ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5129/2018

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la 22 decembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - D. S.A. au solicitat obligarea acesteia: să elimine din contractul de credit de facilitate și de garanție nr. x/07.02.2008, clauzele abuzive constând în: clauza de la art. 2.4 privind tragerile lunare, corespunzătoare plăților ratelor și a celorlalte costuri/comisioane, care se adaugă la ratele lunare în valuta creditului dar și a clauzei de la art. 6.1. care prevede rambursarea ratelor în valuta în care a fost acordat creditul, respective CHF, și pe cale de consecință admiterea solicitării de denominare a contractului de credit bancar indicat in cauză; clauza contractuală de la art. 4.4. care permite pârâtei să revizuiască nivelul dobânzii în funcție de indicele de referință LIBOR 6M + 4% p.a.; clauza contractuala de la art. 4.5 care prevede o dobândă penalizatoare peste dobânda curentă stabilită conform art. 4.2. și 4.4. din contract; clauza contractuală de la art. 5.1. lit. b) privind perceperea unui comision de acordare credit, lit. d) privind plata oricăror alte costuri, așa cum sunt arătate la punctele i. și ii., dar și a clauzei contractuale de la art. 5.2 care permite pârâtei să revizuiască, unilateral, cuantumul comisioanelor.

Constatarea nulității absolute a clauzei de la art. 1 din Actul adițional nr. x/15.03.2013 care a modificat art. 4.4. lit. a) si b) din Contractul de facilitate credit si de garanție nr. x/07.02.2008.

Constatarea nulității absolute a clauzei de la art. 1 din Actul adițional nr. x/16.09.2013 care a modificat art. 4.4. lit. a) si b) din Contractul de facilitate credit si de garanție nr. x/07.02.2008.

Constatarea nulității absolute a clauzei de la art. 1 din Actul adițional nr. x/16.09.2014 care a modificat art. 4.4. lit. a) si b) din Contractul de facilitate credit si de garanție nr. x/07.02.2008.

Constatarea nulității absolute a clauzei de la art. 1 din Actul adițional nr. x/16.09.2014 care a modificat art. 4.4. lit. a) si b) din Contractul de facilitate credit si de garanție nr. x/07.02.2008.

Constatarea nulității absolute a clauzei de la art. 1 din Actul adițional nr. x/19.08.2015 care a modificat art. 4.4. lit. a), b) si c) si art. 4.5. din Contractul de facilitate credit si de garanție nr. x/07.02.2008.

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor indicate, să se constate nulitatea absolută a acestora; - să se dispună modificarea contractului de credit bancar nr. x/07.02.2008 și a actelor adiționale acestuia, prin înlocuirea, eliminarea sau modificarea clauzelor indicate astfel: - înlocuirea clauzelor relative la dobânda, în sensul ca dobânda contractuală fixata inițial, stabilita în contractul de credit, să opereze pe tot parcursul derulării contractului de credit; - denominarea in moneda naționala a plaților, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețui mărfurilor sau lai serviciilor intre rezidenți se plătește in moneda naționala; eliminarea clauzelor referitoare la perceperea unei dobânzi penalizatoare, perceperea unui comision de acordare credit, si a altor comisioane lunare aferente; -obligarea paratei la restituirea, către reclamanți, a sumelor plătite nedatorat și a dobânzii legale aferente acestor sume plătite în baza clauzelor a căror nulitate/modificare/înlocuire am solicitat-o; - obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2570 din 17 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea s-au respins excepțiile inadmisibilității cererii, a prescrierii dreptului material la acțiune și excepția lipsei interesului reclamanților invocate de pârâta prin întâmpinare, precum și excepția autorității lucrului judecat invocată de pârâtă.

S-a admis în parte, cererea formulată de reclamanți și s-a constat existența clauzelor abuzive stipulate pct. 5.1 lit. b) și d) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/07.02.2008, fiind obligată pârâta C.. să restituie reclamantului suma de 2242CHF reprezentând comision de acordare credit precum și celelalte sume încasate cu această destinație actualizată cu dobânda legală efectivă la data plății.

S-a constat caracterul abuziv al clauzei referitoare la revizuirea cuantumului comisioanelor înserată la art. 5.2 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/07.02.2008 și implicit nulitatea absolută a clauzei. S-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., precum și pârâtele C. S.A. și E..

Prin decizia civilă nr. 768/A din 26 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Vâlcea s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâtele C. S.A. și E. împotriva sentinței civile nr. 2570 din 17 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea.

Împotriva acestei decizii, pârâtele C. S.A. și E. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin adresa emisă la 5 septembrie 2018, Tribunalul Vâlcea a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâtele C. S.A. și E. împotriva deciziei civile nr. 768/A din 26 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 11 septembrie 2018.

La termenul de judecată din 22 noiembrie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Pitești.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Tot aceleași concluzii rezultă și din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel.

Astfel, competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Pitești, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Vâlcea.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Vâlcea revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Pitești, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentele-pârâte S.C. E. prin mandatar C. S.A. și S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 768/A din 26 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în favoarea Curții de Apel Pitești.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2018.