ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3039/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 20 mai 2015, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost modificată prin cererea înregistrată la data de 19 octombrie 2015, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, a solicitat anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 130033/15.12.2014 și a Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/20.10.2014, emise de Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice - Direcția Generală AM POS Mediu. 1.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanței de fond, Ministerul Finanțelor Publice a învederat că, în prezentul litigiu, calitatea procesuală pasivă revine Ministerului Fondurilor Europene, în urma preluării de la Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice a structurii și personalului Direcției Generale AM POS Mediu, iar reprezentarea în fața instanței de judecată este asigurată de Ministerul Finanțelor Publice. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2853 din 05 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată; (ii) a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, prin Ministerul Finanțelor Publice; (iii) a anulat, în parte, Decizia de soluționare a contestației nr. 130033/15.12.2014 și Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/20.10.2014, emise de Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice - Direcția Generală AM POS Mediu, în sensul reducerii nivelului corecției de la 10% la 5%, care se va aplica la valoarea finanțată prin POS MEDIU aferentă contractului de finanțare și contractului de lucrări nr. x/11.04.2012. (iv) a respins, în rest, cererea, așa cum a fost modificată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2853 din 05 iulie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene), reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Recursul declarat de reclamanta A. S.A. a fost îndreptat și împotriva încheierii din 19 iunie 2017 pronunțate de aceeași instanță. 3.1. Prin recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.A. a solicitat casarea, în parte, a sentinței civile recurate și, în rejudecare, în principal, admiterea în tot a cererii, în sensul anulării actelor administrative, iar în subsidiar, reducerea corecției financiare la mai puțin de 5% din valoarea contractului. 3.1.1. Printr-o primă critică formulată, recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea sentinței recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât privește soluția pronunțată de instanța de fond în referire la nerespectarea dreptului său la apărare în cursul procedurii administrative prealabile. În dezvoltarea acestui motiv de recurs arată că a invocat, prin cererea introductivă, nerespectarea dreptului său la apărare în cursul procedurii administrative prealabile, iar instanța i-a înlăturat argumentele, abandonând garanțiile de imparțialitate și adoptând o postură de apărătoare a structurii de control care a emis actul contestat. Analiza judecătorului fondului a fost lipsită de referiri la legislația națională sau europeană ori la jurisprudența Înaltei Curți sau a CJUE. Prin urmare, hotărârea este criticată din perspectiva refuzului de a aplica texte de lege și principii de drept european care sunt în mod evident incidente în cauză. Cât privește termenul de 5 zile pentru formularea unui punct de vedere asupra proiectului de proces-verbal de nereguli, acesta este, cu certitudine, unul insuficient. Exercitarea dreptului la apărare în această formă prevăzută de art. 21 alin. (14) și (15) din O.U.G. nr. 66/2011 nu corespunde nivelului de protecție prevăzut de art. 41 par. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Această Cartă are forță juridică obligatorie și trebuie interpretată de instanțele judecătorești ale statelor membre acordând atenția cuvenită explicațiilor redactate sub autoritatea Prezidiului Convenției care a elaborat Carta și actualizate sub răspunderea Prezidiului Convenției Europene, conform Declarației nr. 1 cu privire la Cartă, anexată Tratatului de la Lisabona, adoptată de Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre convocată la Bruxelles la 23 iulie 2007. Or, în conformitate cu explicațiile referitoare la pct. 51 din Cartă, statelor membre le este impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii, în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin hotărârea pronunțată în cauza C-349/07, CJUE a arătat că termenul acordat pentru exercitarea dreptului la apărare, în sensul formulării de observații scrise, trebuie să fie adaptat la specificul cauzei și să fie un termen rezonabil. În speță, art. 41 par. 2 lit. b) din Carta drepturilor fundamentale a fost invocat în condițiile în care reclamata nu a avut la dispoziție întreg dosarul administrativ al cauzei pentru a putea formula un punct de vedere util, lucru care a împiedicat formularea unei apărări eficiente și complete în faza administrativă. Împrejurarea că reclamanta nu a avut acces la întreaga documentație administrativă a fost apreciată de instanța de fond a nu fi încălcat dreptul acesteia la apărare, cu nesocotirea jurisprudenței CJUE. Aserțiunea conform căreia suspiciunea de neregulă și raportul de audit reprezintă documente interne ale autorității de control asupra cărora nu este necesar ca entitatea controlată să ia cunoștință este incompatibilă cu jurisprudența CJUE. Sunt citate hotărârile CJUE în cauzele C- 109/10 P Solvay contra Comisia Europeană, C-28/05 Dokter, Maatschap și Boekhout, C-204/00 P, C-205/00 P, C 211/00 P, C-213/00 P, C-217/00 P, C-219/00 P Aalborg Portland și alții contra Comisiei. Cât privește nota nr. x/25.03.2013 a AM POS Mediu și notificarea privind suspiciunea de neregulă nr. 2981/14.08.2014, ca și suspiciunea de neregulă nr. 366/9.11.2012, necomunicate pe motiv că ar constitui documente cu caracter intern, instanța de fond a reținut că ele nu cuprind aspecte necunoscute reclamantei. Este relevant că nota nr. x/2013 (care