ÎCCJ, decizie (scj.ro #86311)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86311) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Tradus

și revizuit de IER (www.ier.ro)

Secția

a treia

CAUZA

BUCUR ȘI TOMA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea

nr. 40238/02)

Hotărâre

Strasbourg

8

ianuarie 2013

Hotărârea devine definitivă în

condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din

convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Bucur și Toma împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

(Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep

Casadevall

,

președinte,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria,

Kristina Pardalos,

Johannes

Silvis

,

judecători

,

și

Santiago Quesada

,

grefier de secție

,

după ce a deliberat în camera de consiliu la

4 decembrie 2012,

pronunță prezenta hotărâre,

adoptată la aceeași dată:

Procedura

nr.

40238/02 îndreptată împotriva României,

prin care trei resortisanți ai acestui stat, domnii Constantin Bucur

și Mircea Toma și doamna

Sorana Toma

(„reclamanții”),

au sesizat Curtea la 11 noiembrie 2002 în temeiul

art. 34

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale („convenția”).

Monica Macovei și de Dan Mihai, avocați în București. Guvernul

român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna

C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

nerespectarea libertății sale de exprimare prin condamnarea sa

penală ca urmare a divulgării unor informații clasificate

„strict secrete” (art. 10 din convenție), precum și

încălcarea dreptului său la un proces echitabil (art. 6 din

convenție). Ceilalți doi reclamanți au considerat că

dreptul lor la respectarea vieții private a fost încălcat prin

interceptarea fără drept a convorbirilor lor telefonice și

păstrarea înregistrărilor de către Serviciul Român de

Informații („SRI”) (art. 8 din convenție). Cei trei

reclamanți s-au plâns că nu au avut la dispoziție nicio cale de

atac internă efectivă care să le permită să

depună plângere față de încălcarea drepturilor garantate

prin articolele sus-menționate (art. 13 din convenție).

Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În

conformitate cu fostul art. 29 § 3 din convenție, s-a

hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi

examinate împreună.

Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din

Regulamentul Curții), președintele camerei a desemnat-o pe doamna

Kristina Pardalos în calitate de judecător

ad-hoc

(art. 26 § 4

din convenție și art. 29 § 1 din regulament).

În fapt

I.

Circumstanțele cauzei

Mircea Toma s-au născut în 1952, iar reclamanta Sorana Toma în 1985.

Reclamanta este fiica celui de al doilea reclamant. Aceștia locuiesc în

București.

A.

Originea cauzei

compartimentului de supraveghere-înregistrare a comunicațiilor telefonice

într-o unitate militară a SRI cu sediul în București. Sarcinile sale

constau în asigurarea supravegherii și înregistrării continue a

convorbirilor telefonice ale persoanelor înscrise în registrul ținut în

acest scop de către compartiment, verificarea calității și

continuității înregistrărilor, precum și asigurarea

respectării condițiilor de interceptare (data de început și

sfârșit a interceptărilor, identitatea persoanei ale cărei

convorbiri telefonice erau interceptate, poșta interceptată etc.).

reclamant a constatat mai multe nereguli: toate rubricile din registrul

compartimentului, în care se făceau înregistrări cu creionul, nu erau

complete, și anume numele real al persoanei puse sub ascultare,

numărul actului de autorizare a interceptării emis de procuror,

adresa postului telefonic pus sub ascultare sau motivul care justifica

măsura; de asemenea, nu exista concordanță între persoana

indicată în registru ca fiind proprietarul postului telefonic și

titularul real. Pe de altă parte, un număr considerabil de

jurnaliști, oameni politici și oameni de afaceri erau puși sub

ascultare, mai ales după afacerile răsunătoare menționate

în presă.

aceste nereguli colegilor săi și șefului compartimentului de

supraveghere-înregistrare. Acesta din urmă, la ordinul comandantului

unității, l-a mustrat, l-a sfătuit să renunțe la cele

susținute, i-a spus că avea unele probleme, dar și copii de

crescut și a declarat „nu noi schimbăm ordinea lucrurilor”.

arătat dezinteresate de problemă, reclamantul l-a contactat pe

deputatul T.C., membru al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaților

și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra

activității SRI. Acesta din urmă l-a informat că mijlocul

cel mai bun pentru a dezvălui publicului neregulile constatate în

exercitarea atribuțiilor sale era să țină o

conferință de presă. În opinia lui T.C., comunicarea neregulilor

în fața comisiei din care făcea parte nu ar fi avut niciun efect,

având în vedere legăturile dintre președintele comisiei și

directorul SRI. Astfel, potrivit lui T.C., președintele comisiei ar fi

întârziat ancheta pe care aceasta ar fi trebuit să o desfășoare

în privința directorului SRI. De asemenea, o eventuală intervenție

în fața Camerei Deputaților nu ar fi avut decât o finalitate

informativă deoarece camera nu avea posibilitatea de a lua măsuri în

această privință. Pentru a-și fundamenta susținerile

sale și la recomandarea lui T.C., reclamantul și-a însușit

unsprezece casete audio conținând convorbirile telefonice ale mai

multor jurnaliști și oameni politici.

conferință de presă. În prezența câtorva membri ai

partidului

România Mare

și a deputatului T.C., reclamantul a

făcut publice casetele audio și neregulile constatate în activitatea

SRI. Acesta și-a justificat acțiunile prin dorința de a vedea

respectate legile române și, în primul rând, Constituția. Acesta a

menționat că informațiile făcute publice nu constituiau

secrete de stat, ci dovada activităților de poliție politică

desfășurate de SRI, la ordinul directorului acestuia, în decursul

unui an cu alegeri parlamentare și prezidențiale. Interceptările

convorbirilor telefonice erau, în opinia sa, în beneficiul partidului aflat la

putere și al diverselor partide politice pentru afacerile lor interne. În

cele din urmă, reclamantul a declarat că nimeni nu poate fi obligat

să păstreze un secret de stat în scopul ascunderii

încălcărilor legii și că observase deja că nici

Președintele Republicii, nici Consiliul Suprem de Apărare a

Țării, nici Comisia parlamentară pentru exercitarea controlului

asupra activității SRI nu reacționaseră în trecut, atunci

când presa dezvăluise nereguli de o gravitate excepțională

comise de directorul SRI.

