ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2802/2018
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2802/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Ședința publică din data de 13 iunie 2018
Asupra recursului de față;
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște, la data de 02.02.2015, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. constatarea nulității clauzelor abuzive cuprinse în contractul de credit nr. x/25.04.2008, respectiv a celor prevăzute la art. 3.2, art. 7, art. 8.2, art. 8.6, art. 12.1 liniuțele 7 și 8 și alin. (2), (12).2.; eliminarea din contractul de credit nr. x/25.04.2008 a clauzelor constatate drept abuzive; obligarea pârâtei la conversia în RON a creditului acordat în franci elvețieni (CHF), în funcție de cursul de schimb valabil la data acordării creditului, cu menținerea condițiilor de creditare stabilite în contract cu excepția clauzelor defăimate ca fiind abuzive; stabilirea, în funcție de rata de schimb CHF/RON de la momentul plății, a sumei rambursate de reclamant; obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani achitate în plus, în baza clauzelor abuzive, actualizate cu rata dobânzii și indexarea cu indicele de inflație; stabilirea față de primele cinci capete de cerere a sumei pe care o mai datorează pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
Judecătoria Târgoviște prin sentința civilă nr. 2859 din 30.06.2016, a admis, în parte, acțiunea astfel cum aceasta a fost precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 3 pct. 3.2 din contractul nr. x/25.04.2008 cu privire la teza potrivit căreia "dobânda este variabilă în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului", constatând nulitatea absolută a clauzei în această măsură și a dispus eliminarea sa din contract; a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 8 pct. 8.6 din contractul nr. x/25.04.2008 cu privire la teza potrivit căreia "Banca are dreptul să revizuiască nivelul penalităților în funcție de politica sa de creditare", și a dispus eliminarea sa din contract; a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 12 pct. 12.1 liniuțele 7 și 8 din contractul nr. x/25.04.2008, și a dispus eliminarea lor din contract; a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 12 pct. 12.2 din contractul nr. x/25.04.2008 cu privire la următoarea teză: "în situația oricăruia dintre cazurile de neîndeplinire", și a dispus eliminarea sa din contract și a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 4.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cheltuieli reduse în baza art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ.
Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2 din 10 ianuarie 2018, a respins apelurile declarate de reclamantul A. și pârâta B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2859 din 30.06.2016, pronunțate de Judecătoria Târgoviște.
Împotriva acestei decizii reclamantul A. și pârâta B. S.A., au declarat recurs.
Prin adresa emisă de Tribunalul Dâmbovița, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 03 aprilie 2018.
Prin rezoluția completului din data de 17 aprilie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 13 iunie 2018.
În ședința publică din data de 13 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.
Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente
Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.
Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.
În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.
Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.
Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:
"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".
Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.
Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.
În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.
Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.
Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.
Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.
Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.
Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Ploiești căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. și recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 2 din 10 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Ploiești.
Fără nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2018.