ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2136/2019

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2015, reclamanții COMUNA LUNGANI, prin Primar și CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI LUNGANI au chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L. Iași, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de furnizare de produse nr. 708/10.02.2012 și a contractului de prestări servicii nr. x/03.07.2014, iar în subsidiar, constatarea rezoluțiunii contractului de furnizare de produse nr. 704/10 02.2012 și a contractului nr. x/03.07.2014 pentru nerespectarea obligațiilor și restabilirea situației anterioare, prin restituirea de către furnizorul A. S.R.L. către COMUNA LUNGANI, a sumei de 282.367 RON, precum și obligarea societății pârâte la plata sumei de 973.984 RON, cu titlu de penalități calculate conform art. 5.2 din contractul de furnizare de produse nr. 708/10.02.2012.

Prin sentința nr. 1134 din 28 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta COMUNA LUNGANI, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. Iași și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 126 din 01 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta UAT COMUNA LUNGANI, reprezentată prin Primar, împotriva sentinței nr. 1134 din 28 octombrie 2016. A fost obligată apelanta să achite intimatei S.C. A. S.R.L. suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă UAT COMUNA LUNGANI, reprezentată prin Primar, a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

În fapt, între UAT LUNGANI, în calitate de beneficiar și A. S.R.L., în calitate de furnizor, au fost încheiate contractele nr. x/10.02.2012 și nr. y/03.07.2014.

Cele două contracte au fost încheiate între intimata A. S.R.L. și Primăria Comunei Lungani, respectiv Consiliul Local Lungani. Or, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2011 a administrației publice locale, primăria și consiliul local nu au capacitate de folosință și, pe cale de consecință, nu pot fi părți ale unor contracte.

În același timp, art. 34 din C. civ. definește capacitatea de folosință ca aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile.

Din interpretarea sistematică a celor două articole menționate, rezultă că doar unitatea administrativ-teritorială în sine, având aptitudinea de a avea drepturi și obligații, are capacitate de folosință, pe când primăria sau consiliul local nu au această aptitudine.

În speță, cele două contracte încheiate nasc drepturi și obligații în sarcina Primăriei Lungani/Consiliului Local Lungani, ceea ce nu este permis, având în vedere că aceste instituții nu au capacitate de folosință.

Conform art. 206 alin. (3) C. civ., în cazul persoanelor juridice, lipsa capacității de folosință și nerespectarea principiului specialității capacității de folosință de către persoanele juridice fără scop lucrativ atrag sancțiunea nulității absolute a actului juridic respectiv.

Instanța de apel a respins acest capăt de cerere, motivând că în ambele contracte erau trecute codul de înregistrare fiscală și conturile deschise la unitățile teritoriale de trezorerie ce aparțin UAT LUNGANI, iar la interpretarea clauzelor contractuale se aplică regula conform căreia, clauzele trebuie interpretate în sensul în care ar produce efecte juridice, iar nu în acela în care nu ar produce nici unul.

Or, așa cum prevede și art. 1.268 C. civ., această regulă se aplică în materia clauzelor îndoielnice. O clauză îndoielnică este o clauză susceptibilă de mai multe înțelesuri. După cum se observă, clauza supusă interpretării redate mai sus nu este o clauză îndoielnică, aceasta cuprinzând doar date de identificare clare, nesusceptibile de mai multe înțelesuri.

Mai mult, așa cum reiese din însăși materialitatea contractului, societatea pârâtă și-a manifestat acordul de a încheia cele două contracte cu Primăria Lungani, respectiv Consiliul Local Lungani, consimțământul dat la încheierea contractului incluzând și identitatea, respectiv calitatea cocontractantului.

În același timp, instanța de apel a reținut că:

"În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, doar unitatea administrativ-teritorială ar putea avea calitate procesuală, având personalitate juridică, și nu Consiliul local sau primăria, care nu sunt entități cu personalitate juridică, ci organ deliberativ, respectiv structură executivă a unității administrativ-teritoriale, neavând capacitate de folosință, aspect corect susținut de apelant". În felul acesta, instanța de apel a admis lipsa capacității de folosință a Primăriei Lungani și a Consiliului Lungani.

Totodată, instanța a reținut că, în realitate, cele două contracte au fost semnate de către Primarul comunei Lungani în numele unității administrativ-teritoriale deoarece, conform art. 21 alin. (2) și art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție.

Aspectele reținute de instanță ignoră prevederile art. 1.266 alin. (1) C. civ., conform cărora:

"Clauzele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor".

Consimțământul dat la încheierea unui contract presupune și conștientizarea asupra identității, respectiv calității cocontractantului.

Societatea intimată și-a manifestat expres acordul de a încheia cele două contracte cu Primăria Lungani, respectiv Consiliul Local Lungani.

Într-adevăr, primarul este reprezentant al unității administrativ-teritoriale. În același timp, primarul este conducător al Primăriei Lungani, ca autoritate administrativ-executivă. Astfel, nu se poate ca instanța de apel să substituie voința declarată a părților, prin aplicarea greșită a art. 21 alin. (2) și art. 62 din Legea nr. 215/2001, interpretând peste conținutul contractului că acesta ar fi fost, în realitate, încheiat cu UAT LUNGANI.