ținută de reclamant a avut un ecou răsunător în media

locală și internațională. Organizațiile politice

și neguvernamentale au făcut declarații pe această

temă.

B.

Ancheta Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra

activității SRI

pentru exercitarea controlului asupra activității SRI a

însărcinat o comisie specială să ancheteze alegațiile

primului reclamant. Aceasta s-a prezentat la sediul SRI pentru a efectua o

anchetă la fața locului. Conform concluziilor prezentate de reclamant

în fața Tribunalului Militar Teritorial, comisia l-a audiat pe directorul

SRI, care ar fi lăsat să se înțeleagă că

interceptările făcute publice de către reclamant ar fi fost

realizate de către acesta în nume propriu. Comisia i-a audiat, de asemenea,

pe șeful compartimentului însărcinat cu interceptările, care ar

fi declarat că nu existau acte de autorizare a interceptării

convorbirilor telefonice ale unora dintre persoanele menționate de

reclamant.

privire la lucrările întreprinse de comisie, nici cu privire la rezultatul

anchetei.

C.

Procedura penală împotriva lui Constantin Bucur

lângă Curtea Supremă de Justiție s-a autosesizat în cauză.

percheziție la domiciliul reclamantului. La aceeași dată,

reclamantul a dat o declarație procurorului responsabil de cauză.

trecut în rezervă, pierzându-și astfel calitatea de cadru militar

activ.

însărcinat cu efectuarea cercetării s-a prezentat la sediul SRI

și a examinat mai multe registre. Nici reclamantul, nici avocatul său

nu au fost informați în acest sens. Cu această ocazie, procurorul a

întocmit un proces-verbal.

urmărirea penală față de reclamant, acesta fiind învinuit

de săvârșirea de infracțiuni prevăzute de Legea

nr. 51/1991 privind siguranța națională. I se imputa că,

în exercitarea atribuțiilor, a cules și a transmis informații cu

caracter secret (art. 19 din lege) și că a divulgat și a

folosit, în afara cadrului legal, informații, cunoscute în exercitarea

atribuțiilor, privind viața particulară, onoarea sau

reputația persoanelor (art. 21 din lege).

învinuit și de săvârșirea infracțiunii de furt,

infracțiune pedepsită prin art. 208 și 224 din Codul penal,

pentru sustragerea unor casete audio din sediul SRI.

a solicitat următoarele măsuri: să fie interogat directorul SRI,

care ar fi declarat presei și comisiei parlamentare că posturile

telefonice indicate de reclamant nu fuseseră puse sub ascultare, și

să se dispună ca SRI să furnizeze o copie a cererilor trimise procurorului

pentru obținerea actelor legale de autorizare a interceptărilor

și a înregistrărilor, precum și o copie a registrului

parchetului în care s-au consemnat actele de autorizare respective. Prin aceste

cereri de probe, reclamantul intenționa să demonstreze că unele

acte de autorizare a interceptării au fost eliberate în urma

conferinței de presă din 13 mai 1996. Procurorul militar

însărcinat cu efectuarea cercetării a respins cererea reclamantului

fără o motivare a deciziei sale.

persoane fizice și juridice care fuseseră puse sub ascultare

(inclusiv redacția ziarului A.C.) au depus plângeri penale pentru violarea

secretului corespondenței, infracțiune pedepsită prin

art. 195 C. pen.

examinarea separată a plângerilor respective.

1996, parchetul militar a decis trimiterea în judecată a reclamantului.

Cauza a fost înaintată Tribunalului Militar București. Acesta

și-a declinat competența și a trimis cauza Tribunalului Militar Teritorial

(denumit în continuare „Tribunalul Militar”).

președintele completului de judecată al Tribunalului Militar, C.L., a

declarat la începutul procesului: „O să-l rad pe Bucur”. Aceste cuvinte au

fost preluate în cotidianul

România Mare

din 24 octombrie 1997.

instanțelor, reclamantul a fost reprezentat de mai mulți

avocați, care s-au angajat prin declarații scrise să nu divulge

informațiile clasificate „strict secrete” în temeiul legislației

interne.

stabilită pentru 23 decembrie 1996, dată la care tribunalul i-a

audiat pe reclamant și pe deputatul T.C.

7 februarie 1997, tribunalul a ascultat unsprezece martori, inclusiv

T.N., membru al partidului

România Mare

, care participase la

conferința de presă din 13 mai 1996, precum și

unsprezece ofițeri, colegi și superiori ai reclamantului. În

cursul ședinței, reclamantul a solicitat trimiterea cauzei la

procurorul militar în vederea continuării cercetărilor. Acesta

solicita să se verifice dacă actele de autorizare a

interceptării emise de către procuror erau justificate de motive de

siguranță națională. La 14 februarie 1997,

apărătorii reclamantului au depus un memoriu în susținerea

acestei cereri, argumentând că examinarea cauzei era nedisociabilă,

în ceea ce privește elementele intențional și material ale

infracțiunii, de examinarea celor nouă plângeri penale depuse de

persoanele ale căror convorbiri telefonice au fost interceptate de SRI.

