ÎCCJ — Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro) Secția a treia CAUZA BUCUR ȘI TOMA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (Cererea nr. 40238/02) Hotărâre Strasbourg 8 ianuarie 2013 Hotărârea devine definitivă în condițiile…

La originea cauzei se află cererea nr. 40238/02 îndreptată împotriva României, prin care trei resortisanți ai acestui stat, domnii Constantin Bucur și Mircea Toma și doamna Sorana Toma („reclamanții”), au sesizat Curtea la 11 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”).

Reclamanții au fost reprezentați de Monica Macovei și de Dan Mihai, avocați în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Primul reclamant a invocat în special nerespectarea libertății sale de exprimare prin condamnarea sa penală ca urmare a divulgării unor informații clasificate „strict secrete” (art. 10 din convenție), precum și încălcarea dreptului său la un proces echitabil (art. 6 din convenție). Ceilalți doi reclamanți au considerat că dreptul lor la respectarea vieții private a fost încălcat prin interceptarea fără drept a convorbirilor lor telefonice și păstrarea înregistrărilor de către Serviciul Român de Informații („SRI”) (art. 8 din convenție). Cei trei reclamanți s-au plâns că nu au avut la dispoziție nicio cale de atac internă efectivă care să le permită să depună plângere față de încălcarea drepturilor garantate prin articolele sus-menționate (art. 13 din convenție).

La 4 septembrie 2007, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu fostul art. 29 § 3 din convenție, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

În urma abținerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curții), președintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenție și art. 29 § 1 din regulament). În fapt I. Circumstanțele cauzei

Reclamanții Constantin Bucur și Mircea Toma s-au născut în 1952, iar reclamanta Sorana Toma în 1985. Reclamanta este fiica celui de al doilea reclamant. Aceștia locuiesc în București. A. Originea cauzei

În 1996, primul reclamant lucra în cadrul compartimentului de supraveghere-înregistrare a comunicațiilor telefonice într-o unitate militară a SRI cu sediul în București. Sarcinile sale constau în asigurarea supravegherii și înregistrării continue a convorbirilor telefonice ale persoanelor înscrise în registrul ținut în acest scop de către compartiment, verificarea calității și continuității înregistrărilor, precum și asigurarea respectării condițiilor de interceptare (data de început și sfârșit a interceptărilor, identitatea persoanei ale cărei convorbiri telefonice erau interceptate, poșta interceptată etc.).

În cadrul activității sale, primul reclamant a constatat mai multe nereguli: toate rubricile din registrul compartimentului, în care se făceau înregistrări cu creionul, nu erau complete, și anume numele real al persoanei puse sub ascultare, numărul actului de autorizare a interceptării emis de procuror, adresa postului telefonic pus sub ascultare sau motivul care justifica măsura; de asemenea, nu exista concordanță între persoana indicată în registru ca fiind proprietarul postului telefonic și titularul real. Pe de altă parte, un număr considerabil de jurnaliști, oameni politici și oameni de afaceri erau puși sub ascultare, mai ales după afacerile răsunătoare menționate în presă.

Reclamantul afirmă că a comunicat aceste nereguli colegilor săi și șefului compartimentului de supraveghere-înregistrare. Acesta din urmă, la ordinul comandantului unității, l-a mustrat, l-a sfătuit să renunțe la cele susținute, i-a spus că avea unele probleme, dar și copii de crescut și a declarat „nu noi schimbăm ordinea lucrurilor”.

Întrucât persoanele respective s-au arătat dezinteresate de problemă, reclamantul l-a contactat pe deputatul T.C., membru al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității SRI. Acesta din urmă l-a informat că mijlocul cel mai bun pentru a dezvălui publicului neregulile constatate în exercitarea atribuțiilor sale era să țină o conferință de presă. În opinia lui T.C., comunicarea neregulilor în fața comisiei din care făcea parte nu ar fi avut niciun efect, având în vedere legăturile dintre președintele comisiei și directorul SRI. Astfel, potrivit lui T.C., președintele comisiei ar fi întârziat ancheta pe care aceasta ar fi trebuit să o desfășoare în privința directorului SRI. De asemenea, o eventuală intervenție în fața Camerei Deputaților nu ar fi avut decât o finalitate informativă deoarece camera nu avea posibilitatea de a lua măsuri în această privință. Pentru a-și fundamenta susținerile sale și la recomandarea lui T.C., reclamantul și-a însușit unsprezece casete audio conținând convorbirile telefonice ale mai multor jurnaliști și oameni politici.

La 13 mai 1996, a avut loc o conferință de presă. În prezența câtorva membri ai partidului România Mare și a deputatului T.C., reclamantul a făcut publice casetele audio și neregulile constatate în activitatea SRI. Acesta și-a justificat acțiunile prin dorința de a vedea respectate legile române și, în primul rând, Constituția. Acesta a menționat că informațiile făcute publice nu constituiau secrete de stat, ci dovada activităților de poliție politică desfășurate de SRI, la ordinul directorului acestuia, în decursul unui an cu alegeri parlamentare și prezidențiale. Interceptările convorbirilor telefonice erau, în opinia sa, în beneficiul partidului aflat la putere și al diverselor partide politice pentru afacerile lor interne. În cele din urmă, reclamantul a declarat că nimeni nu poate fi obligat să păstreze un secret de stat în scopul ascunderii încălcărilor legii și că observase deja că nici Președintele Republicii, nici Consiliul Suprem de Apărare a Țării, nici Comisia parlamentară pentru exercitarea controlului asupra activității SRI nu reacționaseră în trecut, atunci când presa dezvăluise nereguli de o gravitate excepțională comise de directorul SRI.

