CASE OF SC MAROLUX SRL AND JACOBS v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Guvernul belgian, căruia cauza i-a fost comunicată în temeiul art. 36 alin. 1 din Convenție și 44 din regulamentul Curții, datorită cetățeniei celui de-al doilea reclamant, nu a dorit să intervină în procedură.

Reclamanții s-au plâns în special de lipsa accesului la justiție și de o atingere adusă dreptului lor de proprietate ce decurge din anularea de către instanțele interne a acțiunii lor în despăgubire datorită neplății taxei judiciare de timbru.

La data de 25 octombrie 2006 Curtea a hotărât să comunice cererile întemeiate pe art. 6 alin. 1 și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție Guvernului. Prevalându-se de dispozițiile

La data de 30 octombrie 1993, în portul Constanța a ajuns marfa importată de societatea reclamantă spre a fi folosită în industria farmaceutică. Sub control vamal, a fost depozitată într-un antrepozit aparținând societății «

Cu toate acestea marfa nu a ajuns la destinație și societatea reclamantă nu a aflat de atunci unde se află.

La data de 19 august 1994, considerând că scopul pentru care a fost importată marfa a fost modificat, direcția vămilor (

Aceasta din urmă a contestat această măsură în fața Judecătoriei Târgu-Mureș care, printr-o sentință din data de 19 decembrie 1994, a dat curs acțiunii și a anulat decizia direcției. Sentința a fost confirmată, la data de 8 septembrie 1995, de Tribunalul Mureș și apoi, la data de 14 martie 1996, prin decizia definitivă a Curții de Apel Târgu-Mureș, în urma apelului și recursului direcției.

În paralel, la data de 19 octombrie 1994, societatea reclamantă a înaintat

La data de 17 octombrie 1994, societatea reclamantă a plătit taxa judiciară de timbru în valoare de 5.810 lei vechi românești (ROL), în conformitate cu legea nr. 76/1992 privind măsurile pentru rambursarea creditelor rezultate din acțiunea de compensare, regimul plăților agenților economici, prevenirea incapacității de plată și a blocajului financiar.

La data de 27 ianuarie 1995, Tribunalul Mureș a trimis cauza la Tribunalul Neamț, pe care l-a considerat competent să soluționeze cauza. Această decizie a fost confirmată, în urma apelului reclamantei, printr-o decizie din data de 15 februarie 1996 a Curții de Apel Târgu-Mureș. Cu toate acestea, în urma recursului reclamantei, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia definitivă din data de 14 ianuarie 1997, a retrimis cauza la Tribunalul Mureș, ca fiind instanța competentă.

La data de 16 iunie 1997, societatea reclamantă a completat acțiunea reactualizând sumele cerute celor două societăți, pe care le-a estimat la suma finală de 996.800 USD.

La data de 19 octombrie 1997 acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș care a cerut reclamantei să plătească taxa judiciară de timbru în valoare de 803.711.570 ROL, potrivit dispozițiilor legii nr. 146/1997 privind taxa judiciară de timbru.

Deoarece suma respectivă nu a fost plătită, acțiunea a fost anulată printr-o hotărâre din data de 20 martie 1998. La data de 8 iulie 1998, în urma apelului reclamantei, Curtea de Apel Târgu-Mureș a trimis cauza în fața aceleași instanțe, pe motiv că aceasta nu a stabilit corect suma taxei judiciare de timbru datorată, care ar fi trebuit să fie calculată separat pentru fiecare latură a acțiunii introductive. Recursul înaintat de societatea P. și de bancă împotriva deciziei din data de 8 iulie 1998 a fost anulat prin decizia definitivă a Curții Supreme de Justiție din data de 20 aprilie 1999, pentru neplata taxei judiciare de timbru aferentă.

La data de 18 februarie 2000 reclamantul a intervenit în procedură, cerând ca banca să-i deblocheze și contul său personal. Tribunalul a cerut societății reclamante să plătească 198.265.000 ROL și reclamantului să plătească 673.000 ROL cu titlu de taxă judiciară de timbru. Datorită neplății și în ciuda contestării acestor sume de către reclamanți, acțiunea a fost anulată prin hotărârea judecătorească din data de 25 februarie 2000, hotărâre confirmată în urma apelului și recursului reclamanților, prin deciziile din data de 21 septembrie 2000 a Curții de Apel Târgu-Mureș și respectiv din data de 22 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție.