21 februarie 1997, Tribunalul Militar a respins cererea reclamantului în

temeiul art. 317 și 333 din Codul de procedură penală

(„C. proc. pen.”), potrivit cărora restituirea dosarului la procuror

are loc atunci când cercetarea penală nu este completă. Tribunalul a

considerat că, în cazul de față, cercetarea penală este

completă în ceea ce privește faptele referitoare la reclamant.

reclamantul a solicitat în special următoarele măsuri: interogarea

lui V.M., directorul SRI la momentul la care au avut loc interceptările

convorbirilor telefonice, care ar fi declarat în presă și în

fața comisiei parlamentare că posturile telefonice menționate de

reclamant nu ar fi fost puse sub ascultare, precum și interogarea lui

R.T., noul director al SRI, care afirmase în presă că era la curent

cu interceptările fără drept ale convorbirilor telefonice

practicate în cadrul SRI. De asemenea, acesta a solicitat ca SRI să fie

obligat să prezinte: copia cererilor trimise procurorului pentru a

obține actele legale de autorizare a interceptărilor și a

înregistrărilor, cu toate documentele aferente acestora, copia registrului

parchetului în care se consemnează actele de autorizare, precum și

înscrisurile din dosarele constituite în urma celor nouă plângeri

penale formulate de persoanele ale căror convorbiri telefonice au fost

interceptate. De asemenea, acesta a solicitat ca SRI să fie obligat

să precizeze dacă interceptările convorbirilor telefonice

conduseseră la urmărirea penală față de persoanele

vizate. Reclamantul intenționa să folosească aceste probe pentru

a demonstra că actele de autorizare emise de procuror, depuse la dosarul

cauzei, erau ulterioare interceptărilor convorbirilor telefonice și

că, în orice caz, nu erau justificate de motive legate de siguranța

statului. Reclamantul a decis să nu declanșeze procedura de

certificare a autenticității în privința actelor de autorizare.

7, apoi 14 martie 1997.

Tribunalul Militar a hotărât că toate cererile de probe,

sus-menționate, nu erau pertinente. Instanța a declarat că

mărturiile depuse de V.M. și R.T. nu aveau legătură cu

cauza deoarece declarațiile făcute presei nu puteau face obiectul

unui control judecătoresc. În ceea ce privește documentația

aferentă cererilor de autorizare, tribunalul a considerat că aceasta

implica elemente strict confidențiale care nu aveau legătură cu

cauza, ca de exemplu întrebarea dacă ascultările telefonice au condus

la urmăriri penale sau problema rezultatului celor nouă plângeri

penale. Referitor la registrul parchetului în care se consemnează actele

de autorizare a interceptării, tribunalul a constatat că cererile

formulate de SRI și actele de autorizare emise de parchet aveau date

certificate de autoritățile publice și că autenticitatea

acestora nu putea fi verificată decât prin intermediul unei proceduri de

certificare a autenticității, pe care reclamantul a refuzat să o

inițieze.

Cu toate acestea, constatând că era vorba

despre prima cauză adusă în fața instanțelor în materia

art. 19 și 21 din Legea nr. 51/1991, tribunalul a admis

administrarea altor probe solicitate de reclamant: audierea a șase

martori, prezentarea actelor de autorizare pentru punerea sub ascultare a

telefoanelor în cauză în casetele făcute publice în cadrul

conferinței de presă, prezentarea regulamentului de organizare a

comisiei parlamentare pentru controlul asupra activității SRI (pentru

a putea stabili modalitățile de sesizare a comisiei de către

persoanele interesate) și prezentarea procesului-verbal al

ședinței ținute de această comisie la 15 mai 1996 (în

vederea unei comparații cu diversele declarații făcute în cursul

cercetării penale).

În plus, tribunalul a hotărât din oficiu administrarea

altor probe. Astfel, tribunalul a dispus ca parchetul general să

depună la dosar cererile pentru actele de autorizare a interceptării,

stenogramele ședințelor camerelor reunite ale Parlamentului și

ale comisiilor juridice ale acestuia în cursul cărora a fost

dezbătută și adoptată Legea nr. 51/1991, precum

și audierea altor șase martori.

de faptul că parchetul prezentase actele de autorizare a

interceptării posturilor telefonice respective în casetele făcute

publice de către reclamant în cadrul conferinței de presă,

precum și cererile pentru actele de autorizare a interceptării.

Ținând seama de caracterul strict secret al acestor documente, tribunalul

le-a depus la un volum diferit (volumul nr. 9) constituit în acest scop.

De asemenea, tribunalul a audiat doi martori. Ședința a fost

amânată pentru a permite administrarea celorlalte probe.

1997, tribunalul a audiat alți doi martori, printre care și al doilea

reclamant, Mircea Toma, ziarist la A.C. Acesta a denunțat caracterul

lipsit de legalitate al interceptării convorbirilor sale făcute de la

posturile telefonice instalate la domiciliul său și la redacția

ziarului A.C. unde lucra, precum și refuzul parchetului de a efectua o

anchetă concretă în urma plângerii penale formulate în numele

ziarului. Tribunalul a amânat ședința pentru a permite parchetului

și SRI să depună concluzii cu privire la excepția de

neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 51/1991, ridicată

între timp de către primul reclamant.

suspendat examinarea cauzei și a sesizat Curtea Constituțională

cu privire la excepția respectivă.

Curtea Constituțională a respins excepția de

neconstituționalitate.

reluării examinării cauzei, Tribunalul Militar a amânat

ședința la cererea avocatului primului reclamant, aflat în

imposibilitatea de a se prezenta în fața instanței.

trei martori. În cadrul ședinței, reclamantul a denunțat mai

multe erori prezente în răspunsul parchetului general cu privire la actele

de autorizare emise.

