ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1086/2018

Ședința publică din data de 22 martie 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 04 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. - Sucursala Iași, solicitând instanței, în temeiul Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13/CEE și al Legii nr. 296/2004, declararea ca fiind abuzive a următoarelor clauze inserate unilateral și nenegociat de banca- pârâtă în contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017: pct. 4.1 de la art. 4 din contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017; pct. 4.7 de la art. 4, referitor la "Dobânzi și comisioane" din contract; pct. 4.10 lit. a), b) și c) de la art. 4, referitor la "Dobânzi și comisioane" din contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017 și restituirea lor, recte, suma de 5.830,54 CHF- comision de administrare; liniuța a 3)-a și a 10)-a de la art. 8 "Drepturile și obligațiile părților" din contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017;; liniuța a 3)-a de la art. 8 "Drepturile și obligațiile părților" din contract; art. 11.2 și art. 11.4 de la art. 11 "Cesiunea contractului" din contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017; pct. 2 de la art. I din Actul adițional nr. x din 27.01.2011 la contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017; pct. 1, 2 și 3.2 din Anexa I la Actul adițional nr. x din 27.01.2011; obligarea Băncii să pună la dispoziția reclamanților formulele de calcul potrivit cu care au fost obligați să suporte, fără consimțământul lor, rate mai mari, și obligarea Băncii să primească rambursul creditului în moneda în care a fost acordat în realitate, potrivit disp. art. 5.1 de la art. 5 din contractul de credit nr. x din 17.10.2017.

La termenul de judecată din data de 31 mai 2016, urmare cererii formulate în acest sens de către reclamanți, instanța a dispus introducerea în cauză și citarea în calitate de intervenienți a garanților ipotecari, D. și E..

Prin sentința nr. 1215/2016, pronunțată la data de 23 noiembrie 2016, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă- contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.- pentru Sucursala Iași și cu intervenienții garanți ipotecari D. și E.; a constatat abuzive clauzele menționate la art. 4 pct. 4.1; art. 4 pct. 4.10 lit. b) și c); art. 11 pct. 11.2 și pct. 11.4 din contractul de credit x din 17.10.2007 și punctele 1,2 și 3.2 din Anexa 1 la Actul adițional nr. x din data de 27.01.2011 la contractul de credit x din 17.10.2007; a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 5.830, 54 CHF cu titlu de comision de administrare; a obligat pârâta să pună la dispoziția reclamanților formulele de calcul pentru ratele lunare, și a respins celelalte capete de cerere; a luat act că nu s-au solicitat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B. și intervenienții D. și E., la data de 29 martie 2017 (prin serviciul F., înregistrat la 31 martie 2017), motivele de apel fiind depuse, de asemenea, la aceeași dată.

Curtea de Apel Iași, secția Civilă, prin decizia nr. 475/2017, pronunțată la data de 22 iunie 2017, în dosarul nr. x/2016, a respins cererea formulată de către apelanții A., B., D. și E. privind repunerea în termenul de declarare a apelului, și a respins, ca tardiv, apelul declarat de către apelanții A., B., D. și E. împotriva sentinței nr. 1215/23 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Iași.

Reclamanții A. și B. și intervenienții D. și E. au uzat în continuare de calea de atac a recursului împotriva acestei decizii.

Învestită fiind cu judecata recursului declarat în cauză, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția de inadmisibilitate a recursului, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) și art. 483 alin. (2) teza I Noul C. proc. civ., coroborat cu art. 98 din același Cod, prin raportare la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, excepție în privința căreia, fiind luată în examinare cu prioritate față de dispozițiile art. 248 alin. (1) Noul C. proc. civ., reține următoarele:

Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) Noul C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

Potrivit art. 457 alin. (1) Noul C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar, potrivit art. 483 alin. (1) Noul C. proc. civ., sunt susceptibile a fi atacate cu recurs hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și orice alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Așadar, căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile stabilite ca atare prin art. 483 alin. (1) Noul C. proc. civ.

Potrivit alin. (2) al aceluiași text, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Deopotrivă, Înalta Curte reține că, potrivit art. 634 alin. (1) Noul C. proc. civ. "sunt hotărâri definitive: 1. hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului; 2. hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs; 3. hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel; 4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs; 5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii; 6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.".

