ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 620/2018

Ședința publică din data de 01 martie 2018

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina sub nr. x/2015 reclamanta S.C. A. S.R.L prin reprezentant legal administrator B. a chemat în judecată pe pârâții C., D., E., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata comisionului în cuantum de 5.000 Euro plus plata a penalităților în cuantum de 5.000 Euro (achitați la Cursul BNR din ziua plății); obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept: art. 969; art. 970; art. 977; art. 984; art. 998; art. 1021; art. 1073; art. 1082 - C. civ.

Prin cererea reconventională pârâții au solicitat introducerea forțată in prezenta cauza, in calitate de parat persoană fizică, a administratorului societății reclamante, respectiv a D-lui B. întrucât acesta a negociat in nume propriu vânzarea imobilului.

Prin încheierea din data de 23 mai 2016, instanța a admis cererea pârâților de introducere în cauză în calitate de pârât față de cererea reconvențională a numitului B., față de susținerea existenței unui raport juridic între pârâți și acesta ca persoană fizică și nu în calitate de reprezentant al S.C. A. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 4286/2016, Judecătoria Câmpina a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 3.000 RON reprezentând diferență comision de intermediere vânzare imobil și 5.000 RON reprezentând penalități pentru neîndeplinirea obligației de plată a comisionului. De asemenea, instanța a respins cererea reconvențională și a obligat pârâții la plata sumei de 1.930 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de îndreptare a erorii materiale pronunțate la data de 12.01.2017, Judecătoria Câmpina a îndreptat eroarea materială din minuta și dispozitivul sentinței nr. 4286/2016, în sensul că sumele la care pârâții au fost obligați sunt exprimate în euro și nu în RON, cum din eroare s-a consemnat.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii de îndreptare a erorii materiale, apelanții C., D. și E. au formulat, la data de 14.02.2017, cerere de apel, prin care au solicitat schimbarea, în tot, a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și admiterii cererii reconvenționale.

Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 3027/2017 din 17 octombrie 2017 a admis apelul declarat de apelanții pârâți C., D. și E. împotriva sentinței civile nr. 4286/12.12.2016 pronunțată de Judecătoria Ploiești în contradictoriu cu intimatul - reclamant S.C. A. S.R.L. și intimatul pârât - reconvențional B..

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a dispus înlăturarea obligației pârâților de plată a penalităților în cuantum de 5.000 de euro către reclamantă și cheltuielilor de judecată aferente (taxă timbru) în cuantum de 602,5 RON.

A menținut în rest sentința atacată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții C., D. și E. și reclamanta S.C. A. S.R.L..

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Prahova la data de 16 ianuarie 2018, respectiv 23 ianuarie 2018.

Dosarul a fost înaintat de către Tribunalul Parhova spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin adresa emisă la 02 februarie 2018.

La termenul din 1 martie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect principal pretenții cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Ploiești, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Prahova.

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de către recurenții-pârâți C., D. și E. în contradictoriu cu intimatul-pârât B. împotriva deciziei nr. 3027/2017 din 17 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 martie 2018.