1998, tribunalul a amânat ședința de șase ori, în principal din

cauza absenței celor cinci martori citați să se

înfățișeze; în cele din urmă, au fost audiați doi

dintre aceștia.

depus concluzii scrise. Acesta susținea că nu încălcase niciuna

dintre valorile protejate de legea penală și că, în prezenta

cauză, nu era întrunită condiția existenței unui pericol

social, față de care se subordona sancționarea unui act de

către legislația penală. Acesta a subliniat în special că

scopul acțiunii sale fusese de a face publice ilegalitățile

comise în cadrul SRI în detrimentul persoanelor particulare și, astfel, de

a asigura respectarea drepturilor garantate de Constituție. Referitor la

celelalte modalități la care ar fi putut apela pentru a denunța

neregulile respective, reclamantul a subliniat că orice acțiune la

nivel ierarhic era inutilă având în vedere poziția adoptată de

directorul SRI în urma conferinței de presă și faptul că

luase legătura cu deputatul T.C., membru al Comisiei parlamentare pentru

exercitarea controlului asupra activității SRI. În plus,

infracțiunea prevăzută la art. 19 din Legea

nr. 51/1991 implica existența intenției de a participa la

acțiuni care pot aduce atingere siguranței naționale, în vreme

ce el acționase cu bună-credință. De asemenea, reclamantul

a invocat încălcarea libertății sale de exprimare, în

eventualitatea unei condamnări penale. Concluziile se bazau, printre

altele, pe înscrisurile clasificate strict secrete și depuse la dosar în

volumul nr. 9.

1998, Tribunalul Militar l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu

închisoarea de 2 ani cu suspendarea executării pentru furt, culegerea

și transmiterea de informații cu caracter secret în afara cadrului

legal, precum și divulgarea și folosirea, în afara cadrului legal, a

informațiilor privind viața particulară, onoarea și

reputația persoanelor.

Hotărârea tribunalului s-a bazat pe faptul

că interceptările telefonice fuseseră efectuate în baza unor acte

de autorizare emise de procurori și depuse la dosar. Pentru același

temei, tribunalul a respins alegațiile reclamantului cu privire la

îndoielile sale față de legalitatea interceptărilor. De

asemenea, tribunalul a observat că reclamantul nu a denunțat

pretinsele nereguli directorului SRI și nu a sesizat Comisia

parlamentară pentru exercitarea controlului asupra activității

SRI. Referitor la elementul intențional al infracțiunilor, tribunalul

a considerat că acordul dat de reclamant deputatului T.C. pentru a devoala

conținutul casetelor dovedea existența intenției,

prevăzută de lege, pentru a putea califica faptele respective drept

infracțiuni.

De asemenea, tribunalul a observat că,

așa cum reiese dintr-o notă prezentată de SRI, potrivit

regulamentului intern al acestei instituții, casetele conținând convorbiri

telefonice se transmiteau departamentului responsabil de transcrierea

informațiilor; în cazul în care unitatea care solicitase interceptarea

comunicațiilor nu formula o cerere de transcriere în termen de

10 zile, informațiile se ștergeau, iar casetele se restituiau

compartimentului de supraveghere-înregistrare în vederea reutilizării lor.

Curții Militare de Apel.

amânat ședința pe motivul citării necorespunzătoare a SRI.

La 26 aprilie și 12 mai 1999, curtea de apel a amânat

ședința la cererea reprezentanților reclamantului, aflați

în imposibilitatea de a se prezenta în instanță. La 2 iunie

1999, instanța a desemnat din oficiu un avocat pentru a-l reprezenta pe

reclamant și a amânat ședința pentru a-i permite să ia

cunoștință de conținutul dosarului.

la care reclamantul nu s-a prezentat, avocatul desemnat din oficiu a solicitat

să fie depuse la dosar cererile trimise procurorului pentru a obține

actele legale de autorizare a interceptării, precum și o copie a

registrului parchetului în care se consemnau actele de autorizare. Curtea

Militară de Apel a stabilit că probele respective fuseseră

administrate deja și, prin urmare, a respins cererea avocatului.

Curtea Militară de Apel a confirmat hotărârea pronunțată în

primă instanță.

acestei hotărâri la Curtea Supremă de Justiție.

2000, 22 iunie 2000, 19 octombrie 2000, 18 ianuarie 2001,

28 iunie 2001 și 14 februarie 2002, Curtea Supremă de

Justiție a amânat ședința la cererea reclamantului, care dorea

să fie reprezentat de un avocat ales ori să se apere singur. La

8 februarie și 25 octombrie 2001, instanța supremă a

respins cererile reclamantului privind trimiterea cauzei la parchet și

închiderea procedurii, cereri întemeiate pe faptul că la 26 noiembrie

2000 a fost ales deputat, funcție care îi garanta imunitate

parlamentară. La 22 noiembrie 2001, Curtea Supremă de

Justiție a amânat ședința pentru a se putea pronunța asupra

unei cereri de recuzare formulate de reclamant. La 17 ianuarie 2002,

instanța a amânat ședința pentru a permite reclamantului

să-și prezinte motivele de recurs. Dezbaterile au avut loc la

11 aprilie 2002.

Curtea Supremă de Justiție a respins excepția ridicată de

reclamant cu privire la imunitatea sa parlamentară, după ce a

constatat că acesta devenise deputat la 26 noiembrie 2000, adică

ulterior trimiterii sale în judecată. Pe fond, instanța a respins

recursul reclamantului, confirmând motivarea  primei instanțe.

D.

Interceptarea convorbirilor telefonice ale celui de al doilea și al

treilea reclamant

și făcute publice conținea înregistrarea unei convorbiri

telefonice care a avut loc la 12 aprilie 1996 între cea de a treia

reclamantă, fiica minoră a celui de al doilea reclamant, și mama

acesteia, de la telefonul instalat la domiciliul celui de al doilea și al

treilea reclamant.

precum și unii dintre colegii săi de la redacția ziarului A.C.

au depus plângere penală denunțând interceptările fără

drept ale convorbirilor telefonice efectuate de la posturile telefonice aparținând

ziarului. La 28 noiembrie 1996, redacția ziarului a primit o

notă de informare că interceptările în cauză vizau un

anumit membru al redacției și fuseseră realizate pe baza actului

de autorizare emis de procuror.

sale de către Tribunalul Militar în cadrul procesului penal împotriva

primului reclamant, cel de al doilea reclamant a denunțat caracterul nelegal

al interceptării convorbirilor sale făcute de la posturile telefonice

instalate la domiciliul său ori la redacția ziarului A.C. unde lucra,

precum și refuzul parchetului de a efectua o anchetă reală în

urma plângerii penale formulate în numele ziarului (supra, pct. 34).