Între timp, la data de 13 martie 2000, reclamanții au cerut Ministerului Finanțelor și Ministerului Justiției să beneficieze de scutirea taxei judiciare de timbru. Cu toate acestea, la data de 4 mai 2000, Ministerul Finanțelor i-a informat că analiza oricărei cereri în acest sens a fost suspendată până la noi ordine.

Articolele relevante ale legilor nr. 146 din 26 iulie 1997 și 154/2004 privind taxa judiciară de timbru, ale ordinului nr. 2214/1997 privind aplicarea legii nr. 146/1997 și ale legii nr. 105/1997 pentru soluționarea obiecțiunilor, contestațiilor și plângerilor

Reclamanții se plâng că dreptul de acces la justiție, așa cum îl prevede art. 6 alin. 1 din Convenție, a fost încălcat datorită sumei ridicate a taxei judiciare de timbru ce le-a fost cerută pentru a li se judeca pe fond cauza de către instanțele interne. Ei se plâmg de asemenea de durata procedurii în măsura în care s-au scurs opt ani de la data la care au sesizat instanțele și de la data hotărârii definitive în speță.

Curtea constată că această cerere cuprinde două laturi

Asupra admisibilității

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne în măsura în care reclamanții nu au contestat cum trebuie

La rândul lor, reclamanții consideră că au epuizat căile de atac interne dat fiind răspunsul primit de la Ministerul Finanțelor la cererea lor de scutire din data de 13 martie 2000.

Curtea consideră că excepția ridicată este strâns legată de substanța plângerii și trebuie alăturată examinării fondului. Pe de altă parte, ea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensul

Bazându-se pe jurisprudența Curții (

Reclamanții contestă legalitatea taxei judiciare de timbru calculată pe baza unei noi legi adoptată după introducerea acțiunii lor, în condițiile în care ei plătiseră deja taxa judiciară de timbru aferentă înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Ei menționează că cifra taxei judiciare de timbru stabilită de instanțe era excesivă și că era echivalentă la acea vreme cu prețul unei case în România.

Curtea amintește că art. 6 alin. 1 din Convenție garantează fiecăruia dreptul ca o instanță să analizeze orice contestație asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. El consacră astfel un «

Cu toate acestea, «

În ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, Curtea subliniază că o restrângere a accesului la justiție nu se potrivește cu art. 6 alin. 1 decât dacă vizează un scop legitim și dacă există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (

Cu toate acestea, Curtea reiterează că suma cheltuielilor, apreciată în lumina circumstanțelor unei cauze date, inclusiv solvabilitatea reclamantului și stadiul procesului în care este impusă restricția în discuție, sunt factori de luat în calcul pentru a stabili dacă interesatul a beneficiat de dreptul său de acces la justiție sau dacă accesul la justiție a fost restrâns în așa fel încât a fost atinsă substanța însăși a dreptului (

Curtea reamintește de asemenea că în ceea ce privește aprecierea respectării criteriilor susmenționate, nu se poate substitui autorităților interne competente pentru a stabili care sunt cele mai bune mijloace de reglementare a accesului la justiție, nici pentru a evalua faptele ce au condus aceste autorități la luarea acestei decizii în locul alteia. Rolul său este de a controla, potrivit Convenției, hotărârile luate de aceste autorități în exercitarea puterii lor de apreciere și de a verifica conformitatea consecințelor ce decurg de aici cu Convenția (

În cauzele

După ce a examinat circumstanțele prezentei cauze, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la concluzia la care a ajuns în cauzele menționate mai sus. De altfel, faptul că reclamanta este o societate comercială nu ar putea schimba această concluzie, fiind aplicabile aceleași legi și aceeași procedură.

Prin urmare, se va respinge excepția de neepuizare a căilor de atac interne ridicate de Guvern și se va constata încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție în ceea ce privește accesul la justiție.

