ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 961/2018

Ședința publică din data de 20 martie 2018

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului a constatat următoarele:

Au fost admise recursurile declarate de pârâta S.C. B. S.A. și de intervenientul C. împotriva aceleiași decizii, fiind modificată decizia nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în sensul că:

A fost respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, ca nefondat.

Au fost admise apelurile declarate de pârâta S.C. B. S.A. și intervenientul C. împotriva sentinței nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș.

A fost schimbată sentința nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în sensul că:

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., ca neîntemeiată.

A fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 137 din 07 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

A fost obligată recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. la plata sumei de 155.171,59 RON către recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. și a sumei de 318.556,45 RON către recurentul-intervenient C., reprezentând cheltuieli de judecată, taxa judiciară de timbru și onorariu avocat, în apel și recurs.

În susținerea motivului contestației în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. s-a susținut că, deși Înalta Curte de Casație și Justiție avea exclusiv competența de a aplica legea la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite.

Or, prin decizia nr. 1801/2017 a aplicat aceeași lege, dreptul comun în materia contractelor la o situație de fapt nouă, stabilită direct în recurs.

Procedând în acest sens, instanța de recurs și-a întemeiat decizia atacată pe o premisă diferită, respectiv aceea că între părți nu există un contract obligatoriu, considerând că între părți nu s-a încheiat un contract de transport, ci un contract-cadru, schimbând astfel un element esențial al situației de fapt.

Astfel, cu încălcarea normelor referitoare la competența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a aplicat aceleași dispoziții legale la o altă situație de fapt, care excludea însă existența între părți a unui contract care să reglementeze drepturi și obligații concrete, eliminând împrejurări importante legate de încălcarea de către pârâtă a obligațiilor ce-i incumbau conform contractului, împrejurări reținute, de altfel, de instanțele de fond.

Stabilirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unui alt conținut al raportului juridic existent între părți este rezultatul unei greșeli materiale.

S-a mai arătat că, în timp ce instanța de apel a constatat din probe dolul, menționând expres că pârâta a creat o falsă speranță reclamantei în privința începerii efective a relației comerciale, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia contestată, a considerat exclus dolul în raporturile dintre părți, apreciind că lipsesc intențiile frauduloase.

Instanța de apel a prezentat raționamentul și probele din care a despins concluzia existenței dolului, iar instanța de recurs a constatat fără vreo argumentație sau probă care să susțină o astfel de concluzie că lipsesc intențiile frauduloase ale pârâtei, deși rolul său era să aplice legea la situația de fapt deja stabilită.

Procedând astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat competența funcțională stabilită de art. 314 C. proc. civ.

Totodată, instanța de recurs a soluționat cauza pe fond, deși, conform motivării, au rămas neclarificate anumite aspecte din situația de fapt.

Referitor la prejudiciu, în faza apelului s-a constatat că a fost dovedit, fiind prezentată pe larg argumentația instanței de apel, din probele administrate stabilind și cuantumul acestuia.

Or, instanța de recurs s-a comportat ca și cum nu ar fi existat această clarificare la instanța fondului, ceea ce poate constitui o greșeală materială.

Prin decizia nr. 1371/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pretins a fi fost încălcată de Curtea de Apel Suceava în soluționarea apelului, se reține din situația faptică a dosarului că, prin contractul nr. x/2009 s-a convenit asupra elementelor esențiale, respectiv a modului de executare a obligațiilor, bonificațiilor, modalității de plată, modificării sau încetării contractului, împrejurare care nu a schimbat natura convenției și nu a depășit limitele unui contract-cadru, care dă naștere unei obligații de a contracta.

După casare, Curtea de Apel Suceava nu a avut în vedere că părțile ar fi încheiat un contract de transport și nu a aplicat un regim juridic special al acestui contract. Dimpotrivă, instanța de fond a analizat, conform dispozițiilor din decizia de casare nr. 1371/2015, în concret raportul juridic, aplicând textele generale din materia contractelor.

Însă, în decizia contestată instanța de recurs nu a observat aceste aspecte, ceea ce se poate califica ca fiind drept o greșeală materială.

Instanța de recurs a hotărât asupra fondului pricinii, aplicând legea, dar nu la împrejurările de fapt stabilite, ci la cele restabilite sau reapreciat în recurs.

Esența motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se referă la faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența funcțională de a se pronunța în fond asupra pricinii deduse decât în cazuri foarte limitate, situații care nu sunt incidente în speță.

În final, s-a arătat că lipsa competenței funcționale a instanței de recurs de a se pronunța asupra fondului nu a mai putut fi invocată sau discutată, întrucât motivarea efectivă a instanței, în condițiile încălcării dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență nu a putut fi cunoscută de către contestatoare decât după luarea la cunoștință a motivării deciziei contestate.

Stabilirea de către instanța de recurs a unui alt conținut al raportului juridic existent între părți este rezultatul unei greșeli materiale, fiind incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ.

La soluționarea prezentei contestații în anulare instanța trebuie să țină cont de toate aspectele prezentate anterior, din perspectiva asigurării liberului acces la justiție și a efectivității căilor de atac, motivele contestației în anulare trebuind interpretate astfel încât să respecte art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să asigure efectivitatea accesului la justiție inclusiv prin posibilitatea exercitării în mod real a căii de atac și asigurarea unui remediu eficace împotriva încălcării legii.