a stabilit că nu se confirmă prima abatere reținută în nota de constatare) lipsește de la dosarul cauzei, acest înscris fiind util din perspectiva apărărilor pe care reclamanta le-ar fi putut face în procedura administrativă. Prin urmare, se poate constata o încălcare concretă a dreptului la apărare, iar câtă vreme înscrisul nu a fost depus nici în etapa judiciară, instanța de fond nu avea cum să aprecieze asupra conținutului lui. Conform jurisprudenței CJUE, încălcarea dreptului de acces la dosar în cursul procedurii prealabile adoptării deciziei este susceptibilă, în principiu, să determine anularea acestei decizii atunci când s-a adus atingere dreptului la apărare. De altfel, punctul de vedre exprimat în apărare de către Compania de Apă Arad nu a fost analizat efectiv de către organul de control, neoferindu-se un răspuns concret, din care să rezulte argumentele care au condus la înlăturarea acestui punct de vedere. Instanța de fond a considerat că nu este dovedită de către reclamantă o vătămare cauzată de această nemotivare. O asemenea viziune, care condiționează constatarea nemotivării respingerii punctului de vedere de existența unei vătămări, nu poate fi primită deoarece sancțiunea pentru nemotivare este nulitatea absolută. Prima instanță nu a contestat incidența prevederilor art. 41 par. 2 lit. a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniuni Europene. În consecință, lipsa dovezii privind audierea contribuabilului atestă încălcarea dreptului său la apărare și impune anularea actului administrativ contestat. 3.1.2. Cel de al doilea rând de critici se referă la inexistența încălcării prevederilor art. 178, art. 188, art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 și a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, respectiv la interpretarea greșită de către instanța de fond a acestor dispoziții de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). În primul rând, recurenta-reclamantă reia susținerile potrivit cărora a preluat documentația de atribuire chiar de la MMSC-DG AM POS Mediu, documentație întocmită de consultantul angajat de către Minister, așa cum rezultă din anexa II a contractului de finanțare nr. x/20.05.2010. Astfel, reclamanta în calitate de autoritate contractantă nu poate fi sancționată pentru impunerea de cerințe de calificare restrictive în procedura de achiziție publică, neavând nicio culpă în această privință. Recurenta-reclamantă se raportează la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în legătură cu această chestiune litigioasă, citând decizia nr. 3331/2016, pronunțată în dosarul nr. x/2013 și invocă efectul substanțial pozitiv al deciziei menționate, precum și pe cel al deciziei 3667/2016 pronunțată în dosarul nr. x/2013, decizii care au înlăturat calificarea drept neregulă a faptei. Instanța de fond a reținut greșit lipsa de relevanță a împrejurării că documentația de atribuire a fost realizată în urma derulării unui contract de consultanță de către autoritatea de control. În acest fel, instanța de fond a contrazis în mod nepermis considerentele celor două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. În al doilea rând, criteriile de calificare utilizate au făcut obiectul controlului UCVAP, aspect care rezultă chiar din nota de constatare a neregulilor, iar raportul procedurii a fost semnat de inspectorii UCVAP cu mențiunea "fără obsevații". Chiar în procedura administrativă prealabilă emiterii notei de constatare, AMPOS Mediu a considerat că faptele nu pot avea caracterul unor nereguli tocmai pentru că UCVAP a verificat documentația de atribuire și nu a identificat nicio abatere. În ultimul rând, recurenta-reclamantă arată că susține legalitatea criteriilor de calificare apreciate de instanța de fond a fi restrictive. Ofertanților li s-a solicitat să dovedească că în ultimii 5 ani împliniți la data termenului limită pentru depunerea ofertelor au dus la îndeplinire cel puțin un contract similar (reabilitare și/sau extindere rețele de alimentare cu apă și canalizare în zone urbane) cu valoarea cel puțin egală cu valoarea estimată a contractului ce trebuia atribuit, în cadrul căruia să se fi executat cel puțin 55 km de conducte pentru alimentare cu apă potabilă (adică experiența necesară pentru executarea contractului). Cerința a fost considerată restrictivă pe motiv că ar limita participarea la procedură prin impunerea atât a unui criteriu cantitativ, cât și a unuia valoric referitor la experiența similară. Textele apreciate a fi fost încălcate (art. 178 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, art. 7 și 8 din H.G. nr. 925/2006) au o formulare generală, care lasă o marjă de apreciere autorității contractante. În acest context, cerința executării unor lucrări având un nivel valoric determinat prezintă relevanță și are legătură evidentă cu contractul, fără a conduce la restricționarea participării la procedură. Cât privește nivelul cantitativ determinat (executarea a 55 km de conducte) și aceasta este o cerință relevantă, proporțională cu obiectul și complexitatea contractului. Impunerea atât a criteriului valoric cât și celui cantitativ sau numai a unuia dintre ele este o chestiune de apreciere a autorității contractante, legea fiind interpretată în sensul caracterului restrictiv al cumulării celor două criterii prin Ordinul ANRMAP nr. 509/2011, la o dată ulterioară publicării în SEAP a documentației. Prin urmare, textele de lege și principiile aplicabile la data întocmirii documentației în baza cărora se evaluează acum caracterul restrictiv al cerințelor, nu erau previzibile în sensul pretins prin actele contestate, pentru ca o autoritate contractantă să poată acționa preventiv și să se abțină de la formularea cerinței în felul în care a fost exprimată. Dovadă în acest sens stă și faptul că însuși MMSC, prin consultantul său, nu a prevăzut la vremea respectivă natura restrictivă a formulării, motiv pentru care a aprobat-o și a transmis-o reclamantei, în calitate de autoritate contractantă. Calificarea acestor criterii ca restrictive încalcă în mod evident principiul securității juridice, din perspectiva previzibilității legislației. 