De asemenea, recurenta a solicitat instanței de fond, în subsidiar, în condițiile în care s-ar respinge acest capăt de cerere, rezoluțiunea celor două contracte, având în vedere că societatea pârâtă și-a încălcat în mod flagrant obligațiile contractuale.

În susținerea acestui capăt de cerere, a fost invocată încălcarea art. 2.1 din contractul x/10.02.2012, care prevede că "Furnizorul s-a obligat să furnizeze 1088 tone de refuz de ciur concasat, iar achizitorul s-a obligat să efectueze plata în termen de 7 zile de la data primirii facturii".

În baza facturilor emise de A. S.R.L., UAT LUNGANI a achitat cumulat suma de 282.367 RON, ce reprezintă achiziții de materiale.

Auditorii Curții de Conturi au constatat, prin procesul-verbal din 08.05.2015, că pentru bunurile și serviciile prestate nu au fost eliberate documente justificative.

Conform art. 3.2 din contractul nr. x/2014, facturarea și efectuarea plăților se va face în baza situațiilor de lucrări acceptate de beneficiar.

Or, în speță, procesul-verbal de recepție din data de 03.07.2014, nu a fost însușit de către recurentă, nefigurând niciun număr de înregistrare.

În condițiile în care a fost încălcat art. 6.2 din contractul x/2012, prin faptul că achizitorul nu a certificat recepția produselor, precum și art. 6.1, întrucât furnizorul nu a predat produsele ce fac obiectul acestui contract, intervine rezoluțiunea, această sancțiune fiind prevăzută în mod expres atât în contractul x/2013 (art. 7 lit. b), cât și în contractul x/2014 (art. 5.1).

Cu toate acestea, instanța a respins și acest capăt de cerere, neținând cont de faptul că procesul-verbal de recepție nu îndeplinește o condiție de formă esențială și anume, nu este însușit de către reclamantă, prin înscrierea unui număr de înregistrare.

În același sens, prin raportare la faptul că documentele justificative au fost anexate întâmpinării, instanța de apel a apreciat că intimata și-a îndeplinit corespunzător obligațiile și că a făcut dovada întocmirii înscrisurilor necesare, respectiv procesul-verbal de recepție din 3.07.2014 și avizele de însoțire a mărfurilor semnate de către beneficiar.

O parte din procesele-verbale de recepție a fost certificată în fața instanței de apel, după ce părțile au pus concluzii, fără repunerea pe rol a cauzei, fapt care atrage nulitatea hotărârii atacate.

Instanța de apel nu a dat curs dispozițiilor art. 150 alin. (3) din C. proc. civ., în sensul de a dispune înfățișarea înscrisurilor în întregime, ba mai mult, a permis ca o parte din procesele-verbale de recepție care nu erau conformate, să fie semnate conform cu originalul după ce s-au încheiat dezbaterile pe fond ale cauzei.

Potrivit art. 54 alin. (5) din Legea nr. 273/2006, instrumentele de plată trebuie să fie însoțite de documentele justificative. Aceste documente trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepția bunurilor, executarea serviciilor, conform angajamentelor legale încheiate. Instrumentele de plată se semnează de către contabil și șeful compartimentului financiar-contabil.

Efectuarea plăților, in limita creditelor bugetare aprobate, se face numai pe baza de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispozițiile legale și numai după ce acestea au fost angajate, lichidate și ordonanțate (art. 54 alin. (6) din Legea nr. 273/2006).

Din moment ce obligația de plată era prevăzută în contract în strictă și directă legătură cu eliberarea unor situații de lucrări acceptate de beneficiar, neprezentarea acestor situații este echivalentul unei neexecutări a obligației de către intimată, care atrage incidența sancțiunii prevăzute de art. 1.554 alin. (1) din C. civ.:

"Contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite.

Așadar, instanța de apel a nesocotit dispozițiile contractuale cu privire la prezentarea documentelor justificative, trecând peste voința expresă a părților contractante.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 02 octombrie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen astăzi, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenți.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs au reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susținerile recurentei prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, în acest context, recurenta invocând și încălcarea de către instanța de apel a art. 150 alin. (3) din C. proc. civ.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Înalta Curte constată, de asemenea, că, în susținerea motivului de recurs invocat, recurenta face trimiteri la situația de fapt, la probele administrate în cauză (înscrisuri - facturi, procese-verbale de recepție, avize de însoțire a mărfii), precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel în raport de contractele nr. x/10.02.2012 și nr. y/03.07.2014.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, inclusiv prin invocarea încălcării regulilor de interpretare a contractului, reglementate de dispozițiile art. 1.266, art. 1.268 C. civ., ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă UAT COMUNA LUNGANI, reprezentată prin Primar, împotriva deciziei nr. 126 din 1 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2019.