Conferința de presă ținută de reclamant a avut un ecou răsunător în media locală și internațională. Organizațiile politice și neguvernamentale au făcut declarații pe această temă. B. Ancheta Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activității SRI

La 15 mai 1996, Comisia parlamentară pentru exercitarea controlului asupra activității SRI a însărcinat o comisie specială să ancheteze alegațiile primului reclamant. Aceasta s-a prezentat la sediul SRI pentru a efectua o anchetă la fața locului. Conform concluziilor prezentate de reclamant în fața Tribunalului Militar Teritorial, comisia l-a audiat pe directorul SRI, care ar fi lăsat să se înțeleagă că interceptările făcute publice de către reclamant ar fi fost realizate de către acesta în nume propriu. Comisia i-a audiat, de asemenea, pe șeful compartimentului însărcinat cu interceptările, care ar fi declarat că nu existau acte de autorizare a interceptării convorbirilor telefonice ale unora dintre persoanele menționate de reclamant.

Curtea nu a fost informată nici cu privire la lucrările întreprinse de comisie, nici cu privire la rezultatul anchetei. C. Procedura penală împotriva lui Constantin Bucur

La 14 mai 1996, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție s-a autosesizat în cauză.

La 20 mai 1996, s-a efectuat o percheziție la domiciliul reclamantului. La aceeași dată, reclamantul a dat o declarație procurorului responsabil de cauză.

La 27 mai 1996, reclamantul a fost trecut în rezervă, pierzându-și astfel calitatea de cadru militar activ.

La 19 iulie 1996, procurorul însărcinat cu efectuarea cercetării s-a prezentat la sediul SRI și a examinat mai multe registre. Nici reclamantul, nici avocatul său nu au fost informați în acest sens. Cu această ocazie, procurorul a întocmit un proces-verbal.

La 31 iulie 1996, a început urmărirea penală față de reclamant, acesta fiind învinuit de săvârșirea de infracțiuni prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională. I se imputa că, în exercitarea atribuțiilor, a cules și a transmis informații cu caracter secret (art. 19 din lege) și că a divulgat și a folosit, în afara cadrului legal, informații, cunoscute în exercitarea atribuțiilor, privind viața particulară, onoarea sau reputația persoanelor (art. 21 din lege).

La 5 august 1996, reclamantul a fost învinuit și de săvârșirea infracțiunii de furt, infracțiune pedepsită prin art. 208 și 224 din Codul penal, pentru sustragerea unor casete audio din sediul SRI.

În cursul cercetării penale, reclamantul a solicitat următoarele măsuri: să fie interogat directorul SRI, care ar fi declarat presei și comisiei parlamentare că posturile telefonice indicate de reclamant nu fuseseră puse sub ascultare, și să se dispună ca SRI să furnizeze o copie a cererilor trimise procurorului pentru obținerea actelor legale de autorizare a interceptărilor și a înregistrărilor, precum și o copie a registrului parchetului în care s-au consemnat actele de autorizare respective. Prin aceste cereri de probe, reclamantul intenționa să demonstreze că unele acte de autorizare a interceptării au fost eliberate în urma conferinței de presă din 13 mai 1996. Procurorul militar însărcinat cu efectuarea cercetării a respins cererea reclamantului fără o motivare a deciziei sale.

La o dată neprecizată, nouă persoane fizice și juridice care fuseseră puse sub ascultare (inclusiv redacția ziarului A.C.) au depus plângeri penale pentru violarea secretului corespondenței, infracțiune pedepsită prin art. 195 C. pen.

La 23 octombrie 1996, procurorul a decis examinarea separată a plângerilor respective.

Prin rechizitoriul din 24 octombrie 1996, parchetul militar a decis trimiterea în judecată a reclamantului. Cauza a fost înaintată Tribunalului Militar București. Acesta și-a declinat competența și a trimis cauza Tribunalului Militar Teritorial (denumit în continuare „Tribunalul Militar”).

Potrivit afirmațiilor reclamantului, președintele completului de judecată al Tribunalului Militar, C.L., a declarat la începutul procesului: „O să-l rad pe Bucur”. Aceste cuvinte au fost preluate în cotidianul România Mare din 24 octombrie 1997.

În cursul procedurii în fața instanțelor, reclamantul a fost reprezentat de mai mulți avocați, care s-au angajat prin declarații scrise să nu divulge informațiile clasificate „strict secrete” în temeiul legislației interne.

Prima ședință a fost stabilită pentru 23 decembrie 1996, dată la care tribunalul i-a audiat pe reclamant și pe deputatul T.C.

În cadrul ședinței publice din 7 februarie 1997, tribunalul a ascultat unsprezece martori, inclusiv T.N., membru al partidului România Mare , care participase la conferința de presă din 13 mai 1996, precum și unsprezece ofițeri, colegi și superiori ai reclamantului. În cursul ședinței, reclamantul a solicitat trimiterea cauzei la procurorul militar în vederea continuării cercetărilor. Acesta solicita să se verifice dacă actele de autorizare a interceptării emise de către procuror erau justificate de motive de siguranță națională. La 14 februarie 1997, apărătorii reclamantului au depus un memoriu în susținerea acestei cereri, argumentând că examinarea cauzei era nedisociabilă, în ceea ce privește elementele intențional și material ale infracțiunii, de examinarea celor nouă plângeri penale depuse de persoanele ale căror convorbiri telefonice au fost interceptate de SRI.