3.1.3. Inexistența încălcării dispozițiilor art. 179 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 și art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011. Interpretarea greșită a instanței de fond a acestor dispoziții de drept material. Documentația de atribuire a prevăzut că ofertanții au obligația să dovedească capacitatea tehnică și/sau profesională în ceea ce privește experiența profesională minimă a managerului de proiect, răspunzând la două cerințe minime de vechime profesională: una generală de 15 ani și alta, de 5 ani, în participarea într-o poziție similară în minim o lucrare similară, cu o valoarea cel puțin egală cu valoarea estimată a contractului. Și în acest caz, recurenta-reclamantă reiterează argumentul referitor la preluarea documentației de atribuire de la MMSC-AM POS Mediu. De asemenea susține caracterul nerestrictiv al cerinței, care a fost motivată conform art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, prin nota justificativă nr. x/2.02.2011. Cerința de calificare trebuie evaluată prin raportare la situația de fapt, respectiv obiectul contractului, numai experiența generală și specială deținută într-o situație de o anvergură similară putând califica un manager de proiect să gestioneze și să rezolve activități de tipul celor pe care urma să le îndeplinească. 3.1.

Alte critici din recurs se referă la încălcarea principiului european al securității juridice. Având în vedere că procedura de atribuire a contractului de achiziție publică a fost monitorizată și verificată pe parcursul derulării sale fără ca vreo autoritate a statului să ridice semne de întrebare asupra elementelor acum imputate reclamantei în cadrul procedurii de control grefate pe O.U.G. nr. 66/2011, recurenta-reclamantă apreciază că stabilirea corecției încalcă principiul securității juridice. În cauză, aplicarea O.U.G. nr. 66/2011 produce efecte retroactive, având în vedere că sancțiunile sunt aplicate unei proceduri de atribuire și unui contract încheiat anterior publicării actului normativ în Monitorul Oficial. Cu privire la aplicarea în timp a sancțiunilor, recurenta-reclamantă trimite la decizia nr. 66/2015 a Curții Constituționale și apreciază că în cauză trebuie aplicate dispozițiile O.G. nr. 79/2003 pentru calificarea neregulii și stabilirea creanțelor bugetare și că înlăturarea de la aplicare a deciziei Curții Constituționale de către instanța fondului are o motivare greșită. Hotărârea CJUE din cauzele conexate C-260/14 și C-261/14 a fost în mod greșit aplicată limitat de către judecătorul fondului. Recurenta se referă la considerentul 55 al hotărârii menționate, pe baza căruia concluzionează că legea nouă se poate aplica și efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul legii vechi numai dacă nu există o dispoziție expresă contrară sau o derogare în legislația națională a statului membru. Or, în legislația națională există dispoziții legale exprese contrare, care nu permit aplicarea legii noi efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul legii vechi, cu unele excepții expres și limitativ prevăzute. În acest sens, sunt citate prevederile art. 6 alin. (2) din C. civ. și art. 3 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ. Prin urmare, legea civilă română nu permite aplicarea legii noi asupra efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul legii vechi în nicio altă situație decât cele expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, care nu se regăsesc în prezenta cauză. Nota de constatare fiind întocmită în baza art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 declarat neconstituțional și prin aplicarea retroactivă a corecțiilor financiare prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011 unei situații juridice aflate sub imperiul O.G. nr. 79/2003 rezultă că se impune sancțiunea nulității actului administrativ. 3.1.

În subsidiar, recurenta-reclamantă pledează pentru reducerea corecției financiare, pe baza argumentelor anterior expuse. 3.1.

Recursul este declarat și împotriva încheierii din 19 iunie 2017, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru nerespectarea dreptului la apărare în cursul judecății în fond. Recurenta-reclamantă arată că prin încheierea menționată i-a fost respinsă solicitarea de administrare a probei cu interogatoriul pârâtului, probă care viza demonstrarea faptului că MMSC AM POS Mediu a redactat prin consultantul său, a aprobat și a transmis reclamantei documentația de atribuire în care au fost inserate cele două cerințe de calificare considerate restrictive. Instanța a apreciat neconcludentă proba, reținând că probatoriul cu înscrisuri este lămuritor cu privire la teza probatorie arătată, însă nu a dat eficiență efectului substanțial pozitiv al deciziei nr. 3667/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, încălcând dreptul la apărare al reclamantei. 3.2. Prin recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii, în principal, ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. 