ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3767/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 2016 pe rolul Tribunalului Galați sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Instituția Primarului comunei Nicorești, jud. Galați, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună anularea Dispoziției nr. 135 din 10 mai 2016, iar pârâta să fie obligată la emiterea unei dispoziții privind acordarea măsurilor reparatorii/compensatorii, în echivalent bănesc, la valoarea de piață a imobilului de la data soluționării cererii, conform standardelor internaționale de evaluare. A solicitat totodată cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 10 alin. (2), (8), (10) și pe art. 26 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința nr. 428 din 25 aprilie 2017 Tribunalul Galați, secția I civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Instituția Primarului Comunei Nicorești și U.A.T. Comuna Nicorești.

A anulat Dispoziția nr. 135 din 10 mai 2016 emisă de pârâta U.A.T. com. Nicorești - prin Primar.

A respins, ca nefondate, capătul de cerere privind obligarea pârâtei U.A.T. com. Nicorești, prin Primar la emiterea unei dispoziții privind acordarea către reclamanta A. a măsurilor reparatorii/compensatorii, în echivalent bănesc, la valoarea de piață a părții din imobilul-construcție demolată, calculată de la data soluționării cererii, conform standardelor internaționale de evaluare precum și capătul de cerere privind obligarea pârâtei U.A.T. com. Nicorești - prin Primar la plata către reclamanta A. a cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 223/A din 27 septembrie 2017, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei A. împotriva Sentinței nr. 428 din 25 aprilie 2017 a Tribunalului Galați, secția I civilă.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta a declarat recurs.

Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă a criticat, în esență, greșita respingere a solicitării de a-i fi acordate despăgubiri, susținând că, prin modul cum instanțele au motivat hotărârile în sensul că Dispoziția nr. 340/2003 emisă pentru autoarea sa, B. trebuia atacată pentru că nu conținea și soluția despăgubirilor, i s-a înrăutățit situația în propria cale de atac.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit conform art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a opinat că recursul nu este admisibil.

Prin punctul de vedere la raport, recurenta-reclamantă A. a susținut, în esență, că recursul este admisibil întrucât obiectul cauzei îl reprezintă o contestație formulată împotriva unei decizii emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 care e spusă recursului, nefiind exclusă de la această cale de atac de dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., care se aplică proceselor începute după data de 01 ianuarie 2016; mai mult, însăși instanța de apel a menționat în dispozitivul deciziei că poate fi atacată cu recurs.

Analizând recursul în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. coroborate cu art. 499 teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

În speță, acțiunea reclamantei se încadrează în ipoteza reglementată prin dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, având ca obiect contestația formulată împotriva dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a fost respinsă propunerea inițială de acordare a despăgubirilor bănești, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, pentru partea din imobil desființată, ce fusese făcută în soluționarea notificării nr. x din 21 mai 2001 a autoarei reclamantei, B.

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel."

După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 365/30.05.2012, care prevăd următoarele:

"(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară."

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, astfel că textele de lege citate au incidență în cauza pendinte.

Totodată, se reține că, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

De asemenea, conform art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., nu sunt supuse recursului, hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

În acest context, trebuie subliniat că principiul legalității căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Referitor la susținerile recurentei-reclamante exprimate prin punctul de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, în sensul că decizia instanței de apel este supusă recursului, întrucât calea de atac este menționată în dispozitivul deciziei sunt de reținut următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (3) C. proc. civ., în hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești trebuie menționată calea de atac ce se poate introduce împotriva acestora și termenul în care se poate exercita. O asemenea mențiune nu are, însă, valoare absolută, o eventuală eroare a instanței care a pronunțat-o, cu privire la aceste aspecte, nefiind de natură să afecteze desfășurarea procesului civil în condițiile prevăzute de normele procedurale în vigoare, având în vedere că acesta este guvernat de reguli clare, înscrise în C. proc. civ., pe care părțile trebuie să le urmeze cu bună credință, exercitându-și drepturile procesuale conform rigorilor impuse de acestea. Această concepție cu privire la legalitatea căilor de atac se regăsește în cuprinsul C. proc. civ., care precizează explicit, la art. 457, faptul că "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". Cu privire la acest din urmă text de lege, Curtea Constituțională a arătat că principiul legalității căii de atac nu face altceva decât să stabilească expres că legea este cea care recunoaște sau nu dreptul la exercitarea unei căi de atac, iar nu judecătorul sau părțile dintr-un proces (Decizia nr. 41 din 31 ianuarie 2017, publicată în M. Of. nr. 391/24.05.2017 parag. 13).

Astfel, în situația în care părțile își exercită drepturile procesuale în sensul indicat în mod eronat în dispozitivul hotărârii judecătorești, bazându-se pe aparența de legalitate a acesteia, și nu potrivit principiului constituțional al legalității căilor de atac, instanța ierarhică urmează să facă aplicarea textelor de lege incidente și să respingă, ca inadmisibilă, calea de atac exercitată de partea interesată, în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac.

Așa fiind, pentru considerentele prezentate și față de dispozițiile legale menționate, se constată că Decizia nr. 223/A din 27 septembrie 2017 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, împotriva căreia reclamanta A. a declarat recurs, este o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs, Înalta Curte urmând să respingă recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 223/A din 27 septembrie 2017 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 octombrie 2018.

Procesat de GGC - CT