În cursul ședinței publice din 21 februarie 1997, Tribunalul Militar a respins cererea reclamantului în temeiul art. 317 și 333 din Codul de procedură penală („C. proc. pen.”), potrivit cărora restituirea dosarului la procuror are loc atunci când cercetarea penală nu este completă. Tribunalul a considerat că, în cazul de față, cercetarea penală este completă în ceea ce privește faptele referitoare la reclamant.

În cadrul aceleiași ședințe, reclamantul a solicitat în special următoarele măsuri: interogarea lui V.M., directorul SRI la momentul la care au avut loc interceptările convorbirilor telefonice, care ar fi declarat în presă și în fața comisiei parlamentare că posturile telefonice menționate de reclamant nu ar fi fost puse sub ascultare, precum și interogarea lui R.T., noul director al SRI, care afirmase în presă că era la curent cu interceptările fără drept ale convorbirilor telefonice practicate în cadrul SRI. De asemenea, acesta a solicitat ca SRI să fie obligat să prezinte: copia cererilor trimise procurorului pentru a obține actele legale de autorizare a interceptărilor și a înregistrărilor, cu toate documentele aferente acestora, copia registrului parchetului în care se consemnează actele de autorizare, precum și înscrisurile din dosarele constituite în urma celor nouă plângeri penale formulate de persoanele ale căror convorbiri telefonice au fost interceptate. De asemenea, acesta a solicitat ca SRI să fie obligat să precizeze dacă interceptările convorbirilor telefonice conduseseră la urmărirea penală față de persoanele vizate. Reclamantul intenționa să folosească aceste probe pentru a demonstra că actele de autorizare emise de procuror, depuse la dosarul cauzei, erau ulterioare interceptărilor convorbirilor telefonice și că, în orice caz, nu erau justificate de motive legate de siguranța statului. Reclamantul a decis să nu declanșeze procedura de certificare a autenticității în privința actelor de autorizare.

Ședința a fost amânată pentru 7, apoi 14 martie 1997.

Prin decizia din 14 martie 1997, Tribunalul Militar a hotărât că toate cererile de probe, sus-menționate, nu erau pertinente. Instanța a declarat că mărturiile depuse de V.M. și R.T. nu aveau legătură cu cauza deoarece declarațiile făcute presei nu puteau face obiectul unui control judecătoresc. În ceea ce privește documentația aferentă cererilor de autorizare, tribunalul a considerat că aceasta implica elemente strict confidențiale care nu aveau legătură cu cauza, ca de exemplu întrebarea dacă ascultările telefonice au condus la urmăriri penale sau problema rezultatului celor nouă plângeri penale. Referitor la registrul parchetului în care se consemnează actele de autorizare a interceptării, tribunalul a constatat că cererile formulate de SRI și actele de autorizare emise de parchet aveau date certificate de autoritățile publice și că autenticitatea acestora nu putea fi verificată decât prin intermediul unei proceduri de certificare a autenticității, pe care reclamantul a refuzat să o inițieze. Cu toate acestea, constatând că era vorba despre prima cauză adusă în fața instanțelor în materia art. 19 și 21 din Legea nr. 51/1991, tribunalul a admis administrarea altor probe solicitate de reclamant: audierea a șase martori, prezentarea actelor de autorizare pentru punerea sub ascultare a telefoanelor în cauză în casetele făcute publice în cadrul conferinței de presă, prezentarea regulamentului de organizare a comisiei parlamentare pentru controlul asupra activității SRI (pentru a putea stabili modalitățile de sesizare a comisiei de către persoanele interesate) și prezentarea procesului-verbal al ședinței ținute de această comisie la 15 mai 1996 (în vederea unei comparații cu diversele declarații făcute în cursul cercetării penale). În plus, tribunalul a hotărât din oficiu administrarea altor probe. Astfel, tribunalul a dispus ca parchetul general să depună la dosar cererile pentru actele de autorizare a interceptării, stenogramele ședințelor camerelor reunite ale Parlamentului și ale comisiilor juridice ale acestuia în cursul cărora a fost dezbătută și adoptată Legea nr. 51/1991, precum și audierea altor șase martori.

La 28 martie 1997, tribunalul a luat act de faptul că parchetul prezentase actele de autorizare a interceptării posturilor telefonice respective în casetele făcute publice de către reclamant în cadrul conferinței de presă, precum și cererile pentru actele de autorizare a interceptării. Ținând seama de caracterul strict secret al acestor documente, tribunalul le-a depus la un volum diferit (volumul nr. 9) constituit în acest scop. De asemenea, tribunalul a audiat doi martori. Ședința a fost amânată pentru a permite administrarea celorlalte probe.

La 11 aprilie 1997, tribunalul a audiat alți doi martori, printre care și al doilea reclamant, Mircea Toma, ziarist la A.C. Acesta a denunțat caracterul lipsit de legalitate al interceptării convorbirilor sale făcute de la posturile telefonice instalate la domiciliul său și la redacția ziarului A.C. unde lucra, precum și refuzul parchetului de a efectua o anchetă concretă în urma plângerii penale formulate în numele ziarului. Tribunalul a amânat ședința pentru a permite parchetului și SRI să depună concluzii cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 51/1991, ridicată între timp de către primul reclamant.

La 21 aprilie 1997, tribunalul a suspendat examinarea cauzei și a sesizat Curtea Constituțională cu privire la excepția respectivă.

Prin decizia din 12 septembrie 1997, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate.