În accepțiunea conferită de legiuitor, hotărârile definitive enumerate în art. 634 C. proc. civ. sunt cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv, cu recurs, fie pentru că a expirat termenul pentru exercitarea căii de atac- care dobândesc caracter definitiv la momentul expirării termenului de exercitare a căii de atac, fie pentru că legea nu prevede posibilitatea atacării lor, ipoteză în care hotărârile devin definitive la data pronunțării lor.

În cauză, se constată că, obiect al recursului de față îl constituie decizia nr. 475/2017 din 22 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, în dosarul nr. x/2016, prin care a fost respins, ca tardiv, apelul formulat de reclamanții A. și B. și de intervenienții D. și E. împotriva sentinței nr. 1215 din 23.11.2016 a Tribunalului Iași, (în soluționarea cererii reclamanților prin care au solicitat declararea ca abuzive a unor clauze inserate în contractul de credit bancar nr. x din 17.10.2017 și din Actul adițional nr. x din 27.01.2011 la contractul de credit bancar, pentru creditul acordat în valoare de 82.900 CHF, precum și restituirea sumei de 5.830,54 CHF reprezentând comision de administrare), decizie care are caracter definitiv de la pronunțarea sa.

Valoarea obiectului cererii de chemare în judecată în speță, calculată conform art. 98 Noul C. proc. civ., se situează sub pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (333.518,31 RON reprezentând echivalentul în RON al creditului în valoare de 82.900 CHF, la cursul de schimb afișat de B.N.R. la data formulării recursului).

Or, potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) teza I din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20. VII.2017, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii (paragraful 32) s-a reținut că, efectul constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În condițiile în care caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale vizează atât dispozitivul, cât și considerentele pe care acesta se sprijină (Decizia Curții Constituționale nr. 1/1995), rezultă că sintagma privitoare la pragul valoric de 1.000.000 RON inclusiv nu se va mai aplica hotărârilor pronunțate în apel ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, a Curții Constituționale.

Per a contrario, hotărârilor pronunțate în apel anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, a Curții Constituționale, li se aplică pragul valoric de 1.000.000 RON, reglementat de prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. Or, această din urmă ipoteză este aplicabilă în prezenta cauză, în condițiile în care decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunțată la 22 iunie 2017, iar decizia nr. 369 din 30 mai 2017, a Curții Constituționale, a fost publicată în Monitorul Oficial la 20 iulie 2017, deci, anterior declarării ca fiind neconstituționale a prevederilor legale sus- arătate.

Totodată, se reține că dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. care instituie un prag valoric de 500.000 RON sunt prorogate de la aplicare, astfel cum rezultă din prevederile art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 conform cărora, "dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019".

În atari condiții, în speță, decizia dată în apel nu întrunește condiția cerută de art. 483 alin. (1) Noul C. proc. civ., întrucât, are caracter definitiv de la pronunțarea sa, situație în care nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ., și, în această ipoteză, exercitarea căii extraordinare de atac este inadmisibilă.

Această concluzie derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac și, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac, iar recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesual civilă constituie o încălcare a legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Înalta Curte constată că, în cauză, se aplică cu prioritate principiul legalității, conform căruia, regimul căilor de atac (fel, condiții, termen) este reglementat de lege și nu îi este îngăduit niciunui participant al procesului civil să deroge de la acest principiu. Legea este cea care recunoaște condițiile de exercitare a căilor de atac, acestea nu sunt stabilite de judecător, astfel că, mențiunile eronate din dispozitivul unei hotărâri privind regimul căii de atac nu sunt de natură a produce efecte juridice, în condițiile în care sunt contrare legii, astfel că nu deschid părților drepturi pe care legea nu le acordă.

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Astfel, Înalta Curte apreciază că formularea recursului de față încalcă principiul legalității căii de atac, în raport de prevederile art. 457 Noul C. proc. civ., ceea ce este inadmisibil, exercițiul căilor de atac fiind pus la dispoziția părților, în limitele și condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Este de necontestat că recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv, a Curții Constituționale, prin instituirea de către legiuitor a unor prevederi cu privire la caracterul definitiv al hotărârilor judecătorești nu se încalcă dreptul la acces liber la justiție, așa cum acesta este prevăzut de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici nu se creează vreo discriminare în sensul celor reținute de art. 16 din Constituția României.

Față de cele de mai sus, nefiind întrunite condițiile art. 483 alin. (1) Noul C. proc. civ., având în vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor peremptorii, de fond, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității invocată din oficiu, cu consecința respingerii prezentului recurs dedus judecății, ca inadmisibil.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenții-intervenienți D. și E. împotriva deciziei nr. 475/2017 din 22 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2018.