Tribunalul nu a dat curs denunțărilor făcute de cel de al doilea

reclamant.

autorităților, reclamanții nu au putut obține copii ale

diferitelor documente depuse la dosarul penal, în special cererile de autorizare,

actele de autorizare a interceptării sau de transcriere a convorbirilor

telefonice, din cauza caracterului lor strict secret. Cu toate acestea, la

29 mai 2003, cel de al doilea reclamant și avocata sa, doamna

Macovei, au luat cunoștință de o parte din înscrisurile din

dosarul penal la sediul Tribunalului Militar. Cel de al doilea reclamant a aflat

astfel că telefoanele redacției ziarului A.C. și telefonul de la

domiciliul său au fost puse sub ascultare, pe baza actului de autorizare

emis de procuror la 16 noiembrie 1995. Durata de valabilitate a actului de

autorizare s-a menținut până la 15 mai 1996.

autorizată să consulte dosarul, avocata celui de al doilea reclamant

a copiat de mână cererea SRI pentru interceptarea convorbirilor telefonice

ale domnului Toma, precum și actul de autorizare emis de procuror în acest

scop. Din lectura copiilor respective, care au fost transmise Curții,

reiese că cererea pentru actul de autorizare a interceptării se

bazează pe faptul că SRI deținea informații și indicii

care sugerau că domnul Toma desfășura activități ce

constituiau o amenințare pentru siguranța națională a

României, fără alte precizări referitoare la informațiile

și indiciile respective. Actul de autorizare emis procuror la 16 noiembrie

1995 nu prezintă o motivare mai amplă.

II. Dreptul și

practica interne relevante

54.

Dispoziția relevantă din Codul penal este redactată după

cum urmează:

Art.

263 alin. (1)

Omisiunea sesizării organelor judiciare

„Fapta funcționarului public care, luând cunoștință

de săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul

în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de

îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală,

potrivit legii de procedură penală, se pedepsește cu închisoare

de la 3 luni la 5 ani.”

relevante ale Legii nr. 51/1991 din 29 iulie 1991 privind

siguranța națională a României dispun:

Art. 3

„Constituie

amenințări la adresa siguranței naționale a României

următoarele:

a) planurile și

acțiunile care vizează suprimarea sau știrbirea

suveranității, unității, independenței sau

indivizibilității statului român;

b) acțiunile care

au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război sau de război

civil, înlesnirea ocupației militare străine […];

c) trădarea prin

ajutarea inamicului;

d) acțiunile

armate sau orice alte acțiuni violențe care urmăresc

slăbirea puterii de stat;

e) spionajul,

transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizații străine

ori agenților acestora, procurarea ori deținerea ilegală de

documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau

organizații străine […];

f) subminarea,

sabotajul sau orice alte acțiuni care au ca scop înlăturarea prin

forță a instituțiilor democratice ale statului ori care aduc

atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale

cetățenilor români sau pot aduce atingere capacității de

apărare ori altor asemenea interese ale țării, precum și

actele de distrugere, degradare […] a structurilor necesare bunei

desfășurări a vieții social-economice sau

apărării naționale;

g) acțiunile prin

care se atentează la viața, integritatea fizică sau

sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcții importante în

stat […];

h) inițierea,

organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a

acțiunilor totalitariste sau extremiste de origine comunistă,

fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste,

antisemite, revizioniste, separatiste […];

i) actele teroriste,

precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror

activități al căror scop îl constituie săvârșirea de

asemenea fapte;

j) atentatele contra

unei colectivități […];

k) sustragerea de

armament, muniție, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice

din unitățile autorizate să le dețină, contrabanda cu

acestea […], precum și portul de armament sau muniție, fără

drept, dacă prin acestea se pune în pericol siguranța

națională;

l) inițierea sau

constituirea de organizații […] în scopul desfășurării

vreuneia din activitățile enumerate la lit. a) - k), precum

și desfășurarea în secret de asemenea activități de către

organizații sau grupări constituite potrivit legii.”

Art. 4

„Prevederile art. 3 nu

pot fi interpretate sau folosite în scopul restrângerii sau interzicerii

dreptului de apărare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest

sau dezacord ideologic, politic, religios ori de altă natură,

garantate prin Constituție sau legi.

Nici o persoană

nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniilor sale

politice și nu poate face obiectul unei imixtiuni în viața sa

particulară, în familia sa, în domeniul sau proprietățile sale

ori în corespondență sau comunicații, nici al unor atingeri ale

onoarei sau reputației sale, dacă nu săvârșește vreuna

din faptele ce constituie, potrivit prezentei legi, o amenințare la adresa

siguranței naționale.”

Art. 8

„Activitatea de

informații pentru realizarea siguranței naționale se

execută de Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat

în materia informațiilor din interiorul țării […]”

Art. 10

„Activitatea de

informații pentru realizarea siguranței naționale are caracter

secret de stat.”

Art. 13

„Situațiile

prevăzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita

procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de

procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul

culegerii de informații, constând în: interceptarea comunicațiilor

[…]

Actul de autorizare se

emite la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței

naționale, de către procurori anume desemnați de procurorul

general al României. […] procurorul […] emite un mandat care trebuie să

conțină: aprobarea pentru categoriile de comunicații care pot fi

interceptate, categoriile de informații, documente sau obiecte care pot fi

obținute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei

comunicații trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor

informațiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obținute;

organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care

urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.