La 12 ianuarie 1998, ulterior reluării examinării cauzei, Tribunalul Militar a amânat ședința la cererea avocatului primului reclamant, aflat în imposibilitatea de a se prezenta în fața instanței.

La 9 februarie 1998, tribunalul a audiat trei martori. În cadrul ședinței, reclamantul a denunțat mai multe erori prezente în răspunsul parchetului general cu privire la actele de autorizare emise.

În perioada 9 martie – 4 august 1998, tribunalul a amânat ședința de șase ori, în principal din cauza absenței celor cinci martori citați să se înfățișeze; în cele din urmă, au fost audiați doi dintre aceștia.

La 22 septembrie 1998, reclamantul a depus concluzii scrise. Acesta susținea că nu încălcase niciuna dintre valorile protejate de legea penală și că, în prezenta cauză, nu era întrunită condiția existenței unui pericol social, față de care se subordona sancționarea unui act de către legislația penală. Acesta a subliniat în special că scopul acțiunii sale fusese de a face publice ilegalitățile comise în cadrul SRI în detrimentul persoanelor particulare și, astfel, de a asigura respectarea drepturilor garantate de Constituție. Referitor la celelalte modalități la care ar fi putut apela pentru a denunța neregulile respective, reclamantul a subliniat că orice acțiune la nivel ierarhic era inutilă având în vedere poziția adoptată de directorul SRI în urma conferinței de presă și faptul că luase legătura cu deputatul T.C., membru al Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activității SRI. În plus, infracțiunea prevăzută la art. 19 din Legea nr. 51/1991 implica existența intenției de a participa la acțiuni care pot aduce atingere siguranței naționale, în vreme ce el acționase cu bună-credință. De asemenea, reclamantul a invocat încălcarea libertății sale de exprimare, în eventualitatea unei condamnări penale. Concluziile se bazau, printre altele, pe înscrisurile clasificate strict secrete și depuse la dosar în volumul nr. 9.

Prin hotărârea din 20 octombrie 1998, Tribunalul Militar l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 2 ani cu suspendarea executării pentru furt, culegerea și transmiterea de informații cu caracter secret în afara cadrului legal, precum și divulgarea și folosirea, în afara cadrului legal, a informațiilor privind viața particulară, onoarea și reputația persoanelor. Hotărârea tribunalului s-a bazat pe faptul că interceptările telefonice fuseseră efectuate în baza unor acte de autorizare emise de procurori și depuse la dosar. Pentru același temei, tribunalul a respins alegațiile reclamantului cu privire la îndoielile sale față de legalitatea interceptărilor. De asemenea, tribunalul a observat că reclamantul nu a denunțat pretinsele nereguli directorului SRI și nu a sesizat Comisia parlamentară pentru exercitarea controlului asupra activității SRI. Referitor la elementul intențional al infracțiunilor, tribunalul a considerat că acordul dat de reclamant deputatului T.C. pentru a devoala conținutul casetelor dovedea existența intenției, prevăzută de lege, pentru a putea califica faptele respective drept infracțiuni. De asemenea, tribunalul a observat că, așa cum reiese dintr-o notă prezentată de SRI, potrivit regulamentului intern al acestei instituții, casetele conținând convorbiri telefonice se transmiteau departamentului responsabil de transcrierea informațiilor; în cazul în care unitatea care solicitase interceptarea comunicațiilor nu formula o cerere de transcriere în termen de 10 zile, informațiile se ștergeau, iar casetele se restituiau compartimentului de supraveghere-înregistrare în vederea reutilizării lor.

Reclamantul a formulat apel în fața Curții Militare de Apel.

La 5 aprilie 1999, curtea de apel a amânat ședința pe motivul citării necorespunzătoare a SRI. La 26 aprilie și 12 mai 1999, curtea de apel a amânat ședința la cererea reprezentanților reclamantului, aflați în imposibilitatea de a se prezenta în instanță. La 2 iunie 1999, instanța a desemnat din oficiu un avocat pentru a-l reprezenta pe reclamant și a amânat ședința pentru a-i permite să ia cunoștință de conținutul dosarului.

În ședința din 7 iunie 1999, la care reclamantul nu s-a prezentat, avocatul desemnat din oficiu a solicitat să fie depuse la dosar cererile trimise procurorului pentru a obține actele legale de autorizare a interceptării, precum și o copie a registrului parchetului în care se consemnau actele de autorizare. Curtea Militară de Apel a stabilit că probele respective fuseseră administrate deja și, prin urmare, a respins cererea avocatului.

Prin hotărârea din 14 iunie 1999, Curtea Militară de Apel a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță.

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Curtea Supremă de Justiție.

La 16 decembrie 1999, 30 martie 2000, 22 iunie 2000, 19 octombrie 2000, 18 ianuarie 2001, 28 iunie 2001 și 14 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a amânat ședința la cererea reclamantului, care dorea să fie reprezentat de un avocat ales ori să se apere singur. La 8 februarie și 25 octombrie 2001, instanța supremă a respins cererile reclamantului privind trimiterea cauzei la parchet și închiderea procedurii, cereri întemeiate pe faptul că la 26 noiembrie 2000 a fost ales deputat, funcție care îi garanta imunitate parlamentară. La 22 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a amânat ședința pentru a se putea pronunța asupra unei cereri de recuzare formulate de reclamant. La 17 ianuarie 2002, instanța a amânat ședința pentru a permite reclamantului să-și prezinte motivele de recurs. Dezbaterile au avut loc la 11 aprilie 2002.