3.2.1. Printr-o primă critică, recurentul-pârât invocă nelegalitatea soluției de respingere a excepției lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii. Instanța de fond a invocat din oficiu excepția menționată, având în vedere că, din nota de constatare atacată, rezultă că reclamanta nu este debitoarea creanței stabilite prin acest titlu. Astfel, nota de constatare stabilește că sunt incidente prevederile art. 2 alin. (4) lit. a) din O.G. nr. 15/2013, care reglementează măsurile fiscale bugetare pentru suportarea de la bugetul de stat a sumelor aferente corecțiilor financiare aplicate pentru abaterile de la conformitatea cu legislația din domeniul achizițiilor publice pentru POS Mediu 2007-2013. La pct. 14 al notei de constatare se menționează în mod expres că debitorul creanței de 2.506.894 RON este MMSC. Față de aceste mențiuni exprese, recurentul-pârât apreciază că reclamanta nu justifică vreun interes în a solicita anularea actelor administrative fiscale. Menționează că, și prin decizia de soluționare a contestației administrative s-a concluzionat că este lipsită de interes contestația administrativă, dar cu toate acestea, contestația a fost analizată și pe fond. Soluția instanței asupra excepției lipsei de interes este greșită, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 8 din O.G. nr. 15/2013 coroborate cu cele ale art. 47 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011 care stabilesc obiectul contestației administrative - și anume, sumele și măsurile stabilite în procesul-verbal de stabilire a creanței care reprezintă titlul executoriu. Instanța a respins excepția în baza unor argumente care nu au legătură cu dispozițiile invocate și fără să trimită la prevederi legale contrare, de natură să fundamenteze soluția. Prin urmare, hotărârea este nelegală în lipsa temeiurilor de drept care să întemeieze soluția de respingere a excepției, dar și din perspectiva unei motivări contradictorii, potrivit căreia executarea titlului de creanță împotriva unei alte autorități decât entitatea controlată nu ar constitui o împrejurare relevantă sub aspectul verificării legalității emiterii titlului de creanță. Prin această argumentare, instanța nu oferă o explicație juridică de natură a justifica interesul reclamantei în a contesta legalitatea actelor administrative, câtă vreme nu s-a stabilit în sarcina sa plata sumei cu titlu de corecție financiară. Întrucât reclamanta nu este și debitoarea creanței bugetare, îi lipsește interesul, în sensul art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., de a acționa, nerezultând folosul practic pe care l-ar avea prin admiterea, fie și în parte, a cererii. Cu ale cuvinte, reclamanta nu demonstrează existența unui drept vătămat prin actele administrative contestate, în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004, deși sarcina probei în această privință îi incumbă. Un interes eventual, ipotetic, așa cum a fost evaluat de instanța de fond, nu poate fi luat în considerare. Instanța nu a analizat condițiile specifice ale excepției. Deși a considerat necesar să primească opinia pârâtului în privința excepției, iar pârâtul a recunoscut creanța, respectiv mențiunile de la pct. 14 din nota de constatare, nu a ținut seama de această poziție exprimată, potrivit căreia creanța bugetară care a făcut obiectul notei de constatare se încadrează în prevederile art. 2 alin. (4) lit. a) din O.G. nr. 15/2013. 3.2.2. Cât privește soluția de reducere a corecției financiare, instanța a invocat circumstanțele cauzei, pe care le-a apreciat a fi de natură a conduce la reducerea corecției financiare aplicate de la 10% la 5%, în aplicarea principiului proporționalității. Recurentul-pârât arată că nu este justificată reducerea corecției financiare. Instanța de fond nu a invalidat neregula constatată și menținută prin decizia nr. 130033/2014, în sensul că documentația de atribuire a achiziției a impus criterii de calificare discriminatorii, de natură să limiteze accesul unor potențiali ofertanți la procedură. Corecția aplicabilă conform anexei la H.G. nr. 519/2014 este de 25% și ea poate fi redusă, în funcție de gravitatea neregulii, la 10% sau 5% din valoarea contractului de achiziție. Criteriul este deci gravitatea neregulii, iar nu diverse împrejurări care exced acestui criteriu, așa cum sunt cele trei circumstanțe invocate de reclamantă și primite de instanța de fond (și anume, împrejurarea că documentația de atribuire a fost furnizată reclamantei de autoritatea finanțatoare și de control, împrejurarea că anterior constatării neregulii atât autoritatea competentă în materie cât și autoritatea pârâtă au reținut inexistența acestor abateri și împrejurarea că în cadrul procedurii de atribuire s-au calificat 11 ofertanți, fiind respectată libera concurență și eficiența utilizării fondurilor publice). Valorificarea acestor circumstanțe, în condițiile în care au fost respinse susținerile reclamantei prin care se urmărea demonstrarea inexistenței neregulilor, apare ca întemeiată pe argumente contradictorii. La aplicarea corecției, autoritatea pârâtă a ținut seama de următoarele împrejurări: în cadrul procedurii au fost formulate două cerințe minim obligatorii cu caracter restrictiv; unul dintre criteriile discriminatorii constatate de autoritatea de audit a fost investigat de autoritatea de management, dar nu a fost soluționat corespunzător; în total au fost depuse oferte de la 11 operatori economici, ceea ce a asigurat procedurii un cadru competitiv relativ ridicat; niciuna dintre cererile de clarificări nu a vizat modul de stabilire a criteriilor de calificare. 3.2.3. Soluția instanței de fond este criticată și în privința reținerii că, la stabilirea valorii creanței, autoritatea administrativă trebuia să se raporteze la "valoarea finanțării", în procent de 89.98% din valoarea contractului de lucrări, fără să se indice vreun temei de drept în acest sens. Instanța de fond, printr-o interpretarea greșită a legii, a stabilit cuantumul creanței bugetare în raport de valoarea finanțării POS Mediu de 89,98%. Stabilirea corecției financiare nu este prevăzută de lege a se stabili la valoarea finanțării, ci la valoarea contractului. 4. Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A. S.A., pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul-pârât apreciază că partea adversă nu justifică un interes în reformarea soluției pronunțate de instanța de fond întrucât soluția nu ar putea fi modificată în sensul reducerii nivelului corecției de la 10% la 5%, așa cum s-a solicitat prin cererea introductivă, această pretenție fiind deja admisă de instanța de fond. În recurs, reclamanta solicită, din nou, reducerea corecției financiare, ceea ce conduce la concluzia că toate susținerile formulate anterior prin care se reiterează nelegalitatea actelor administrative pot fi ignorate, reclamanta-recurentă admițând indirect că, în cauză, aplicarea unei corecții financiare nu putea fi evitată. Solicitarea recurentei de aplicare a unei corecții financiare mai mici de 5% este formulată direct în calea de atac, fiind inadmisibilă. Cât privește nerespectarea dreptului la apărare al recurentei-reclamante în cadrul procedurii administrative, instanța de fond a reținut corect că acest drept a fost respectat, prin urmarea întocmai a prescripțiilor din art. 13-15 și art. 21 alin. (14) și (15) din O.U.G. nr. 66/2011. Referitor la inexistența neregulii, susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate, impunându-se menținerea considerentelor sentinței asupra acestor aspecte. Astfel, reclamanta în calitate de autoritate contractantă, nu era îndreptățită, raportat la cadrul normativ, să solicite dovedirea experienței specifice prin participarea în cel puțin un proiect la nivelul căruia să se fi desfășurat activități similare și prin raportarea la un anumit număr de ani de experiență. Recurenta-reclamantă nu a justificat corelarea celor 3 cerințe cumulative referitoare la capacitatea profesională: solicitarea de a dovedi experiența specifică, simultan cu participarea în cel puțin un proiect unde să se fi desfășurat activități similare și prin raportare la un număr de ani atât de experiență profesională generală cât și de experiență specifică. Împrejurarea că recurenta-reclamantă a preluat documentația de atribuire chiar de la pârât nu constituie un motiv de nelegalitate a actelor administrative contestate, ci doar o încercare de a comuta răspunderea reclamantei, în calitate de autoritate contractantă, către instituția pârâtă. Cât privește controlul UCVAP asupra procedurii de achiziție, susținerile recurentei-reclamante contravin dispozițiilor exprese din art. 32 4 din H.G. nr. 457/2008. Trimiterile la deciziile nr. 3331/2016 și 3667/2016 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sunt nerelevante pentru că litigiile soluționate prin deciziile menționate nu au privit același contract de lucrări (nr. 9/11.04.2012) și nici aceleași acte administrative. De asemenea, nu s-au analizat cerințele cuprinse în documentația de atribuire a contractului de lucrări de față, așa încât nu se pot aplica, cu putere de lucru judecat, considerentele celor două decizii citate. Referitor la încălcarea principiului european al securității juridice, respectiv refuzul instanței de fond de a acorda prevalență dreptului european, solicită să se constate că o astfel de încălcare nu poate fi identificată în cauză. Instanța de fond a reținut corect că reclamanta nu s-a conformat dispozițiilor art. 178 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 în impunerea cerințelor . Cât privește criticile referitoare la aplicarea în timp a sancțiunilor, recurentul-pârât trimite la considerentele deciziei nr. 3667/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și la hotărârea CJUE în cauzele conexe C-260/14 și C-261/14 . În privința recursului formulat împotriva încheierii din 19.06.2017, arată că se impune respingerea lui, ca nefondat, reclamanta nejustificând relevanța în cauză a probei solicitate, în condițiile în care urmărea să lămurească o situație de fapt dintr-un alt litigiu. 4.2. Prin întâmpinare, reclamanta A. S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, ca nefondat. Cât privește excepția lipsei sale de interes în promovarea acțiunii, arată că hotărârea instanței de fond este legală câtă vreme actele administrative individuale contestate o privesc, reclamanta având un interes propriu de a le contesta, în calitate de persoană care se consideră vătămată în drepturile sale. Debitul constatat se fundamentează pe legalitatea unei măsuri aplicate reclamantei, aceasta din urmă fiind singura în drept să conteste legalitatea sancțiunii și, implicit, a debitului. Ar fi contrar prevederilor art. 6 din Convenția EDO și art. 21 din Constituție să nu i se permită reclamantei că apeleze la controlul judiciar asupra legalității abaterilor care i s-au imputat. Recurenta-reclamantă trimite la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ilustrată prin deciziile 1320/2015, 1279/2015, 794/2015. Tocmai pentru a nu se valida teza vinovăției sale, recurenta-reclamantă justifică interesul în promovarea acțiunii. Nici art. 8 din O.G. nr. 15/2013 și nici art. 47 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011 nu restrâng dreptul reclamantei de a contesta actele administrative . Criticile pârâtului la adresa diminuării corecției financiare solicită a fi respinse, arătând că există o serie de argumente temeinic justificate care impun exonerarea reclamantei de la suportarea oricărei corecții financiare. Astfel, în primul rând, reclamanta a inițiat procedura de achiziție a contractului de lucrări nr. x/2012 și a celorlalte contracte după ce consultantul B./C.,angajat de autoritatea finanțatoare și de control, a redactat documentațiile de atribuire pentru întreg proiectul de reabilitare a rețelelor de apă și canalizare de la nivelul județului Arad. Consultantul a transmis documentația de atribuire, aprobată în prealabil de Ministerul Mediului, și a confirmat posibilitatea inițierii procedurilor de achiziție. La procedura de achiziție au participat 11 operatori economici, neputându-se reține o restricționare a accesului la procedură. Cât privește raportarea procentului de corecție la valoarea finanțată prin POS Mediu, iar nu la valoarea contractului de lucrări, arată că se impune coroborarea dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 cu cele ale H.G. nr. 875/2011, dar și cu Ghidul COCOF 07/0037/03-RO, din care rezultă că echipa de control avea obligația să aplice procentul de corecție la valoarea din contract finanțată din fondurile publice, nu și asupra sumelor suportate de reclamantă din propriul patrimoniu. Dispozițiile H.G. nr. 519/2014 trebuie interpretate teleologic, scopul lor fiind acela de a repara prejudiciul efectiv sau potențial produs de abaterile constatate. Intenția legiuitorului este aceea de aplicare a corecției la valoarea contractului finanțată din fonduri europene. 