ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2661/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 08.08.2016, reclamanta A. S.A. a formulat în contradictoriu cu pârâții B. și C., contestație împotriva procedurii de stingere a datoriei izvorând din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C2202/1000/7857 încheiat la data de 30 iulie 2008 și Contractul de credit ipotecar pentru nevoie personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1000/12221 încheiat la data de 11 august 2008, prin dare în plată, demarată de către debitorii B. și C., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună admiterea contestației și repunerea părților contractelor de credit în situația anterioară demarării procedurii de dare în plată, având în vedere că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 se impun a fi înlăturate de la aplicare, deoarece contravin dreptului Uniunii Europene, prin încălcarea principiului securității juridice și a art. 43 alin. (1) din Directiva 2014/17/UE, procedura dării în plată neputând fi aplicată retroactiv contractelor de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, constatarea inadmisibilității procedurii de dare în plată, câtă vreme prin Notificarea înregistrată sub nr. 202781/25.07/2016 transmisă de către debitori prin intermediul B.N.P. D. se urmărește stingerea datoriei izvorând atât din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C2202/1000/7857 încheiat la data de 30 iulie 2008, cât și din Contractul de credit ipotecar pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1000/12221 încheiat la data de 11 august 2008, prin dare în plată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 77/2016, de vreme ce această lege prevede doar posibilitatea dării în plată a unuia sau mai multor imobile pentru stingerea datoriei izvorând dintr-un singur contract de credit și nu invers; anularea Notificării înregistrate sub nr. 202781/25.07/2016 transmisă de către debitori prin intermediul B.N.P. D., prin care aceștia informează pe subscrisa cu privire la decizia de a transmite proprietatea bunului imobil situat în Mun. Bistrița, Jud. Bistrița-Năsăud, în vederea stingerii datoriei izvorând din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C2202/1000/7857 încheiat la data de 30 iulie 2008 și Contractul de credit ipotecar pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1000/12221 încheiat la data de 11 august 2008, prin dare în plată și să fie repuse părțile contractelor de credit în situația anterioară demarării procedurii de dare în plată, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile de formă expres prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, nefiind detaliate și dovedite condițiile de admisibilitate a cererii de dare în plată, ci doar o prezentare generală și sumară a acestor condiții; admiterea contestației formulate împotriva procedurii de stingere a datoriei izvorând din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C2202/1000/7857 încheiat la data de 30 iulie 2008 și Contractul de credit ipotecar pentru nevoie personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1000/12221 încheiat la data de 11 august 2008 prin dare în plată, demarată de către debitori și, pe cale de consecință, să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite și să se repună părțile contractelor de credit în situația anterioară demarării procedurii de dare în plată, având în vedere că debitorii nu fac parte din categoria prevăzută Ia art. 1 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, neavând calitatea de consumatori, iar creditul nu a fost contractat de către debitori cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinația de locuință și nici nu a fost garantat cu un imobil având destinația de locuință și în temeiul dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., să se dispună obligarea debitorilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin Sentința civilă nr. 1706 din 31 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Bistrița, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la Legea nr. 77/2016 privind darea în plată formulată de către contestatoarea A. S.A. în contradictoriu cu intimații B. și C.; s-a constatat că notificarea transmisă de intimați îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 77/2016.

Prin Decizia civilă nr. 1023/2017 din 21 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins apelul reclamantei.

Împotriva deciziei menționate anterior, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A.

Prin adresa din 02 mai 2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud a înaintat dosarul cauzei spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată într-un litigiu întemeiat pe dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 potrivit căruia, "în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispozițiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege."

Cauza a fost soluționată în primă instanță de Judecătoria Bistrița, conform normei speciale de competență materială și teritorială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, conform căruia "cererea se judecă în procedură de urgență, cu citarea părților, de judecătoria în circumscripția căreia domiciliază consumatorul", iar în apel de Tribunalul Bistrița-Năsăud, conform dispozițiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ.

În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanță valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competența materială a judecătoriei fiind atrasă de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, rap. la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor.

Așadar, pentru stabilirea competenței de soluționare a pricinii în primă instanță nu a fost aplicat criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.

Or, criteriul legal de stabilire și verificare a competenței trebuie să fie același de la inițierea procesului până la soluționarea definitivă a litigiului.

Drept urmare, efectele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională, nu se produc în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

În speță, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud, în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel, sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor întemeiate pe dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Cluj căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, privind soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1023/2017 din 21 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - NN