Prin hotărârea din 13 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție a respins excepția ridicată de reclamant cu privire la imunitatea sa parlamentară, după ce a constatat că acesta devenise deputat la 26 noiembrie 2000, adică ulterior trimiterii sale în judecată. Pe fond, instanța a respins recursul reclamantului, confirmând motivarea primei instanțe. D. Interceptarea convorbirilor telefonice ale celui de al doilea și al treilea reclamant

Una dintre casetele luate de Constantin Bucur și făcute publice conținea înregistrarea unei convorbiri telefonice care a avut loc la 12 aprilie 1996 între cea de a treia reclamantă, fiica minoră a celui de al doilea reclamant, și mama acesteia, de la telefonul instalat la domiciliul celui de al doilea și al treilea reclamant.

Cel de al doilea reclamant, Mircea Toma, precum și unii dintre colegii săi de la redacția ziarului A.C. au depus plângere penală denunțând interceptările fără drept ale convorbirilor telefonice efectuate de la posturile telefonice aparținând ziarului. La 28 noiembrie 1996, redacția ziarului a primit o notă de informare că interceptările în cauză vizau un anumit membru al redacției și fuseseră realizate pe baza actului de autorizare emis de procuror.

La 11 aprilie 1997, cu ocazia audierii sale de către Tribunalul Militar în cadrul procesului penal împotriva primului reclamant, cel de al doilea reclamant a denunțat caracterul nelegal al interceptării convorbirilor sale făcute de la posturile telefonice instalate la domiciliul său ori la redacția ziarului A.C. unde lucra, precum și refuzul parchetului de a efectua o anchetă reală în urma plângerii penale formulate în numele ziarului (supra, pct. 34). Tribunalul nu a dat curs denunțărilor făcute de cel de al doilea reclamant.

În pofida mai multor cereri adresate autorităților, reclamanții nu au putut obține copii ale diferitelor documente depuse la dosarul penal, în special cererile de autorizare, actele de autorizare a interceptării sau de transcriere a convorbirilor telefonice, din cauza caracterului lor strict secret. Cu toate acestea, la 29 mai 2003, cel de al doilea reclamant și avocata sa, doamna Macovei, au luat cunoștință de o parte din înscrisurile din dosarul penal la sediul Tribunalului Militar. Cel de al doilea reclamant a aflat astfel că telefoanele redacției ziarului A.C. și telefonul de la domiciliul său au fost puse sub ascultare, pe baza actului de autorizare emis de procuror la 16 noiembrie 1995. Durata de valabilitate a actului de autorizare s-a menținut până la 15 mai 1996.

În scurtul interval de timp în care a fost autorizată să consulte dosarul, avocata celui de al doilea reclamant a copiat de mână cererea SRI pentru interceptarea convorbirilor telefonice ale domnului Toma, precum și actul de autorizare emis de procuror în acest scop. Din lectura copiilor respective, care au fost transmise Curții, reiese că cererea pentru actul de autorizare a interceptării se bazează pe faptul că SRI deținea informații și indicii care sugerau că domnul Toma desfășura activități ce constituiau o amenințare pentru siguranța națională a României, fără alte precizări referitoare la informațiile și indiciile respective. Actul de autorizare emis procuror la 16 noiembrie 1995 nu prezintă o motivare mai amplă. II. Dreptul și practica interne relevante

Dispoziția relevantă din Codul penal este redactată după cum urmează: Art. 263 alin. (1) Omisiunea sesizării organelor judiciare „Fapta funcționarului public care, luând cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.”

Prevederile relevante ale Legii nr. 51/1991 din 29 iulie 1991 privind siguranța națională a României dispun: Art. 3 „Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele: a) planurile și acțiunile care vizează suprimarea sau știrbirea suveranității, unității, independenței sau indivizibilității statului român; b) acțiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război sau de război civil, înlesnirea ocupației militare străine […]; c) trădarea prin ajutarea inamicului; d) acțiunile armate sau orice alte acțiuni violențe care urmăresc slăbirea puterii de stat; e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, procurarea ori deținerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizații străine […]; f) subminarea, sabotajul sau orice alte acțiuni care au ca scop înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români sau pot aduce atingere capacității de apărare ori altor asemenea interese ale țării, precum și actele de distrugere, degradare […] a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale; g) acțiunile prin care se atentează la viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcții importante în stat […]; h) inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de origine comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste […]; i) actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte; j) atentatele contra unei colectivități […]; k) sustragerea de armament, muniție, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unitățile autorizate să le dețină, contrabanda cu acestea […], precum și portul de armament sau muniție, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol siguranța națională; l) inițierea sau constituirea de organizații […] în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a) - k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.” Art. 4 „Prevederile art. 3 nu pot fi interpretate sau folosite în scopul restrângerii sau interzicerii dreptului de apărare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori de altă natură, garantate prin Constituție sau legi. Nici o persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniilor sale politice și nu poate face obiectul unei imixtiuni în viața sa particulară, în familia sa, în domeniul sau proprietățile sale ori în corespondență sau comunicații, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale, dacă nu săvârșește vreuna din faptele ce constituie, potrivit prezentei legi, o amenințare la adresa siguranței naționale.” Art. 8 „Activitatea de informații pentru realizarea siguranței naționale se execută de Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în materia informațiilor din interiorul țării […]” Art. 10 „Activitatea de informații pentru realizarea siguranței naționale are caracter secret de stat.” Art. 13 „Situațiile prevăzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informații, constând în: interceptarea comunicațiilor […] Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de către procurori anume desemnați de procurorul general al României. […] procurorul […] emite un mandat care trebuie să conțină: aprobarea pentru categoriile de comunicații care pot fi interceptate, categoriile de informații, documente sau obiecte care pot fi obținute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicații trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informațiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obținute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului. Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăși 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăși, de fiecare dată, 3 luni. Orice cetățean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activitățile care fac obiectul mandatului […] se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul.” Art. 16 „Mijloacele de obținere a informațiilor necesare siguranței naționale nu trebuie să lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor […] Cetățeanul care se consideră lezat […] poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apărare și asigurarea ordinii publice ale celor două camere ale Parlamentului.” Art. 19 „Inițierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri informative care pot aduce atingere siguranței naționale, sprijinirea în orice mod a acestora sau aderarea la ele, deținerea, confecționarea sau folosirea ilegală de mijloace specifice de interceptare a comunicațiilor, precum și culegerea și transmiterea de informații cu caracter secret ori confidențial, prin orice mijloace, în afara cadrului legal, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.” Tentativa se pedepsește.” Art. 20 „Desfășurarea, fără mandat, a activităților supuse autorizării în condițiile art. 13 […], sau depășirea mandatului acordat se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului care divulgă, refuză sau împiedică, în orice mod, aducerea la îndeplinire a mandatului eliberat în condițiile prevăzute în art. 13. Tentativa se pedepsește.” Art. 21 „Informațiile privind viața particulară, onoarea sau reputația persoanelor, cunoscute incidental în cadrul obținerii datelor necesare siguranței naționale, nu pot fi făcute publice. Divulgarea sau folosirea, în afara cadrului legal, de către salariații serviciilor de informații, a datelor prevăzute în alin. 1, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Tentativa se pedepsește.”

