ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1913/2018

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgu-Jiu, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. (Olanda) S.A., C. (Romania) S.A. și C. (Romania) S.A. - Sucursala Gorj, au formulat contestație la executare împotriva tuturor formelor de executare întocmite în dosarul de executare nr. 291/EX/2016 deschis la BEJ D., respectiv: - încheierea de încuviințare a executării și somația emisă pentru suma de 162.781,10 RON compusă din creditul urmărit în sumă de 154.113,77 RON, echivalentul a 37.734,14 CHF la cursul BNR din data de 26.02.2016 și cheltuieli de executare în sumă de 8.587,33 RON, care nu le-au fost comunicate; - somația imobiliară, necomunicată, încheierea de încuviințare a executării silite nr. 979/14.03.2016 pronunțată de Judecătoria Tg. Jiu, în dosarul nr. x/2016; - încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare din data de 11.04.2016 prin care s-a stabilit în sarcina sa un titlu de creanță și cheltuieli de executare în cuantum de 8.587,33 RON; - titlul constând în contractual de credit x/29.07.2008 și actele adiționale ale căror clauze le denunță ca fiind abuzive, popriri pe conturi și venituri salariate, solicitând instanței să constate lipsa calității de creditor a C. (Olanda) S.A., neavând calitatea de creditor în relația cu aceștia și, mai mult, cererea de executare a fost formulată de o persoană fără calitate de reprezentare convenționala - S.C. E. București; - să dispună anularea tuturor formelor de executare contestate ca fiind emise pentru o creanță care nu are un caracter cert, lichid, exigibil și pentru că aceste forme de executare nu le-au fost legal comunicate de către executor; - să constate că dețin o creanță împotriva cedentului compusă din sumele rezultate din contestația titlului care face obiectul capătului de cerere nr. x, motiv pentru care nu mai sunt îndeplinite condițiile art. 662 C. proc. civ., urmând să fie anulate în întregime formele de executare; - să constate executarea silită ca fiind lipsită de un titlu executoriu și de către o persoană fără calitate de creditor; - să anuleze toate popririle dispuse pe conturi și veniturile salariale, cu cheltuieli de judecată. Referitor la contractul de credit, reclamanții au solicitat instanței să constate caracterul abuziv, să dispună nulitatea absolută a clauzei 9.1 din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și garanție nr. x/29.07.2008 și înghețarea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăților în temeiul contractului menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului (curs valutar de 2,1955 RON/CHF) respectiv calcularea și plata ratelor și a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elvețian de la data semnării contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora; - să oblige pârâtele la restituirea către ei, reclamanții, a tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte; - să oblige pârâtele să emită un nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF - leu de la data semnării contractului; - să constate caracterul abuziv și să dispună nulitatea absolută a clauzei 5.1 lit. b) din condițiile speciale ale contractului, cu obligarea pârâtele la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare (1037.50 CHF reprezentând 2,5% din suma acordată), sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte. În drept, au fost invocate prevederile art. 704-707, 712-720 C. proc. civ. coroborate cu art. 1, 3, 6, 12 din Decretul nr. 167/1958, art. 451-455 C. proc. civ., Legea nr. 188/2000, OMJ nr. 2550/2006, art. 973 C. civ., Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008, O.G. nr. 99/2006, Legea nr. 363/2007, O.G. nr. 13/2011.

Prin încheierea de ședință din 24 martie 2017, Judecătoria Târgu Jiu a dispus disjungerea contestației la titlu de contestația la executare și formarea unui dosar separat.