5. Alte aspecte procesuale Prin încheierea din 11 martie 2020, Înalta Curte a luat act de împrejurarea că, în cauză, calitatea procesuală de recurent-pârât revine Ministerului Fondurilor Europene, în raport de modificările legislative operate prin O.U.G. nr. 1/2018 și H.G. nr. 52/2018. În ceea ce privește reprezentarea în proces, instanța de control judiciar a luat act de precizările depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor Publice, dispunând înlăturarea din citativ a mențiunii reprezentării Ministerului Fondurilor Europene de către Ministerul Finanțelor Publice. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de părți, Înalta Curte constată următoarele: 1. Analiza recursului declarat de reclamantă 1.1. Un prim motiv de recurs invocat de reclamantă este cel referitor la încălcarea normelor de procedură și greșita soluționare de către instanța de fond a motivului de nulitate a actelor administrative fiscale decurgând din nerespectarea dreptului la apărare al reclamantei în cursul procedurii administrative. În prealabil, se cuvine a încadra acest motiv de recurs deopotrivă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., având în vedere că recurenta-reclamantă susține, pe de o parte, abandonarea de către instanță a garanțiilor de imparțialitate în tratarea motivului de nelegalitate arătat, iar pe de altă parte, greșita aplicare a legii în materia dreptului la apărare în procedura administrativă. Or, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, indicat de recurentă, se referă strict la încălcarea regulilor procedurii judiciare, iar nu ale procedurii administrative prealabile sesizării instanței de contencios administrativ. Criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 sunt nefondate. Recurenta-reclamantă nu prezintă niciun argument care să susțină încălcarea dreptului său la un proces echitabil. Respingerea unui motiv de nelegalitate invocat prin cererea de chemare în judecată, cu o motivare pe care partea o apreciază a încălca normele de drept incidente, nu poate fi considerată abandonare a garanțiilor de imparțialitate. Criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 sunt și ele nefondate. Înalta Curte constată că dreptul la apărare în cursul procedurii administrative este guvernat de prevederile speciale cuprinse în art. 21 alin. (14) și (15) din O.U.G. nr. 66/2011, act normativ care reglementează activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare. Referindu-se la dreptul la apărare al structurii verificate, actul normativ citat stipulează că proiectul procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare se prezintă structurii verificate, căreia i se acordă posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la constatări, în scris, în termen de 5 zile lucrătoare de la data primirii proiectului procesului-verbal. Aceste dispoziții speciale au fost respectate în procedura administrativă derulată în speță, reclamanta expunând un punct de vedere înregistrat la DG AM POS Mediu, care este tratat în nota de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare. Recurenta-reclamantă invocă dispozițiile art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special, par. 2 lit. b) referitor la dreptul persoanei de a avea acces la procesele care o privesc. Dispozițiile art. 41 din Cartă reprezintă o normă principială din dreptul european, parte integrantă din reglementarea dreptului la o bună administrare, care se referă la instituțiile Uniunii Europene. Norma de principiu amintită, în temeiul art. 51 din Cartă, trebuie respectată și de statele membre, când pun în aplicare dreptul Uniunii Europene (așa cum este și cazul de față, în care s-a aplicat o corecție financiară pentru nereguli ce au avut ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene). Însă, recurenta-reclamantă nu prezintă argumente în sensul că exercitarea dreptului la apărare în forma prevăzută de art. 21 alin. (14) și (15) din O.U.G. nr. 66/2011 nu ar corespunde nivelului de protecție prevăzut de art. 41 par. 2 lit. a) din Cartă. Astfel, dreptul la audiere înaintea luării deciziei este reglementat prin legea națională specială sub forma emiterii punctului de vedere cu privire la constatări. Recurenta-reclamantă a invocat atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de recurs necomunicarea raportului Autorității de Audit, a notei AM POS Mediu nr. 848/2013, a notificării privind suspiciunea de neregulă și a suspiciunii de neregulă nr. 366/9.11.2012, toate făcând parte din documentația prealabilă emiterii titlului de creanță. Instanța de fond a reținut în mod corect că atât raportul de audit cât și suspiciunea de neregulă se referă la aceleași nereguli reținute în nota de constatare, bine cunoscute reclamantei prin comunicarea proiectului notei de constatare. În același sens, însăși nota de constatare a neregulilor menționează că neregulile referite, evidențiate inițial prin raportul de audit al Curții de Conturi și reluate în suspiciunea de neregulă au fost aduse la cunoștința recurentei-reclamante încă din etapa procedurii contradictorii cu Autoritatea de Audit, tocmai în scopul expunerii unui punct de vedere asupra respectivelor constatări. Pe de altă parte, recurenta-reclamantă nu indică un temei în baza căruia autoritatea de control ar fi supusă obligației de a comunica, din oficiu, documentele și informațiile care stau la baza deciziei preconizate. De asemenea, nu a invocat și nu a demonstrat că ar fi cerut comunicarea documentelor la care s-a referit și i s-ar fi refuzat accesul la acestea. Deși arată că nota nr. x/2013 a AMPOS Mediu nu a fost prezentată de către autoritatea pârâtă nici măcar în cursul procedurii judiciare, recurenta-reclamantă nu invocă și nu demonstrează să ar fi solicitat în mod expres prezentarea acestui înscris, pe care îl apreciază util din perspectiva apărărilor pe care le-ar fi putut face. Cât privește neanalizarea detaliată a punctului său de