pct. 11 al art. 304, deși era încadrabil in celelalte puncte ale aceluiași articol, întreaga situație de fapt fiind inexactă, confuză, nereală.

Contrar practicii europene în materia discriminării, respectiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicarea art. 14 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a făcut o confuzie și nu a aplicat textul O.G. nr. 137/2000, imputând reclamanților ca nu ar fi făcut ceea ce trebuia să facă tocmai instanța.

Contrar celor afirmate în motivarea de la pag. 16 din decizia contestată, reclamanții au subliniat lipsa "criteriilor de diferențiere" în funcție de data certificatului de urbanism, neexistând vreun asemenea criteriu legal.

Instanța de judecată era datoare să stabilească situația, în baza cercetării judecătorești minuțioase, iar în căile de atac să exercite un control judiciar eficient.

Drepturile fundamentale proteguite de Convenție nu sunt iluzorii, fiind obligația Statului să asigure exercitarea lor în mod efectiv, toate autoritățile publice, inclusiv puterea judiciară având obligația de a respecta Tratatele internaționale, în conformitate cu dispozițiile art. 31 din Legea nr. 590/2003, judecătorul fiind dator să aplice prioritar Convenția, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituție.

Contestatoarea solicită admiterea contestației, anularea hotărârii contestate și rejudecarea recursului, cu aplicarea dispozițiilor art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 22 ianuarie 2018, intimații primarul sectorului 1 București, Consiliul Local al sectorului 1 București și Primăria sectorului 1 București au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepțiile netimbrării, tardivității și inadmisibilității contestației în anulare.

Față de împrejurarea că contestatoarea a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în ședința din 1 februarie 2018, reprezentanta intimaților primarul sectorului 1 București, Consiliul Local al sectorului 1 București și Primăria sectorului 1 București a declarat că nu mai susține excepția netimbrării contestației în anulare.

Examinând contestația în anulare cu care a fost învestită, Înalta Curte constată următoarele:

I. Cu privire la excepția tardivității formulării contestației în anulare, invocată de intimații Primarul sectorului 1 București, Consiliul Local al sectorului 1 București și Primăria sectorului 1 București.

Potrivit dispozițiilor art. 319 alin. (2) teza a II a C. proc. civ., "împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă."

În cauza dedusă judecății, hotărârea contestată a fost pronunțată în soluționarea unui recurs, în sensul respingerii acestuia, astfel că, pe de o parte, nu este susceptibilă de executare silită, iar pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., are caracter irevocabil și nu a fost comunicată părților.

Contrar susținerilor intimaților care au invocat excepția tardivității, din actele dosarului nu rezultă că, contestatoarea a obținut xerocopie a hotărârii atacate.

Astfel, cererea la care fac trimitere intimații, respectiv cererea de la fila 177 din dosarul de recurs, a fost formulată de contestatoare la data de 23 iunie 2017, anterior motivării hotărârii atacate, pentru eliberarea unor copii xerox din dosare atașate celui de recurs (Dosar nr. x/3/2009, vol. I și Dosar nr. x/3/2012, vol. II), copii eliberate părții la data de 23 septembrie 2017, conform mențiunii de pe această cerere, fără a rezulta însă eliberarea și a unei copii de pe hotărârea din recurs, așa cum neîntemeiat pretind intimații.

În aceste condiții, nefiind dovedită data la care contestatoarea a luat cunoștință de hotărârea atacată - hotărâre irevocabilă care nu este susceptibilă de executare silită, termenul pentru exercitarea contestației în anulare este cel limită de 1 an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii atacate, prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., termen care a fost respectat în cauză, în condițiile în care hotărârea atacată a fost pronunțată la data de 8 iunie 2017, iar contestația în anulare a fost formulată la data de 4 decembrie 2017, aceasta fiind data expedierii prin poștă a contestației în anulare, conform plicului aflat la fila 7 din dosar.

În consecință, excepția tardivității contestației în anulare nu poate fi primită, urmând a fi respinsă.