Urmare a disjungerii a fost format dosarul nr. x/2017 înregistrat pe rolul Judecătorie Târgu Jiu. Reclamanții A. și B. au formulat precizare la acțiune, prin care au arătat că la pct. 5 clauzele din contractul de credit x/9.07.2008 pe care le critică și al căror caracter abuziv și nulitate absolută o solicită, înlăturându-le din contract, sunt cele prevăzute la: pct. 4.1 lit. b), pct. .4.3, pct. 5.1 lit. b), d), pct. 5.2 si pct. 9.1, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța: - să constatate nulitatea absolută a clauzelor de la pct. 4.1 lit. b), pct. 4.3, pct. 5. lit. b).d și pct. 5.2 din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și garanție nr. x/9.07.2008, având în vedere caracterul abuziv al acestora; - să dispună înghețarea ratei dobânzii p.a. la 2,5 % urmând să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor de bani actualizate cu dobânda legală pentru diferențele de dobândă percepute în plus față de 2,5%, așa cum a fost stabilită prin clauza 4.1 pct. a din Actul adițional din. 19.08.2011, de la data semnării contractului, motivat de faptul că pârâtele, la momentul semnării contractului, vorbesc despre o dobândă anuala de 4,5% fără să identifice cât este EURIBOR și cât este marja băncii, având în vedere prevederile art. 93 alin. (1) lit. g) pct. 1 din O.U.G. nr. 174/2008; - să dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit criticat la valoarea de la momentul semnării contractului (curs valutar de 2,1955 RON/CHF) respectiv calcularea plata ratelor și a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elvețian de la data semnării contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora, ca urmare a constatării caracterului abuziv al art. 9.1 din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și garanție nr. x/9.07.2008, constatând nulitatea absolută a acestui articol și eliminarea lui din contract; - să fie obligate pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte; - să constate nulitatea absolută a clauzei 5.1 lit. b) din condițiile speciale ale contractului și să oblige pârâtele la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare (1037,50 CHF) sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte; - să constate nulitatea absolută a clauzei 5.1 lit. d) din condițiile speciale ale contractului și să oblige pârâtele la restituirea sumei percepută în baza acestei clauze, peste procentul fix de trei puncte procentuale care se adaugă la rata dobânzii curente și se aplică la principalul restant, sumă actualizată la data plății, de la data reținerii cu dobânda legală; - să constate nulitatea absolută a clauzei 5.2 din Condițiile speciale ale contractului, având în vedere caracterul abuziv al acestora. În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 3548 din 12 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu, în dosarul nr. x/2017, s-a respins cererea, cu precizarea ulterioară, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. (Romania) S.A. și C. (Romania) S.A. - Sucursala Gorj, cerere disjunsă din dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Tg-Jiu, având ca obiect contestație la titlu. S-a luat act că valoarea cheltuielilor de judecată realizată de pârâtă S.C. C. România S.A. în prezenta cauză, disjunsă din dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Târgu-Jiu, este de 1/2 din valoarea facturii fiscale seria x nr. x/28.02.2017, în cuantum de 3.221,21 RON, respectiv suma de 1610,60 RON. În temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. s-a dispus reducerea onorariului apărătorului ales al pârâtei S.C. C. România S.A. de la 1610,60 RON la 1.000 RON. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., au fost obligați reclamanții în solidar la plata către pârâta S.C. C. România S.A. a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 750/2017 din 20 noiembrie 2017, a admis apelul declarat de reclamanții A., B., împotriva sentinței civile nr. 3548 din 12 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu, în dosarul nr. x/2017. A fost schimbată sentința apelată în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată și s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b), art. 5.1 lit. d), art. 5.2 și art. 9.1. A fost dispusă restituirea sumei încasată cu titlu de comision de acordare credit, cu dobânda legală calculată de la data reținerii și până la data restituirii. A fost dispusă stabilizarea cursului valutar CHF - leu la valoarea de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia. A fost dispusă restituirea sumelor de bani plătite în plus față de acest curs, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data reținerii și până la data restituirii efective. A fost obligată pârâta la plata 5000 RON cheltuieli de judecată în apel către reclamanți și 1000 RON cheltuieli de judecată la fond.

Împotriva deciziei nr. 750/2017 din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a declarat recurs pârâta C. (Romania) S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 30 martie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Gorj, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)." Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Gorj, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.