vedere exprimat în procedura administrativă, instanța de fond a reținut corect că această deficiență a notei de constatare nu conduce la anularea actului, câtă vreme în etapa contestației administrative autoritatea pârâtă a analizat aceleași susțineri ale reclamantei expuse și prin punctul de vedere anterior, dându-le un răspuns în decizia de soluționare a contestației nr. 130033/15.12.2014. Chiar în lumina jurisprudenței CJUE invocate de recurenta-reclamantă (hotărârea pronunțată în cauza C-430/19), se constată că nu se impune în toate cazurile anularea unei decizii administrative în cazul adoptării ei cu încălcarea dreptului la apărare, ci numai dacă, în lipsa acestei neregularități, procedura ar fi putut avea un rezultat diferit. Or, în cauză, apărările reclamantei față de conținutul notei de constatare s-au referit la interpretarea dreptului substanțial aplicabil în raport de care reclamanta a apreciat că nu ar exista neregulile, rezultând, pe cale de consecință, că reclamanta nu ar fi putut aduce în procedura administrativă argumente care să conducă la un rezultat diferit al procedurii, câtă vreme chestiunile litigioase țin de interpretarea și aplicarea legii, iar nu de aspecte factuale care să nu fi fost pe deplin cunoscute și analizate în procedura administrativă. 1.2. Rândurile doi și trei ale motivelor de recurs se referă la nelegala reținere de către prima instanță a neregulilor constând în utilizarea unor criterii restrictive pentru atribuirea contractului de achiziție de lucrări nr. x/11.04.2012, recurenta-reclamantă invocând neîncălcarea prevederilor art. 178, art. 179 alin. (2), art. 188, art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 și a art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011. Aceste motive de casare sunt subsumate cazului de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, într-o reglementare cvasiidentică cu cu cea cuprinsă în dispozițiile art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003, prin neregulă se înțelege orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit. Un prim argument în susținerea inexistenței neregulilor, reiterat de către recurenta-reclamantă, se referă la preluarea documentației de atribuire care include criteriile de calificare considerate restrictive chiar de la MMSC - DG AMPOS Mediu, documentația fiind întocmită de consultantul angajat de acest Minister pentru redactarea documentației, în baza contractului de consultanță din 7.06.2007 încheiat cu B. și C.. În analiza existenței neregulii este necesară raportarea și la prevederile contractului de finanțare nr. x/20.05.2010 încheiat între Minister, în calitate de autoritate de management pentru POS Mediu și reclamantă, în calitate de beneficiară a finanțării. Potrivit art. 13 alin. (12) din contractul părților, în cazul în care beneficiara finanțării, în implementarea proiectului finanțat, nu respectă legislația în domeniul achizițiilor publice vor fi aplicate corecții financiare pentru neconformarea cu regulile achizițiilor, corecție care se va aplica și pentru finanțarea aferentă alocată din fonduri de la bugetul de stat. Având în vedere că neregulile constatate prin nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/20.10.2014 se referă exclusiv la conținutul documentației de atribuire, se impune a se stabili, în lumina cadrului legal și contractual incident, dacă beneficiarei finanțării îi poate fi imputată o acțiune/inacțiune prin care s-a produs nerespectarea legislației în domeniul achizițiilor publice care a condus la aplicarea corecției financiare. Or, așa cum rezultă din actele dosarului (relevantă fiind chiar decizia de soluționare a contestației nr. 130033/15.12.2014), regulile finanțării au presupus preluarea de către beneficiara finanțării a documentației de atribuire a contractului de lucrări elaborate în baza contractului de consultanță pe care autoritatea ministerială l-a încheiat (anterior amintit). Autoritatea pârâtă recunoaște aceste împrejurări, însă, arată că și-a asumat numai atribuția de a verifica conformitatea documentației de atribuire cu prevederile caietului de sarcini, nu și cu legislația în materia achizițiilor publice, aceasta fiind exclusiv obligația Companiei de Apă Arad, în calitate de autoritate contractantă, conform art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 925/2006. Această apărare va fi înlăturată, fiind apreciată ca bazându-se pe o disociere nejustificată a conținutului documentației de atribuire. În exercitarea atribuțiilor de monitorizare și control, conform art. 14 din contractul de finanțare, autoritatea de management a aprobat expres conținutul documentației de atribuire, socotit, în întreg, conform cu legislația națională. Raportat la cadrul normativ și contractual incident și la situația factuală a cauzei rezultă că nu există o acțiune sau inacțiune a recurentei-reclamante în legătură cu impunerea criteriilor de calificare, autoritatea pârâtă nedemonstrând că beneficiara finanțării avea posibilitatea să intervină asupra cerințelor de calificare stabilite de consultant și aprobate de autoritatea de management pentru finanțarea contractului de lucrări. Pe baza acestor considerente, și în concordanță cu jurisprudența sa anterioară, de la care nu întrevede motive a se abate (a se vedea deciziile nr. 3667/2016 și 3331/2016 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal), Înalta Curte constată nelegalitatea sentinței cât privește reținerea existenței neregulilor pentru care măsura administrativă a corecției financiare a fost aplicată. Instanța de fond a apreciat cu interpretarea și aplicarea greșită a definiției legale a neregulii că nu ar avea relevanță împrejurarea că documentația de atribuire a fost impusă beneficiarului finanțării de către autoritatea finanțatoare. Puterea de lucru judecat invocată de recurenta-reclamantă nu poate fi reținută câtă vreme litigiile soluționate prin deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal anterior menționate au avut alt obiect (alte acte administrative contestate, raportate la alte contracte de lucrări pentru care s-au aplicat corecții financiare). Toate celelalte argumente invocate de reclamantă în susținerea inexistenței neregulii, a încălcării principiului securității juridice, a aplicării principiului proporționalității în sensul reducerii corecției financiare, nu vor mai fi analizate, un astfel de demers devenind inutil. 