Curtea constată că partea din plângere privind durata procedurii nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Curtea constată că societatea reclamantă a introdus acțiunea la Tribunalul Mureș la data de 19 octombrie 1994 și că reclamantul a intervenit în proces la data de 18 februarie 2000. Hotărârea definitivă a fost pronunțată în speță la data de 22 februarie 2002 de Curtea Supremă de Justiție.

Cu toate acestea, pe baza constatării privind dreptul reclamanților de acces la justiție (paragraful 35 de mai sus), Curtea consideră că nu trebuie să examineze dacă în speță a fost încălcată această dispoziție (a se vedea,

Reclamanții consideră că imposibilitatea judecării de către instanțele interne a acțiunii lor în despăgubire a făcut imposibilă recuperarea valorii mărfii lor, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele

Guvernul consideră că creanța reclamanților nu este suficient determinată pentru a constitui «

Curtea constată mai întâi că reclamantul este asociat unic al societății reclamante. Reiese că nu există riscul unor interese concurente sau diferențe de opinie între el și societatea reclamantă. În plus, acțiunile în dauna societății afectează direct interesele reclamantului. Curtea a concluzionat deja, în situații similare, asupra posibilității reclamantului, acționar unic, de a se pretinde victima acțiunilor în dauna societății sale (

Curtea constată apoi că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Cu toate acestea, pe baza constatării potrivit art. 6 alin. 1 din Convenție în ceea ce privește dreptul reclamanților de acces la justiție (paragraful 34 de mai sus), Curtea consideră că nu trebuie să examineze dacă în speță această dispoziție a fost încălcată (a se vedea, între altele,

Reclamanții se plâng în final că anularea acțiunii lor a condus de asemenea la o discriminare întemeiată pe avere, contrară art. 14 combinat cu art. 6 alin. 1 din Convenție, precum și o încălcare a art. 17 și 18 din Convenție. Curtea constată că din dosar nu reiese niciun indiciu privind încălcarea acestor articole.

Reiese că aceste capete de plângere sunt în mod manifest neîntemeiate și trebuie respinse în aplicarea

Reclamanții solicită 221.355,67 euro cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea mărfii, cheltuielile de transport și de depozitare și costurile ce decurg din încercările de a localiza și de a recupera această marfă. Ei solicită de asemenea 50.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit de societatea reclamantă și 20.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit de al doilea reclamant.

Guvernul consideră că suma cerută cu titlu de prejudiciu material este speculativă și consideră că o constatare a încălcării ar putea constitui în sine o reparație suficientă a prejudiciului moral pretins suferit.

Pe baza elementelor de care dispune, Curtea concluzionează că reclamanții nu au dovedit că prejudiciul material invocat este efectiv rezultatul respingerii acțiunii lor pentru neplata taxei de timbru. Oricum, Curtea nu poate face speculații asupra rezultatului procedurii interne. În consecință, nimic nu ar justifica acordarea unei despăgubiri pentru acest capăt de cerere (

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că după toate aparențele reclamanții au suferit o frustrare datorită respingerii acțiunii lor. Statuând în echitate, Curtea le alocă 5.000 euro fiecăruia pentru prejudiciul moral.

Curtea reamintește de asemenea jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia în caz de încălcare a art. 6 din Convenție reclamanții trebuie puși, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele acestei dispoziții nu ar fi fost încălcate (

Articolul 322 alin. 9 din codul român de procedură civilă permite revizuirea unui proces în plan intern dacă Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. Curtea consideră de asemenea că atunci când a concluzionat că un reclamant nu a avut acces la o instanță prevăzută de lege, reparația cea mai adecvată ar fi, în principiu, de a rejudeca sau a redeschide procedura în timp util și cu respectarea cerințelor art. 6 din Convenție (a se vedea cauza

Guvernul consideră că în lipsa oricărui contract de asistență juridică este imposibil să stabilească cu claritate dacă sumele plătite avocatului au o legătură de cauzalitate cu acest dosar.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește plângerile întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și inadmisibilă pentru rest ;

hotărăște că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție în ceea ce privește accesul la justiție

hotărăște că nu trebuie examinate capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenție (durata procedurii) și 1 din Protocolul nr. 1 ;

hotărăște

respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.