II. Cu privire la excepția inadmisibilității contestației în anulare;

Contestația în anulare, al cărei regim juridic este reglementat de dispozițiile art. 317-318 C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac, admisibilă doar în condițiile restrictive prevăzute de aceste dispoziții legale.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 317 C. proc. civ. (contestația în anulare obișnuită, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre irevocabilă) și ale art. 318 C. proc. civ. (contestația în anulare specială, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanței de recurs).

Cazurile în care poate fi promovată contestația în anulare obișnuită sunt două: când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Conform dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.:

"Hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Noțiunea de greșeală materială reglementată de art. 318 teza I C. proc. civ. nu trebuie interpretată în mod extensiv, textul legal enunțat având în vedere greșeli materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, care au determinat pronunțarea unei soluții eronate, erori esențiale pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale.

Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale, așa cum solicită contestatoarea.

În cauza dedusă judecății, contestatoarea este nemulțumită de împrejurarea că "instanța de recurs a omis să cerceteze aspecte esențiale", susținând că motivarea este contrară probelor existente la dosar, iar motivul de recurs referitor la "grava greșeală de fapt" nu a fost analizat sub pretextul abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs ignorând dispozițiile art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la discriminare.

Sub un prim aspect, se constată că în cadrul contestației în anulare nu au fost formulate susțineri care să vizeze motivele contestației în anulare prevăzute la art. 317 C. proc. civ., respectiv neîndeplinirea procedurii de citare pentru termenul la care s-a judecat recursul sau încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență.

Susținerile contestatoarei conturează o eventuală greșeală de judecată, or o asemenea greșeală nu se încadrează în rândul celor pentru care art. 318 teza I C. proc. civ. deschide calea contestației în anulare și care au în vedere exclusiv erorile materiale ce țin de judecata formală a recursului.

Greșelile la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. sunt greșeli de fapt, nicidecum eventuale greșeli legate de modul de interpretare sau aplicare a legii, deoarece contestația în anulare tinde la reformarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că judecata nu ar fi fost bine făcută.

De aceea, modul în care instanța de recurs a verificat legalitatea Deciziei recurate prin raportare la situația de fapt reținută de instanțele fondului nu poate fi valorificat într-o contestație în anulare, cale de atac inadmisibilă pentru acest motiv.

În ce privește teza a II-a din art. 318 C. proc. civ., contrar susținerilor contestatoarei, instanța de recurs nu avea obligația să analizeze "aspecte esențiale" ale cauzei, ci doar motivele de recurs cu care a fost învestită, prin raportare la legalitatea hotărârii recurate.

Argumentele de fapt și de drept sunt afirmațiile legate de situația de fapt și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, pe care partea le aduce în susținerea motivelor de recurs și, oricât de larg ar fi dezvoltate, ele sunt întotdeauna subsumate motivelor de recurs pe care le sprijină.

Acesta este motivul pentru care art. 318 teza a II-a C. proc. civ. sancționează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu și a argumentelor de fapt și de drept care le susțin.

Este astfel suficient, pentru a considera că s-a răspuns motivului de recurs, ca instanța să arate temeiul și justificarea neprimirii acestuia, chiar dacă nu a răspuns separat la toate argumentele ce i se subsumează, pentru că instanța este în drept să grupeze argumentele și să le răspundă printr-un considerent comun, după cum s-a procedat și în cauză.

Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare sau modificare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 304 C. proc. civ., ceea ce presupune încadrarea criticilor formulate de parte în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Se constată astfel că, în realitate, contestatoarea este nemulțumită de modul în care instanța de recurs a răspuns criticilor formulate prin cererea de recurs, însă instanța învestită cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor în baza cărora un anumit motiv de recurs a fost respins, și, în funcție de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunțată în cauză.

Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui " recurs deghizat ", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

Față de cele ce preced, având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 317-318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității contestației în anulare, invocată de intimații primarul sectorului 1 București, Consiliul Local al sectorului 1 București și Primăria sectorului 1 București.

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 963 din 8 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2018.