1.3. Recursul declarat împotriva încheierii din 19 iunie 2017, criticată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pt. 5 C. proc. civ., este nefondat. Recurenta se referă la neîncuviințarea de către instanță a probei cu interogatoriul pârâtului. Înalta Curte constată că recurenta nu indică expres care ar fi regulile de procedură încălcate de către instanță, aceasta apreciind că proba nu este concludentă în cauză, teza probatorie propusă de reclamantă putând a fi lămurită pe baza probatoriului cu înscrisuri administrat în cauză. Împrejurarea că instanța nu a dat eficiență efectului substanțial pozitiv al deciziei nr. 3667/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nu privește conținutul încheierii recurate și nici nu poate fi apreciată ca o încălcare a dreptului la apărare al reclamantei, câtă vreme instanța a motivat hotărârea sa, arătând argumentele pentru care nu este incidentă puterea de lucru judecat. 1.4. Apărările recurentului-pârât, prin care se arată că recurenta-reclamantă ar dovedi o lipsă de interes în formularea recursului (de vreme ce recunoaște, prin susținerea petitului subsidiar referitor la reducerea corecției, existența neregulilor constatate prin actele administrative) vor fi înlăturate, ca lipsite de temei. Art. 458 din C. proc. civ. permite părții interesate să atace hotărârea pronunțată în primă instanță, iar în cauză, reclamanta are interes să atace hotărârea prin care au fost respinse susținerile formulate în principal, de anulare a actelor administrative. 2. Analiza recursului declarat de pârât 2.1. Prima critică privește soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea cererii. Deși instanța a invocat din oficiu excepția menționată, a respins-o ca neîntemeiată, reținând că împrejurarea că debitul determinat de aplicarea corecției financiare nu va fi suportat de reclamantă (în considerarea încadrării creanței bugetare care face obiectul notei de constatare în prevederile art. 2 alin. (4) lit. a) din O.G. nr. 15/2013) nu constituie un element care să conducă la concluzia lipsei de interes în promovarea acțiunii, executarea titlului de creanță împotriva unei alte autorități decât entitatea controlată fiind apreciată ca o împrejurare nerelevantă din perspectiva legitimării procesuale active. Recurentul-pârât consideră că soluția este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea art. 8 din O.G. nr. 15/2013 și a art. 47 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011. Potrivit art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 15/2013, sumele care rezultă din reducerile procentuale pentru neregulile constatate în desfășurarea procedurilor de achiziție publică, aferente situațiilor prevăzute la art. 2 alin. (4) din ordonanță, și pentru neregulile rezultate din încălcarea art. 38 din Directiva 2004/18/CE, aferente situației prevăzute la art. 3 alin. (4) din ordonanță, se recuperează de autoritatea de management în contul de disponibil destinat încasării creanțelor bugetare aferent Programului operațional, din sumele alocate în bugetul Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, în calitate de ordonator principal de credite cu rol de autoritate de management pentru Programul operațional sectorial Mediu. Potrivit art. 47 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/201, obiectul contestației administrative îl constituie numai sumele și măsurile stabilite și înscrise în procesul-verbal de stabilire a creanței bugetare, care reprezintă titlu de creanță. Înalta Curte constată că aceste reglementări nu împiedică exercitarea acțiunii în anularea actelor administrative de către beneficiara finanțării, care a avut calitatea de structură verificată, în sensul O.U.G. nr. 66/2011. Recurenta-reclamantă este destinatara actelor administrative contestate, prin care este constatată și confirmată (în calea administrativă de atac a contestației) existența neregulilor imputate recurentei-reclamante și este dispusă măsura administrativă a corecției financiare. Prin urmare, are calitatea de persoană vătămată prin actele administrative contestate, dreptul său la acțiune fiind garantat de art. 52 alin. (1) din Constituție și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Acest drept este prevăzut și de art. 47 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011, invocat de recurentul-pârât, câtă vreme măsurile stabilite o privesc direct pe recurenta-reclamantă. Suportarea creanței bugetare rezultată din aplicarea corecției de către MMSC, în considerarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 2 alin. (4) lit. a) din O.G. nr. 15/2013 a fost în mod corect socotită nerelevantă de către instanța de fond în analiza existenței interesului reclamantei de a contesta actele administrative. Astfel, O.G. nr. 15/2013 reglementează măsuri fiscal-bugetare pentru suportarea de la bugetul de stat a sumelor aferente corecțiilor financiare aplicate pentru abaterile de la conformitatea cu legislația din domeniul achizițiilor publice pentru POS Mediu 2007-2013, ceea ce înseamnă că domeniul său de reglementare nu se referă la existența neregulilor, ci presupune existența unor nereguli, pentru care s-au aplicat corecții financiare. Or, demersul judiciar al recurentei-reclamante se referă la existența neregulii. Independent de sursa din care valoarea corecției va fi suportată, recurenta-reclamantă are interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., de a ataca actele administrative care constată neregula și stabilesc creanța bugetară. 2.2. Celelalte critici din recursul declarat de autoritatea pârâtă - care vizează reducerea de căt