Prevederile relevante ale Legii nr. 14 din 24 februarie 1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații sunt redactate astfel: Art. 2 „Serviciul Român de Informații organizează și execută activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale a României.” Art. 8 „Serviciul Român de Informații este autorizat să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la siguranța națională, în condițiile legii.” Art. 10 „În situațiile care constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României, Serviciul Român de Informații, prin cadre stabilite în acest scop, solicită procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranța națională a României pentru desfășurarea activităților autorizate de acesta.” Art. 45 „Documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informații au caracter de secret de stat, se păstrează în arhiva sa proprie și nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condițiile legii. Documentele, datele și informațiile Serviciului Român de Informații pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare.”

Dispozițiile referitoare la statutul procurorilor și instanțelor militare în vigoare la data faptelor, respectiv articolele relevante din Constituție, din Legea nr. 54 din 9 iulie 1993 privind organizarea instanțelor și parchetelor militare („Legea nr. 54/1993”) și din Codul de procedură penală sunt descrise în Hotărârea Maszni împotriva României (nr. 59892/00, pct. 24-25, 21 septembrie 2006) și în Hotărârea Begu împotriva României (nr. 20448/02, pct. 63, 15 martie 2011).

La 14 decembrie 2004 a fost adoptată Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii. Principiile generale stabilite de această lege sunt în special următoarele: principiul responsabilității (conform căruia orice persoană care semnalează încălcări ale legii este datoare să susțină reclamația cu date sau indicii privind fapta săvârșită); principiul bunei conduite (conform căruia este ocrotit și încurajat actul de avertizare în interes public cu privire la aspectele de integritate publică și bună administrare, cu scopul de a spori capacitatea administrativă și prestigiul autorităților publice prevăzute de lege); principiul bunei-credințe (conform căruia este ocrotită prin lege persoana încadrată într-o autoritate publică, instituție publică sau altă unitate bugetară […] care a făcut o sesizare, convinsă fiind de realitatea stării de fapt și că fapta constituie o încălcare a legii) (art. 4). Sesizarea poate fi făcută, alternativ sau cumulativ, la una sau mai multe dintre entitățile următoare: șeful ierarhic; conducătorul autorității respective; comisiile de disciplină; organele judiciare; organele însărcinate cu cercetarea conflictelor de interese și a incompatibilităților; comisiile parlamentare; mass-media; organizațiile profesionale, sindicale sau patronale; organizațiile neguvernamentale (art. 6). Avertizorii în interes public beneficiază de prezumția de bună-credință [art. 7 alin. (1) lit. (a)]. În litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de serviciu, instanța poate dispune anularea sancțiunii disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, dacă sancțiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credință (art. 9).

Documentul de însoțire a Raportului Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate în România în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare, din data de 22 iulie 2009, are următorul pasaj: „În ceea ce privește sancționarea funcționarilor publici, datele colectate de Agenția Națională a Funcționarilor Publici relevă faptul că, în 2008, comisiile disciplinare au soluționat 837 de plângeri și au aplicat 375 de sancțiuni. Majoritatea acestor sancțiuni au constat în avertismente scrise, dar au inclus, de asemenea, 38 de concedieri. În patruzeci și opt de cazuri a fost recomandată începerea urmăririi penale. În mod surprinzător, puține plângeri au provenit de la public (doar 15 %) și doar 9 au fost efectuate de denunțători. Majoritatea plângerilor sunt înaintate de conducerea instituțiilor sau de directorul acestora. […] Este necesară consolidarea punerii în practică și conștientizarea politicilor de denunțare în cadrul instituțiilor (în special a caracterului confidențial al acestora).” III. Dreptul și practica internaționale relevante