În continuare, contestatoarea a mai invocat jurisprudența CEDO, respectiv Glaser c. Republicii Cehe, Franck Beauseigneur c. Franței, Kudla c. Poloniei, Aydin c. Turciei, Kaya c. Turciei și Z și alții c. Regatului _Unit.

Concluzionând, contestatoarea a susținut că aspectele pe care le-a invocat cu privire la neregularitățile deciziei atacate urmăresc atât anularea acesteia pentru încălcarea normelor imperative privind competența instanței, care în mod greșit a analizat fondul cauzei, cât și asigurarea unui remediu efectiv pentru încălcarea adusă ca urmare a încălcării drepturilor consacrate la nivel intern și european.

Pentru considerentele expuse, s-a solicitat anularea deciziei nr. 1801/6.12.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și judecarea cauzei.

Privitor la motivul de contestație în anulare subsumat art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. s-a susținut că acesta nu este aplicabil, întrucât instanța competentă material să soluționeze recursul este Înalta Curte de Casație și Justiție și că, competența funcțională nu este de ordine publică.

S-a mai susținut că nu poate fi reținută nici incidența motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât contestatoarea nu face decât să repună în discuție însăși soluția instanței de recurs, ceea ce nu este permis pe calea contestației în anulare, precum și probleme de fond ce au fost soluționate de instanța de recurs.

Dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. prevăd că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare pentru motivul când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă acesta nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.

Necompetența de ordine publică reglementată de C. proc. civ. prin art. 159 prevede expres și limitativ cazurile unei nulități absolute, respectiv încălcarea competenței generale atunci când acțiunea nu este de competența instanței judecătorești, încălcarea competenței materiale atunci când acțiunea este de competența unei alte instanțe de alt grad decât cea sesizată și încălcarea competinței teritoriale exclusive când cauza este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În cauză, prin argumentele dezvoltate în susținerea motivului de contestație în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea invocă încălcarea competenței materiale funcționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea pe fond a cauzei, prin nesocotirea dispozițiilor art. 314 C. proc. civ.

Astfel, se solicită retractarea deciziei contestate pentru încălcarea atribuțiilor jurisdicționale ce revin instanței în soluționarea recursului, ipoteză ce nu poate fi valorificată prin prisma contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Încălcarea competenței materiale reglementată de art. 159 alin. (1) C. proc. civ., la care face trimitere art. 317 alin. (1) pct. 2 din același cod, se referă la regulile de sesizare a unei instanțe de judecată a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii pronunțate de către o instanță necompetentă, cu identificarea criteriilor pe baza cărora se realizează delimitarea competenței între aceste instanțe. Criteriile avute în vedere de norma enunțată fiind cele obiective, între instanțe de grade diferite sau pe verticală, și cel teritorial, între instanțe de același grad, dar situate în circumscripții diferite.

Or, în cauză, prin sesizarea instanței cu prezenta contestație în anulare nu se pune în discuție o astfel de încălcare a normelor de competență materială, respectiv o încălcare a regulilor de sesizare a instanțelor de judecată ce nu a putut fi invocată pe calea apelului sau recursului, ci o încălcare a regulilor de soluționare a recursului, echivalând cu o critică ce ar putea forma, eventual, un motiv de recurs, iar nu de retractare, ceea ce este inadmisibil în calea de atac a contestației în anulare.

Contestatoarea S.C. A. S.A. București invocă o presupusă încălcare a competenței funcționale în soluționarea recursurilor, prin care tinde la anularea unei hotărâri irevocabile, aspecte ce nu pot fi valorificate din perspectiva dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Totodată, nu poate fi reținută nici incidența motivului de contestație în anulare reglementat de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., prin prisma căruia se invocă greșeala materială a instanței de recurs în soluționarea cauzei.

Greșelile materiale în înțelesul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. vizează greșelile săvârșite în legătură cu dezlegarea dată recursului, acestea trebuie să fie evidente și involuntare, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei.

Prin urmare, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural.

În speță, contestatoarea S.C. A. S.A. București a susținut că dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, ca urmare a stabilirii unui alt conținut al raportului juridic existent între părți, în sensul că contractul nr. x/2009 reprezintă un contract-cadru de prestări servicii și nu un contract de transport.

Așadar, nu se invocă o greșeală materială în sensul reglementat de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., respectiv o eroare evidentă legată de aspectele formale ale recursului, ci se critică modul în care instanța de recurs a calificat natura juridică a actului dedus judecății și efectele acestuia, contestatoarea solicitând, în realitate, o reexaminare a fondului recursurilor, ceea ce este inadmisibil în această etapă procesuală.

A da posibilitatea părților de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a fost soluționata pricina și s-au stabilit raporturile litigioase dintre părți, ar însemna să se deschidă acestora dreptul de a provoca rejudecarea căii de atac, lucru care nu poate fi acceptat în actualul sistem al procedurii civile, în care această cale extraordinară de atac tinde la anularea unei hotărâri nu pentru că judecată nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.

Numai o încălcare a dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență ori o greșeală materială esențială, care a determinat o soluție eronată, poate fi invocată pe calea contestației în anulare, ceea ce nu este cazul în speță, prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. având un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs la recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează să respingă contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. București împotriva deciziei nr. 1801 din 6 decembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare declarată de contestatoarea S.C. A. S.A. București împotriva deciziei nr. 1801 din 6 decembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2018.