Durata de valabilitate

a mandatului nu poate depăși 6 luni. În cazurile întemeiate,

procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără

a se putea depăși, de fiecare dată, 3 luni.

Orice

cetățean care se consideră vătămat în mod nejustificat

prin activitățile care fac obiectul mandatului […] se poate adresa cu

plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a

emis mandatul.”

Art. 16

„Mijloacele de

obținere a informațiilor necesare siguranței naționale nu

trebuie să lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertățile

fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea

sau reputația lor […]

Cetățeanul care se consideră lezat […] poate sesiza oricare

din comisiile permanente pentru apărare și asigurarea ordinii publice

ale celor două camere ale Parlamentului.”

Art. 19

„Inițierea,

organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri

informative care pot aduce atingere siguranței naționale, sprijinirea

în orice mod a acestora sau aderarea la ele, deținerea, confecționarea

sau folosirea ilegală de mijloace specifice de interceptare a

comunicațiilor, precum și culegerea și transmiterea de

informații cu caracter secret ori confidențial, prin orice mijloace,

în afara cadrului legal, constituie infracțiune și se pedepsește

cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă fapta nu constituie o

infracțiune mai gravă.”

Tentativa se

pedepsește.”

Art. 20

„Desfășurarea,

fără mandat, a activităților supuse autorizării în

condițiile art. 13 […], sau depășirea mandatului acordat se

pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, dacă fapta nu constituie o

infracțiune mai gravă.

Cu aceeași

pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului care

divulgă, refuză sau împiedică, în orice mod, aducerea la

îndeplinire a mandatului eliberat în condițiile prevăzute în

art. 13.

Tentativa se

pedepsește.”

Art. 21

„Informațiile

privind viața particulară, onoarea sau reputația persoanelor,

cunoscute incidental în cadrul obținerii datelor necesare siguranței

naționale, nu pot fi făcute publice.

Divulgarea sau folosirea,

în afara cadrului legal, de către salariații serviciilor de

informații, a datelor prevăzute în alin. 1, constituie

infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Tentativa se

pedepsește.”

24 februarie 1992 privind organizarea și funcționarea

Serviciului Român de Informații sunt redactate astfel:

Art.

2

„Serviciul Român de Informații organizează și

execută activități pentru culegerea, verificarea și

valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și

contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii,

amenințări la adresa siguranței naționale a României.”

Art. 8

„Serviciul Român de

Informații este autorizat să dețină și să

folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea,

prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la siguranța

națională, în condițiile legii.”

Art.

10

„În situațiile care constituie amenințări la adresa

siguranței naționale a României, Serviciul Român de Informații,

prin cadre stabilite în acest scop, solicită procurorului eliberarea

mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranța

națională a României pentru desfășurarea

activităților autorizate de acesta.”

Art. 45

„Documentele interne

de orice fel ale Serviciului Român de Informații au caracter de secret de

stat, se păstrează în arhiva sa proprie și nu pot fi consultate

decât cu aprobarea directorului, în condițiile legii.

Documentele, datele

și informațiile Serviciului Român de Informații pot deveni

publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare.”

procurorilor și instanțelor militare în vigoare la data faptelor,

respectiv articolele relevante din Constituție, din Legea nr. 54 din

9 iulie 1993 privind organizarea instanțelor și parchetelor

militare („Legea nr. 54/1993”) și din Codul

de procedură penală sunt descrise în Hotărârea Maszni

împotriva României (nr. 59892/00, pct. 24-25, 21 septembrie 2006)

și în Hotărârea Begu împotriva României (nr. 20448/02, pct. 63,

15 martie 2011).

adoptată Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din

autoritățile publice, instituțiile publice și din alte

unități care semnalează încălcări ale legii.

Principiile generale stabilite de această lege sunt în special

următoarele: principiul responsabilității (conform căruia

orice persoană care semnalează încălcări ale legii este

datoare să susțină reclamația cu date sau indicii privind

fapta săvârșită); principiul bunei conduite (conform căruia

este ocrotit și încurajat actul de avertizare în interes public cu privire

la aspectele de integritate publică și bună administrare, cu

scopul de a spori capacitatea administrativă și prestigiul

autorităților publice prevăzute de lege); principiul bunei-credințe

(conform căruia este ocrotită prin lege persoana încadrată

într-o autoritate publică, instituție publică sau altă

unitate bugetară […] care a făcut o sesizare, convinsă fiind de

realitatea stării de fapt și că fapta constituie o

încălcare a legii) (art. 4). Sesizarea poate fi făcută,

alternativ sau cumulativ, la una sau mai multe dintre entitățile

următoare: șeful ierarhic; conducătorul autorității

respective; comisiile de disciplină; organele judiciare; organele

însărcinate cu cercetarea conflictelor de interese și a

incompatibilităților; comisiile parlamentare; mass-media;

organizațiile profesionale, sindicale sau patronale; organizațiile

neguvernamentale (art. 6). Avertizorii în interes public beneficiază

de prezumția de bună-credință [art. 7 alin. (1)

lit. (a)]. În litigiile de muncă sau în cele privitoare la

raporturile de serviciu, instanța poate dispune anularea sancțiunii

disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, dacă

sancțiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes

public, făcută cu bună-credință (art. 9).

Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele

realizate în România în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare,

din data de 22 iulie 2009, are următorul pasaj:

„În ceea ce

privește sancționarea funcționarilor publici, datele colectate

de Agenția Națională a Funcționarilor Publici relevă

faptul că, în 2008, comisiile disciplinare au soluționat 837 de

plângeri și au aplicat 375 de sancțiuni. Majoritatea acestor

sancțiuni au constat în avertismente scrise, dar au inclus, de asemenea,

38 de concedieri. În patruzeci și opt de cazuri a fost recomandată

începerea urmăririi penale. În mod surprinzător, puține plângeri

au provenit de la public (doar 15 %) și doar 9 au fost efectuate de

denunțători. Majoritatea plângerilor sunt înaintate de conducerea

instituțiilor sau de directorul acestora. […] Este necesară

consolidarea punerii în practică și conștientizarea politicilor

de denunțare în cadrul instituțiilor (în special a caracterului

confidențial al acestora).”

