ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1903/2019

Ședința publică din data de 23 octombrie 2019

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 09 martie 2017 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.I. B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară autentificat sub. nr. x/14.01.2013 de B.N.P. "E.". Să se dispună desființarea actelor subsecvente: proces-verbal în cadrul procedurii de executare silită din 27.08.2014 și act de adjudecare nr. x/05.09.2014 întocmite în dosar de executare x/2014 întocmit de SEJ "F.". Să se dispună radierea înscrierilor de sub B12, B13 și B14 din cartea funciară nr. x Sălard, cu revenirea la situația de carte funciară de sub B5, B6, B7 din cartea funciară nr. x Sălard.

Prin sentința nr. 107/LP/2017 din 06 iunie 2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - în insolvență, prin administrator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâții C. Olanda și D..

Prin decizia civilă nr. 14/C/2018-A din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu intimatele pârâte C. OLANDA și D., împotriva sentinței nr. 107/LP/2017 din 06 iunie 2017, care a fost schimbată în totalitate. A fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamantă. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/14.01.2013 de B.N.P. "E.". A fost desființat procesul-verbal în cadrul procedurii de executare silită din 27.08.2014 și actul de adjudecare nr. x/05.09.2014, întocmite în dosarul de executare x/2014 a SEJ F.. S-a dispus radierea înscrierilor de sub. B12, B13 și B14 din cartea funciară nr. x Sălard, cu revenire la situația de carte funciară de sub B5, B6, B7.

Împotriva acestei decizii, pârâtele C.. și D. au declarant recurs, motivele, identice în ambele recursuri, fiind următoarele:

Recurentele arată că instanța de apel și-a motivat decizia în sensul că împuternicirea dată de pârâta-intimată C.. nu poartă un număr de înregistrare ca act autentic, iar semnătura notarului public se referă doar la legalizarea mandatarului, nu și la conținutul acestuia.

Conform opiniei recurentelor, prevederile legale ale Statului Olandez statuează că mandatele acordate în fața notarilor publici sunt și au putere legală în fața oricăror persoane juridice, instituții, sau oricăror alte forme de organizare pe teritoriul oricărui stat membru al Uniunii Europene, neputând fi impusă obligația identității de formă a actelor emise în alte state membre.

Recurentele afirmă că voința părților din procuri este clară și neviciată, neputând fi recunoscută doar semnătura pe un act lipsit de conținut, ci pe un act însușit de emitent.

În susținerea recursului, recurentele depun o poziție oficială din partea unei societăți de avocatură din Olanda, care confirmă că mandatele, procurile care au fost emise pentru încheierea contractului de ipotecă, reprezintă "cea mai înaltă formă de mandat".

În acest sens, recurentele indică capitolul 3.3, art. 62-2 cartea 3 și art. 66 cartea 3 din C. civ. olandez.

În opinia recurentelor, aplicarea greșită a normelor de drept material rezultă și din ignorarea de către instanța de apel a comunicatului Camerei Notarilor Publici din România din care rezultă că actul autentic notarial și procedura autentificării sunt reglementate și recunoscute similar cu modul de reglementare din legislația română, în următoarele 20 state membre ale Uniunii Europene: Austria, Belgia, Bulgaria, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, Spania, Ungaria, Slovacia și Slovenia. Din 01.07.2013 și Croația a devenit stat membru.

Recurentele arată, de asemenea, că în toate statele membre ale Uniunii Europene, reglementarea actelor autentice corespunde definiției date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-260/1997 Unibank vs Christianssen din 17.06.1999, în sensul că actul autentic este un act care a fost redactat în mod formal sau înregistrat ca act autentic și a cărui autenticitate publică sau de o altă autoritate mandatată în acest scop de statul membru UE de unde provine actul. În această categorie intră doar notarii publici din sistemele de drept civil învestiți de autoritățile publice naționale în acest scop.

Definiția comunitară, susțin recurentele, a fost preluată în numeroase regulamente: cel privind titlul executoriu european (nr. 805/2004), cel privind obligațiile de întreținere (nr. 4/2009), cel privind succesiunile (nr. 650/2012), forma autentică a mandatului fiind astfel dovedită, raportat la dispozițiile C. civ. olandez, coroborate cu dispozițiile art. 2.013 și art. 2.378 alin. (l) C. civ.

Recurentele arată că instanța a nesocotit și dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Regulamentul UE nr. 1215/2012.

În acest sens, recurentele arată că, având în vedere concepția adoptată de legiuitor cu ocazia adoptării noului C. proc. civ., de protejare a drepturilor imobiliare dobândite de adjudecatar în urma unei proceduri publice (de executare silită), instanța, dispunând anularea actelor subsecvente, a nesocotit dispozițiile legale mai sus menționate.