Pasajele relevante din Recomandarea nr. R(2000)10 a Comitetului de Miniștri privind codurile de conduită pentru funcționarii publici, adoptată la 11 mai 2000, sunt redactate astfel: Articolul 11 „Ținând cont în mod corect de dreptul de acces la informațiile oficiale, funcționarul public trebuie să trateze în mod adecvat, cu toată confidențialitatea necesară, toate informațiile și toate documentele obținute în exercitarea, sau cu ocazia exercitării funcțiilor sale.” Articolul 12 – Raportarea „5. Funcționarul public trebuie să semnaleze autorităților competente orice dovadă, afirmație sau bănuială de activitate ilegală sau criminală privind funcția publică despre care el sau ea are cunoștință în sau cu ocazia exercitării funcțiilor sale. Ancheta asupra faptelor raportate revine autorităților competente. 6. Administrația publică trebuie să vegheze ca funcționarul public care semnalează un caz prevăzut aici mai sus în baza unor bănuieli rezonabile și de bună credință să nu sufere nici un prejudiciu.”

La 19 aprilie 2007, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluția 1551 (2007) privind echitatea procedurilor judiciare în cazurile de spionaj sau divulgare a secretelor de stat. Paragrafele relevante sunt formulate astfel: „1. Adunarea Parlamentară consideră că protecția legitimă a secretelor de stat nu trebuie să devină un pretext pentru a restrânge în mod nejustificat libertatea de exprimare sau de informare, cooperarea științifică internațională și activitatea avocaților și a altor apărători ai drepturilor omului. 2. Aceasta reamintește importanța libertății de exprimare și de informare într-o societate democratică, în care trebuie să existe posibilitatea de a denunța în mod liber corupția, încălcarea drepturilor omului, distrugerea mediului și orice alt abuz de putere. [...] 5. Adunarea constată că legislația a numeroase state membre ale Consiliului Europei referitoare la secretul de stat este mai degrabă vagă sau acoperă un domeniu prea vast, ceea ce lasă posibilitatea de a o interpreta astfel încât să înglobeze o întreagă serie de activități legitime ale jurnaliștilor, oamenilor de știință, avocaților sau ale altor apărători ai drepturilor omului. 6. […] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la rândul său, a concluzionat că interdicția impusă presei de justiția britanică de a publica articole referitoare la o carte ( Spycatcher ) despre care se considera că ar conține informații secrete era „disproporționată”, dat fiind că respectiva lucrare era deja difuzată în străinătate. […] 9. Aceasta invită autoritățile judiciare din toate țările vizate și Curtea Europeană a Drepturilor Omului să găsească un echilibru corespunzător între, pe de o parte, interesul autorităților publice de a proteja secretul de stat și, pe de altă parte, libertatea de exprimare și libera circulație a informațiilor în domeniul științific, precum și interesul pe care îl prezintă, pentru societate, denunțarea abuzurilor de putere. 10. Adunarea constată că procedurile penale pentru încălcarea secretului de stat sunt deosebit de sensibile și supuse unor abuzuri motivate de rațiuni politice. În consecință, Adunarea consideră că următoarele principii prezintă, pentru toate persoanele și autoritățile implicate, un caracter vital pentru a garanta echitatea procedurilor respective: 10.1. informațiile care aparțin domeniului public nu pot fi considerate secrete de stat, iar divulgarea lor nu poate fi asimilată spionajului și reprimată ca atare, chiar dacă persoana implicată culege, sintetizează, analizează sau comentează informațiile respective. Același lucru este valabil pentru participarea la cooperare științifică internațională și pentru denunțarea corupției, a încălcării drepturilor omului, a distrugerii mediului sau a oricărui alt abuz de putere din partea autorităților publice ( whistle-blowing ); 10.2. legislația privind secretul de stat, inclusiv listele de informații secrete care ar putea servi ca temei pentru urmărirea penală, trebuie să fie clară și, în primul rând, publică. Ordinele secrete în măsură să justifice răspunderea penală nu pot fi considerate compatibile cu normele juridice ale Consiliului Europei și ar trebui să fie abrogate în toate statele membre; (...) 10.5. instanțele ar trebui să vegheze la garantarea caracterului echitabil al proceselor acordând o atenție deosebită principiului egalității armelor între Ministerul Public și apărare […] 10.7. în plus, civilii nu trebuie, de regulă, să fie judecați de instanțele militare; și trebuie subliniat că toate procesele trebuie să se desfășoare în fața unor instanțe competente, independente și imparțiale, în cadrul unor proceduri conforme cu principiile internaționale de echitate; […]”

Al șaptelea Raport general de activitate al GRECO ( Groupe d’États contre la corruption - Grupul de state împotriva corupției), adoptat în cadrul celei de a 32-a ședințe plenare, desfășurate în perioada 19 - martie 2007, conține un capitol privind protecția avertizorilor. Raportul arată că numai Norvegia, Regatul Unit, România și Statele Unite ale Americii au adoptat, până la acea dată, legislații specifice în materie de avertizare și conține următorul pasaj: „Divulgarea de informații confidențiale Avertizorii pot avea nevoie de asigurări că nu se expun unor sancțiuni disciplinare prin divulgarea unor informații confidențiale. În mai multe state membre, legislația este clară în privința ideii ca funcționarii care lansează avertismente pe căile corespunzătoare nu pot fi acuzați de încălcarea obligației lor de confidențialitate (exemple: Franța, Spania). Legislația britanică prevede că orice obligație contractuală de confidențialitate este nulă în măsura în care aceasta împiedică un angajat să facă dezvăluiri sub protecție. Cu toate acestea, dacă avertizorul săvârșește o infracțiune făcând dezvăluiri, acesta nu are protecție. Efectul principal al acestei dispoziții este de a exclude divulgările care constituie o amenințare pentru securitatea națională și constituie o încălcare a legii privind secretul de stat ( Official Secrets Act ).”