III.

Dreptul și practica internaționale relevante

nr. R(2000)10 a Comitetului de Miniștri privind codurile de

conduită pentru funcționarii publici, adoptată la 11 mai 2000,

sunt redactate astfel:

Articolul 11

„Ținând cont în

mod corect de dreptul de acces la informațiile oficiale, funcționarul

public trebuie să trateze în mod adecvat, cu toată

confidențialitatea necesară, toate informațiile și toate

documentele obținute în exercitarea, sau cu ocazia exercitării

funcțiilor sale.”

Articolul 12 – Raportarea

„5. Funcționarul public trebuie să semnaleze

autorităților competente orice dovadă, afirmație sau

bănuială de activitate ilegală sau criminală privind funcția

publică despre care el sau ea are cunoștință în sau cu

ocazia exercitării funcțiilor sale. Ancheta asupra faptelor raportate

revine autorităților competente.

funcționarul public care semnalează un caz prevăzut aici mai sus

în baza unor bănuieli rezonabile și de bună credință

să nu sufere nici un prejudiciu.”

Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluția 1551 (2007)

privind echitatea procedurilor judiciare în cazurile de spionaj sau divulgare a

secretelor de stat. Paragrafele relevante sunt formulate astfel:

„1. Adunarea

Parlamentară consideră că protecția legitimă a

secretelor de stat nu trebuie să devină un pretext pentru a restrânge

în mod nejustificat libertatea de exprimare sau de informare, cooperarea

științifică internațională și activitatea

avocaților și a altor apărători ai drepturilor omului.

reamintește importanța libertății de exprimare și de

informare într-o societate democratică, în care trebuie să existe

posibilitatea de a denunța în mod liber corupția, încălcarea

drepturilor omului, distrugerea mediului și orice alt abuz de putere.

[...]

constată că legislația a numeroase state membre ale Consiliului

Europei referitoare la secretul de stat este mai degrabă vagă sau

acoperă un domeniu prea vast, ceea ce lasă posibilitatea de a o

interpreta astfel încât să înglobeze o întreagă serie de

activități legitime ale jurnaliștilor, oamenilor de

știință, avocaților sau ale altor apărători ai

drepturilor omului.

Europeană a Drepturilor Omului, la rândul său, a concluzionat că

interdicția impusă presei de justiția britanică de a

publica articole referitoare la o carte (

Spycatcher

) despre care se

considera că ar conține informații secrete era

„disproporționată”, dat fiind că respectiva lucrare era deja

difuzată în străinătate.

[…]

autoritățile judiciare din toate țările vizate și

Curtea Europeană a Drepturilor Omului să găsească un

echilibru corespunzător între, pe de o parte, interesul

autorităților publice de a proteja secretul de stat și, pe de

altă parte, libertatea de exprimare și libera circulație a

informațiilor în domeniul științific, precum și interesul

pe care îl prezintă, pentru societate, denunțarea abuzurilor de

putere.

constată că procedurile penale pentru încălcarea secretului de

stat sunt deosebit de sensibile și supuse unor abuzuri motivate de

rațiuni politice. În consecință, Adunarea consideră că

următoarele principii prezintă, pentru toate persoanele și

autoritățile implicate, un caracter vital pentru a garanta echitatea

procedurilor respective:

10.1. informațiile

care aparțin domeniului public nu pot fi considerate secrete de stat, iar

divulgarea lor nu poate fi asimilată spionajului și reprimată ca

atare, chiar dacă persoana implicată culege, sintetizează,

analizează sau comentează informațiile respective. Același

lucru este valabil pentru participarea la cooperare științifică

internațională și pentru denunțarea corupției, a

încălcării drepturilor omului, a distrugerii mediului sau a

oricărui alt abuz de putere din partea autorităților publice (

whistle-blowing

);

10.2. legislația

privind secretul de stat, inclusiv listele de informații secrete care ar

putea servi ca temei pentru urmărirea penală, trebuie să fie

clară și, în primul rând, publică. Ordinele secrete în

măsură să justifice răspunderea penală nu pot fi

considerate compatibile cu normele juridice ale Consiliului Europei și ar

trebui să fie abrogate în toate statele membre;

(...)

10.5. instanțele

ar trebui să vegheze la garantarea caracterului echitabil al proceselor

acordând o atenție deosebită principiului egalității

armelor între Ministerul Public și apărare […]

10.7. în plus, civilii

nu trebuie, de regulă, să fie judecați de instanțele

militare; și trebuie subliniat că toate procesele trebuie să se

desfășoare în fața unor instanțe competente, independente

și imparțiale, în cadrul unor proceduri conforme cu principiile internaționale

de echitate; […]”

al GRECO (

Groupe d’États contre la corruption

- Grupul de state

împotriva corupției), adoptat în cadrul celei de a 32-a ședințe

plenare, desfășurate în perioada 19 - martie 2007, conține un

capitol privind protecția avertizorilor. Raportul arată că numai

Norvegia, Regatul Unit, România și Statele Unite ale Americii au adoptat,

până la acea dată, legislații specifice în materie de avertizare

și conține următorul pasaj:

„Divulgarea de

informații confidențiale

Avertizorii pot avea

nevoie de asigurări că nu se expun unor sancțiuni disciplinare

prin divulgarea unor informații confidențiale. În mai multe state

membre, legislația este clară în privința ideii ca

funcționarii care lansează avertismente pe căile

corespunzătoare nu pot fi acuzați de încălcarea obligației

lor de confidențialitate (exemple: Franța, Spania). Legislația

britanică prevede că orice obligație contractuală de

confidențialitate este nulă în măsura în care aceasta

împiedică un angajat să facă dezvăluiri sub protecție.