Recurentele menționează, totodată, că, pentru contestarea actului de adjudecare, legiuitorul a instituit un termen de 30 zile de la data înscrierii dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit la licitație publică, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 849 alin. (2) din noul C. proc. civ. potrivit cărora:

"În termen de o lună de la data înscrierii adjudecării în cartea funciară, debitorul sau terțul dobânditor, creditorii urmăritori și orice altă persoană interesată potrivit mențiunilor din cartea funciară vor putea ataca procesul-verbal de licitație pe calea contestației la executare".

Or, reclamanta nu a urmat această procedură, motiv pentru care, arată recurentele, devin incidente în cauză dispozițiile art. 860 alin. (1) din noul C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Jusitție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 14 noiembrie 2018, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din 5 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursurilor, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin întâmpinare, a admis în principiu recursurile declarate, fixându-se termen la data de 16 octombrie 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile sunt fondate, raportat la dispozițiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în cauză, reclamanta a solicitat, în principal, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară autentificat sub. nr. 143/14.01.2013 de B.N.P. "E.", invocând nulitatea procurilor speciale acordate la 11.11.2011 de către intimata-pârâtă C. intimatei-pârâte D., în fața notarului public din Olanda.

Instanța de apel a reținut că procurile, în baza cărora intimata-pârâtă C. a împuternicit-o pe intimata-pârâtă D. să încheie contractul de garanție reală imobiliară, nu sunt înscrisuri autentice, întrucât nu poartă un număr de înregistrare ca acte autentice, iar semnătura notarului public se referă numai la legalizarea semnăturii mandatului, nu și la conținut, fiind, așadar, lovite de nulitate absolută, în conformitate cu art. 1.246-1.247, coroborate cu art. 1.301 și art. 2.013 alin. (2) C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 2.013 C. civ., "(1) Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta și din executarea sa de către mandatar. (2) Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancțiunea aplicabilă actului însuși. Prevederea nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru opozabilitatea actului față de terți, dacă prin lege nu se prevede altfel".

De asemenea, art. 1.301 C. civ. statuează că "Împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie".

Prevederile legale mai sus enunțate, trebuie coroborate cu art. 2.378 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancțiunea nulității absolute".

Raportat la aceste dispoziții legale, reiese că procura acordată în vederea încheierii unui contract de ipotecă trebuie să îndeplinească cerința formei autentice.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că procurile speciale prezentate în vederea perfectării contractului de ipotecă au fost încheiate în fața notarului public G., Olanda la 11.11.2011, fiind înscrisuri autentice.

Conform dispozițiilor art. 4 pct. 3 din Regulamentul C.E. nr. 805/2004, actul autentic este: (a) un act întocmit sau înregistrat în mod formal ca act autentic și a cărui autenticitate: (i) se referă la semnătura și conținutul actului autentic și (ii) a fost stabilită de către o autoritate publică sau orice autoritate împuternicită în acest sens de către statul membru de origine sau (b) o convenție în materie de obligații de întreținere încheiată cu autoritățile administrative sau autentificată de acestea. Conținutul art. 4 pct. 3 din Regulamentul C.E. nr. 805/2004 se regăsește identic în dispozițiile art. art. 2 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 1215/2012.

Art. 33 din Regulamentul C.E. nr. 805/2004 statuează că "Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene".

În speță, aprecierea instanței de apel, în sensul că procurile trebuia să îndeplinească cerințele impuse de Legea nr. 36/1995, pentru a fi considerate acte autentice, și că semnătura notarului public atestă numai semnătura mandatarului nu și conținutul actului, contravine jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul evitării unui formalism excesiv.

De altfel, o definiție a actelor autentice este dată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. C-260/97, care reține și dispozițiile Convenției de la Bruxelles din 27 septembrie 1968, astfel cum a fost modificată prin Convenția din 9 octombrie 1978, în sensul că actul prezentat trebuie să îndeplinească condițiile necesare pentru autentificare în statul de origine.

Cum Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în jurisprudența sa a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre și că, obiectivul integrării pe care îl urmărește Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre, supremația dreptului comunitar asupra celui național fiind o condiție sine qua non a integrării, aplicarea jurisprudenței Curții este obligatorie pentru judecătorul național.

De altfel, acest principiu este consacrat prin Constituția României, astfel cum reiese din dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2): "(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern".

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte argumente expuse de către recurente în susținerea căii extraordinare de atac.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. și de recurenta-pârâtă D. împotriva deciziei nr. 14/C/2018-A din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. și de recurenta-pârâtă D. împotriva deciziei nr. 14/C/2018-A din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia nr. 14/C/2018-A din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 octombrie 2019.