ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4267/2018

Ședința publică din data de 11 octombrie 2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Gherla la 16 noiembrie 2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A.: să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.1 alin. (2), (4).3, 5.3 din contractul de credit de consum nr. x din 20.07.2007; să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. I pct. 7 din actul adițional nr. x/08.02.2011 la contractul de credit menționat; obligarea pârâtei la modificarea contractului de credit și a actului adițional la acesta, în sensul înlăturării clauzelor constatate abuzive și continuarea derulării convenției fără aceste clauze; obligarea pârâtei la modificarea scadențarului, atât a celui emis inițial, cât și a celor emise ulterior; obligarea pârâtei la modificarea cuantumului DAE; obligarea pârâtei la restituirea comisionului de administrare lunară, perceput și încasat în mod abuziv începând cu data de 16.07.2007 și până la data introducerii acțiunii, cu dobândă legală până la data achitării efective; obligarea pârâtei la restituirea comisionului de acordare în cuantum de 625 CHF, cu dobânda legală până la data achitării efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 364/2017 din 25 aprilie 2017 pronunțată de Judecătoria Gherla în dosarul nr. x/2016 s-a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

A fost constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit de consum nr. x din 20.07.2007:

- pct. 4.1 alin. (2) - "clientul se obligă să plătească (...) comision de acordare credit de 2,5% din valoarea creditului"

- pct. 4.1 alin. (2) - "clientul se obligă să plătească (...) comision de administrare lunară a creditului de 0,30% aplicat la valoarea soldului creditului"

- pct. 4.3 - "pe parcursul derulării contractului Banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și/sau comisioanele bancare"

- pct. 5.3 - "pentru rambursarea anticipată, Banca va percepe Împrumutatului comisionul de rambursare anticipată (...) în prezent nivelul acestuia fiind de 5% aplicat la valoarea creditului rambursat anticipat".

A fost constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. I pct. 7 din Actul adițional nr. x/08.02.2011, referitoare la comisionul de administrare a creditului.

A fost obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare, în sensul recalculării debitului ca urmare a neaplicării clauzelor constatate anterior ca fiind abuzive.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 625 CHF, în echivalentul RON la cursul B.N.R. din data plății, reprezentând comisionul de acordare, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data perceperii sumei și până la plata efectivă.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele achitate cu titlu de comision de administrare lunară a creditului, în baza contractului de credit, cu dobânda legală aferentă, calculată începând cu data fiecărei plăți și până la achitarea integrală.

A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 390/A/2018 din 19 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj a fost admis formulat de apelanta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 364/2017 din 25 aprilie 2017 pronunțată de Judecătoria Gherla în dosarul nr. x/2016, pe care o schimbă în parte, în sensul că:

Respinge cererea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 4.1 alin. (2) privind comisionul de administrare lunară din contractul de credit de consum nr. x din 20.07.2007, a clauzei cuprinsă în art. I pct. 7 din Actul adițional nr. x/08.02.2011, precum și cererea de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare lunară a creditului, cu dobânda legală aferentă, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâta B. S.A., cererile de recurs fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Specializat Cluj. MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ

Prin adresa emisă la 12 iulie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a înaintat dosarul având ca obiect recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 390/A/2018 din 19 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 17 iulie 2018.

La termenul de judecată din 11 octombrie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursurilor de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Cluj.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Tot aceleași concluzii rezultă și din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel.

Astfel, competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Cluj, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Specializat Cluj MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Specializat Cluj MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 390/A/2018 din 19 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2018.