ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3381/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Năsăud la data de 27 martie 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu eu pârâtul C., obligarea acestuia la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat imobilelor aflate în proprietatea reclamantei A., situate în localitatea Mititei, respectiv la terenurile din ridul "Zăpodia Luntrii" și "Piciorul Luntrii" obligarea pârâtului la plata sumei de 3.500 RON, constând în contravaloarea prejudiciului cauzat imobilelor aflate în proprietatea reclamantului B., situate în localitatea Mititei, respectiv la terenurile din ridul "Piciorul Uliului", "Fântâna lui Bociota", "Piciorul Luntrii" și "Sub Dealu Rotund". De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin sentința civilă nr. 975 din 20 mai 2016, Judecătoria Năsăud a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C. și a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantei A. suma de 833 RON, iar reclamantului B. suma de 3.500 RON, reprezentând despăgubiri civile. A respins, ca neîntemeiate celelalte pretenții formulate de reclamanta A. A dispus obligarea pârâtului să plătească reclamanților suma de 1.930 RON, eu titlu de cheltuieli de judecată și a respins, ca neîntemeiată cererea pârâtului privind obligarea reclamanților la plata spezelor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul C. la data de 4 iulie 2017 (data depunerii la oficiul poștal). Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bistrița - Năsăud, secția I civilă, la data de 5 iulie 2017, sub același număr de dosar.

Prin Decizia civilă nr. 99/A din 22 martie 2018, Tribunalul Bistrița - Năsăud, secția I civilă, a admis în parte apelul declarat de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 975 din 20 mai 2016, pronunțată de Judecătoria Năsăud. A schimbat în parte sentința atacată în sensul că a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului B. suma de 1.732,5 RON, menținând celelalte dispoziții ale sentinței, A dispus obligarea intimatului B. să plătească apelantului suma de 814,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel. L-a obligat pe apelantul-pârât să achite intimatei-reclamante A. suma de 400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel și intimatului-reclamant B. suma de 300 RON, constând în cheltuieli de judecată parțiale în apel. A compensat cheltuielile de judecată datorate reciproc de apelantul-pârât și de intimatul-reclamant B., până la concurența sumei de 300 RON, obligându-l pe acesta din urmă să plătească apel autului-pârât suma de 514,5 RON.

Împotriva acestei decizii pârâtul C. a formulat recurs ia data de 26 iulie 2018. Recursul a fost înregistrat ia Tribunalul Bistrița-Năsăud la aceeași dată, sub același număr de dosar.

Prin adresa din 23 august 2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 27 august 2018, sub nr. x/2014, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului CNC4.

Prin rezoluția completului din data de 28 august 2018, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2018, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Examinând competența materială de soluționare a cererii de recurs, conform dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de tribunal, în apel.

Conform dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa."

Din norma de competență citată rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae, a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența acestei instanțe la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor an. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod."

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Nici această normă nu conține o formulare de principiu, în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare care s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Este incontestabil că Înalta Curte are roiul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale."

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora; "în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității."

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză; "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă cafea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora; "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată."

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală, cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă, justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare." În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Bistrița-Năsăud revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de pârâtul C. împotriva Deciziei civile nr. 99/A din 22 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Bistrița - Năsăud, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04.10.2018.