La 29 aprilie 2010, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluția 1729(2010) referitoare la protecția persoanelor care denunță nereguli („orice persoană preocupată care trage un semnal de alarmă pentru a pune capăt unor acțiuni ce pot constitui un risc pentru altă persoană”) cu scopul de a consolida responsabilizarea și de a optimiza lupta împotriva corupției și a administrării defectuoase, atât în sectorul public, cât și în cel privat. După ce a constatat că majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei nu dispun de texte de lege complete pentru protejarea avertizorilor, deși un număr mare dintre acestea au incluse în sistemele lor juridice reglementări privind diferite aspecte ale acestei probleme și privind raporturile de muncă, procedura penală, mijloacele de informare în masă, precum și măsuri specifice pentru lupta anti-corupție, Adunarea Parlamentară a invitat toate statele membre să își revizuiască legislația privind protecția avertizorilor, ținând seama de următoarele principii directoare: „Protecția «avertizorilor»” 6.1.1. definiția dezvăluirilor protejate trebuie să includă toate avertismentele de bună-credință împotriva diferitelor tipuri de acte ilicite, inclusiv a tuturor încălcărilor grave ale drepturilor omului, care afectează sau amenință viața, sănătatea, libertatea și orice alt interes legitim al persoanelor în calitate de subiecți ai administrației publice sau contribuabili, ori în calitate de acționari, angajați sau clienți ai societăților private; 6.1.2. prin urmare, legislația ar trebui să acopere avertizorii din sectorul public, ca și din cel privat, inclusiv membrii forțelor armate și ai serviciilor de informații; și 6.1.3. ar trebui să codifice punctele relevante în următoarele domenii ale dreptului: 6.1.3.1. dreptul muncii – în special protecția împotriva concedierilor abuzive și a altor forme de represalii în legătură cu locul de muncă; 6.1.3.2. dreptul penal și procedural penal – în special protecția împotriva urmării penale pentru calomnie sau încălcarea secretului comercial ori a secretului de stat, precum și protecția martorilor; 6.1.3.3. dreptul mass-media – în special, protecția surselor jurnalistice […] 6.2.3. În cazul în care nu există căi interne pentru avertizare sau acestea nu funcționează în mod corect, ori nu ar fi rezonabil să se aștepte că acestea funcționează în mod corect dată fiind natura problemei denunțate de avertizor, ar fi de asemenea indicată protejarea persoanei care folosește căi externe, inclusiv mijloace de informare în masă. 6.2.4. Orice avertizor trebuie considerat ca acționând cu bună-credință, cu condiția să existe motive rezonabile pentru a crede că informația divulgată este adevărată, chiar dacă ulterior se dovedește contrariul, precum și cu condiția să nu existe obiective ilicite sau contrare eticii. 6.2.5. Legislația relevantă ar trebui să asigure avertizorilor de bună-credință o protecție fiabilă împotriva oricărei forme de represalii printr-un mecanism de aplicare care ar permite să se verifice realitatea acțiunilor denunțate de către avertizor și să i se solicite angajatorului să remedieze situația, chiar și temporar, până la clarificarea completă a situației, precum și printr-o despăgubire financiară corespunzătoare, în cazul în care represaliile nu pot fi anulate într-un mod rezonabil. (...)”

Pasajele relevante din documentele și jurisprudența internaționale în materie de secrete de stat sunt descrise în hotărârea Stoll împotriva Elveției [(MC), nr. 69698/95, pct. 39-44, CEDO 2007-V]. Reiese că, deși toate statele membre ale Consiliului Europei au adoptat probabil reglementări privind păstrarea caracterului confidențial sau secret al anumitor date sensibile și pedepsirea acțiunilor contrare acestui obiectiv, respectivele reglementări se dovedesc a fi foarte diverse nu numai în raport cu definiția secretului și cu modul în care se gestionează datele sensibile care țin de competența lor, ci și în raport cu modalitățile și condițiile urmării penale a autorului unei divulgări fără drept de informații ( Stoll , citată anterior, pct. 107).

Extrasele relevante din documentele internaționale referitoare la corupție și la protecția angajaților sunt prezentate în hotărârea Guja împotriva Moldovei [(MC), nr. 14277/04, pct. 43-46, 12 februarie 2008).

Extrasele relevante din Rezoluția interimară RésDH(2005)57 privind hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 în cauza Rotaru împotriva României [(MC), nr. 28341/95, CEDO 2000-V], adoptată de Comitetul de Miniștri la 5 iulie 2005, în cadrul celei de a 933-a reuniuni a delegaților miniștrilor, prin care autoritățile române au fost invitate să adopte cu celeritate reformele legislative necesare pentru a răspunde criticilor formulate de Curte în hotărârea privind sistemul român de culegere și arhivare a informațiilor de către serviciile secrete, sunt prezentate în hotărârea Asociația „21 Decembrie 1989” și alții împotriva României (nr. 33810/07 și 18817/08, pct. 109, 24 mai 2011) . În drept I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 38 din convenție

Pentru a putea aprecia temeinicia capetelor de cerere formulate de reclamanți și ținând seama de natura învinuirilor formulate, la da