Cu toate acestea, dacă avertizorul săvârșește o

infracțiune făcând dezvăluiri, acesta nu are protecție.

Efectul principal al acestei dispoziții este de a exclude divulgările

care constituie o amenințare pentru securitatea națională

și constituie o încălcare a legii privind secretul de stat (

Official

Secrets Act

).”

Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluția 1729(2010)

referitoare la protecția persoanelor care denunță nereguli

(„orice persoană preocupată care trage un semnal de alarmă

pentru a pune capăt unor acțiuni ce pot constitui un risc pentru

altă persoană”) cu scopul de a consolida responsabilizarea și de

a optimiza lupta împotriva corupției și a administrării defectuoase,

atât în sectorul public, cât și în cel privat. După ce a constatat

că majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei nu dispun de texte

de lege complete pentru protejarea avertizorilor, deși un număr mare

dintre acestea au incluse în sistemele lor juridice reglementări privind

diferite aspecte ale acestei probleme și privind raporturile de

muncă, procedura penală, mijloacele de informare în masă, precum

și măsuri specifice pentru lupta anti-corupție, Adunarea

Parlamentară a invitat toate statele membre să își

revizuiască legislația privind protecția avertizorilor,

ținând seama de următoarele principii directoare:

„Protecția

«avertizorilor»”

6.1.1.

definiția dezvăluirilor protejate trebuie să includă toate

avertismentele de bună-credință împotriva diferitelor tipuri de

acte ilicite, inclusiv a tuturor încălcărilor grave ale drepturilor

omului, care afectează sau amenință viața,

sănătatea, libertatea și orice alt interes legitim al

persoanelor în calitate de subiecți ai administrației publice sau

contribuabili, ori în calitate de acționari, angajați sau

clienți ai societăților private;

6.1.2. prin urmare,

legislația ar trebui să acopere avertizorii din sectorul public, ca

și din cel privat, inclusiv membrii forțelor armate și ai

serviciilor de informații; și

6.1.3. ar trebui

să codifice punctele relevante în următoarele domenii ale dreptului:

6.1.3.1. dreptul muncii

– în special protecția împotriva concedierilor abuzive și a altor

forme de represalii în legătură cu locul de muncă;

6.1.3.2. dreptul penal

și procedural penal – în special protecția împotriva urmării

penale pentru calomnie sau încălcarea secretului comercial ori a

secretului de stat, precum și protecția martorilor;

6.1.3.3. dreptul

mass-media – în special, protecția surselor jurnalistice […]

6.2.3. În cazul în

care nu există căi interne pentru avertizare sau acestea nu

funcționează în mod corect, ori nu ar fi rezonabil să se

aștepte că acestea funcționează în mod corect dată

fiind natura problemei denunțate de avertizor, ar fi de asemenea

indicată protejarea persoanei care folosește căi externe,

inclusiv mijloace de informare în masă.

6.2.4. Orice avertizor

trebuie considerat ca acționând cu bună-credință, cu

condiția să existe motive rezonabile pentru a crede că

informația divulgată este adevărată, chiar dacă

ulterior se dovedește contrariul, precum și cu condiția să

nu existe obiective ilicite sau contrare eticii.

6.2.5. Legislația

relevantă ar trebui să asigure avertizorilor de

bună-credință o protecție fiabilă împotriva

oricărei forme de represalii printr-un mecanism de aplicare care ar

permite să se verifice realitatea acțiunilor denunțate de

către avertizor și să i se solicite angajatorului să

remedieze situația, chiar și temporar, până la clarificarea

completă a situației, precum și printr-o despăgubire

financiară corespunzătoare, în cazul în care represaliile nu pot fi

anulate într-un mod rezonabil.

(...)”

jurisprudența internaționale în materie de secrete de stat sunt

descrise în hotărârea

Stoll împotriva Elveției

[(MC),

nr. 69698/95, pct. 39-44, CEDO 2007-V]. Reiese că, deși

toate statele membre ale Consiliului Europei au adoptat probabil

reglementări privind păstrarea caracterului confidențial sau

secret al anumitor date sensibile și pedepsirea acțiunilor contrare

acestui obiectiv, respectivele reglementări se dovedesc a fi foarte

diverse nu numai în raport cu definiția secretului și cu modul în

care se gestionează datele sensibile care țin de competența lor,

ci și în raport cu modalitățile și condițiile

urmării penale a autorului unei divulgări fără drept de

informații (

Stoll

, citată anterior, pct. 107).

internaționale referitoare la corupție și la protecția

angajaților sunt prezentate în hotărârea

Guja împotriva Moldovei

[(MC), nr. 14277/04, pct. 43-46, 12 februarie 2008).

66.

Extrasele relevante din Rezoluția interimară

RésDH(2005)57 privind hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului

din 4 mai 2000 în cauza

Rotaru împotriva României

[(MC),

nr. 28341/95, CEDO 2000-V],

adoptată de Comitetul de Miniștri la 5 iulie

2005, în cadrul celei de a 933-a reuniuni a delegaților miniștrilor,

prin care

autoritățile române

au fost

invitate să adopte cu celeritate reformele legislative

necesare pentru a răspunde criticilor formulate de Curte în hotărârea

privind sistemul român de culegere și arhivare a informațiilor de

către serviciile secrete, sunt prezentate în hotărârea

Asociația „21

Decembrie 1989” și alții împotriva României

(nr. 33810/07

și 18817/08, pct. 109, 24 mai 2011)

.

În drept

I.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 38 din convenție

de cerere formulate de reclamanți și ținând seama de natura

învinuirilor formulate, la da