ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1772/2018

Ședința publică din data de 11 mai 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 19912 din 14 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., s-a constatat caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit nr. x din 15 februarie 2008, în ceea ce privește posibilitatea pârâtei de a modifica marja băncii conform deciziei sale, a fost obligată pârâta să restituie reclamanților diferența dintre dobânda percepută și dobânda de LIBOR 3 M + 4,3 pp pe an, pentru perioada 22 iunie 2009 - 18 septembrie 2010, s-a respins ca neîntemeiată, cererea în rest și s-a luat act de manifestarea de voință a părților de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin apelul formulat de pârâta C. S.A. s-a solicitat admiterea apelului cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată formulate de intimații A. și B., respectiv respingerea capetelor de cerere privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 și 5.4 din contractul de credit nr. x din 15 februarie 2008 în ceea ce privește posibilitatea pârâtei de a modifica marja băncii conform deciziei sale și a capătului de cerere admis în parte, în ceea ce privește restituirea către reclamanți a diferenței dintre dobânda percepută și dobânda de Libor 2 M + 4,3 pp pe an, pentru perioada 22 iunie 2009 - 18 septembrie 2010.

Prin apelul formulat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 19912 din 14 noiembrie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată formulată;

S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea acestui litigiu în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată la data de 30 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a amânat pronunțarea cauzei la data de 13 noiembrie 2017 iar, prin decizia nr. 4335 din 13 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A., înregistrată la registrul comerțului sub nr. x/1995, CUI x cu sediul în București, șos. x, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 19912 din 14 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2016, ca neîntemeiat.

A admis apelul formulat de apelanții -reclamanți A., și B. cu domiciliul ales la C.A D. în sector 5, București.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A constatat caracterul abuziv și, drept urmare, nulitatea absolută a clauzei de la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 15 februarie 2008, privind comisionul de acordare credit în cuantum de 600 franci elvețieni.

A obligat pe pârâtă să restituie reclamanților suma de 600 franci elvețieni.

A menținut în rest sentința apelată.

Împotriva încheierii din 30 octombrie 2017 și a deciziei nr. 4335 din 13 noiembrie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a formulat recurs recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă C. S.A..

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. l lit. k) și a) art. 95 pct. l C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar rară a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. l C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva încheierii din 30 octombrie 2017 și a deciziei nr. 4335 din 13 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 11 mai 2018.