CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 23200/19 Gheorghe ȚURCAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A patra secțiune), care a stat la 28 noiembrie 2023 în calitate de comitet compus din: Tim Eicke, președintele Branko Lubarda, Ana Maria Guerra Martins , judecători și Ilse Freiwirth, grefierul adjunct al secțiunii având în vedere: 23200/19) împotriva României depusă în fața Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 10 aprilie 2019 de un național român, dl Gheorghe Țurcan („reclamantul”), care s-a născut în 1967, locuiește în Suceava și a fost reprezentat de dl D.F. Dăscălescu, avocat practicant în Suceava; hotărârea de a notifica plângerea referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Guvernul României („Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dna O.F. Ezer, și de a declara inadmisibilă restul cererii; observațiile părților; după deliberare, hotărăște după cum urmează: Cazul se referă la plângerea reclamantului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția privind incapacitatea sa de a obține compensații pentru îmbunătățirile făcute de el la sediile rezidențiale pe care le-a închiriat din municipiu. La 23 iulie 2003, reclamantul a încheiat un acord de locație cu autoritățile municipale Suceava privind un apartament social aparținând acestuia. Hotărârea de locație este valabil până în prezent. După semnarea acordului, reclamantul a efectuat o serie de îmbunătățiri în apartament. Acestea au inclus adăugarea unei baie și a unei camere noi la apartament, consolidarea structurii de construcții, reînnoirea cadrului acoperișului, adăugarea izolației termice, modificarea planului intern, înlocuirea ușilor interne, ferestrelor, aparaturilor electrice și a sistemelor sanitare, precum și ediția unui covor. La 14 noiembrie 2014, reclamantul a inițiat proceduri judiciare împotriva municipiului Suceava, cerând compensații pentru actualizările pe care le-a făcut în apartamentul închiriat, de aproximativ 18.000 EUR. În apărarea sa, municipalitatea a susținut, printre altele, că reclamația a fost limitată la timp. La 7 iunie 2017, Curtea de district Suceava a hotărât că reclamația nu a fost limitată la timp. Curtea a constatat că termenul nu a început încă de rulare pentru reclamant și ar începe să ruleze numai după încheierea contractului de închiriere. În ciuda acestei concluzii, instanța a susținut în întregime cererile reclamantului și a ordonat municipalității să plătească compensația solicitată. Hotărârea de mai sus a fost confirmată de Curtea județului Suceava la 6 martie 2018 și municipalitatea a contestat soluția ambelor instanțe cu un recurs asupra punctelor de drept. La 19 februarie 2019, Curtea de Apel din Suceava a susținut apelul municipiului asupra punctelor de drept, îndepărtând hotărârile instanțelor de jos și respingând cererile reclamantei. Curtea a concluzionat că reclamantul nu a fost în măsură să aducă acțiuni (acțiunea este lipșită de un între nescut și real) deoarece acordul de locație între părți era încă în vigoare. În baza articolelor 32 și 33 din Codul de procedură civilă, instanța a decis că dreptul la compensare din partea reclamantului nu va apărea decât după încetarea acordului de locație. Aprobarea cererii chiriașului înainte de o astfel de încetare ar permite în mod eficient să se îmbogățească în mod incorect la cheltuielile proprietarului deoarece valoarea îmbunătățirilor ar deprecia natural în timp datorită uzului și lacrimii și, până la sfârșitul acordului de închiriere, proprietarul ar fi plătit chiriașului o sumă care depășește valoarea reziduală reală a îmbunătățirilor efectuate. EVALUAREA TRIBUNALULUI Reclamantul s-a plâns că instanța internă nu a acordat cererile sale împotriva municipiului și-a încălcat dreptul de a respecta proprietatea sa, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Guvernul nu este de acord și a susținut că plângerea este inadmisibilă. Principiile generale privind protecția prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost rezumate în Kopecký v. Slovacia [GC], nr. 44912/98, §§ 49-50, CEDH 2004-IX; Centro Europa 7 S.R.L. și Di Stefano v. Italia [GC], nr. 38433/09, § 173, CEDH 2012; Béláné Nagy v. Ungaria [GC], nr. 53080/13, § 75, 13 decembrie 2016; și Valverde Digon v. Spania, nr. 22386/19, § 49, 26 ianuarie 2023. 10. În ceea ce privește faptele prezentului caz, Curtea remarcă că reclamantul și-a depus acțiunea cu intenția de a solicita compensare din partea municipiului pentru îmbunătățirile efectuate asupra proprietății pe care le închiriase de la respectiva autoritate. Prin urmare, procedura nu se referă la o „deținere existentă” a reclamantului. Rămân să se stabilească dacă reclamantul ar putea fi considerat că a avut vreo „așteptare legitimă” de a-și realiza cererea de compensare. 11. Curtea constată că Curtea de Apel a hotărât că reclamantul nu a putut iniția procedurile împotriva municipiului deoarece acordul de locație era încă în curs și că dreptul la compensarea solicitată nu va apărea decât după încetarea acordului respectiv. Curtea a susținut decizia sa în principiile generale prevăzute în articolele 32 și 33 din Codul de Procedură Civilă privind locus standi , subliniind faptul că recunoașterea cererii de compensare a reclamantului înainte de încheierea închirierii ar duce la îmbogățirea nedreptă la cheltuielile proprietarului (a se vedea punctul 7 mai sus). Curtea nu constată că concluzia atinsă de Curtea de Apel a fost arbitrară sau contrară dispozițiilor legislației naționale aplicate de Curtea de Apel. De fapt, instanța a pus în aplicare dispozițiile legii care prevedeau obligația de închidere a închirierii ca condiție pentru dreptul la compensare - o condiție prealabilă care nu a fost îndeplinită în cazul reclamantului. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul nu ar fi putut avea nici o „așteptare legitimă” de a-și realiza cererea de compensare pentru actualizările efectuate la sediile închiriate înainte de concluzia acordului de locație. 12. Curtea concluzionează, în consecință, că reclamantul nu a avut o „poziție” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, hotărârea Curții de Apel de la Suceava nu a constituit o interferență cu bucuria pașnică a bunurilor sale, iar faptele cazului nu intră în ambiția art. 1 din Protocolul nr. 1. 13. Rezultă că plângerea în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 este incompatibilă ratione materiae Cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinse în conformitate cu art. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă.
Application no. 23200/19
Gheorghe ȚURCAN
against Romania
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 28
November 2023 as a Committee composed of:
Tim Eicke,
President
,
Branko Lubarda,
Ana Maria Guerra Martins
, judges
,
and Ilse Freiwirth,
Deputy Section Registrar
,
Having regard to:
the application (no.
23200/19) against Romania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 10 April 2019 by a Romanian national, Mr Gheorghe Țurcan (“the applicant”), who was born in 1967, lives in Suceava and was represented by Mr D.F. Dăscălescu, a lawyer practising in Suceava;
the decision to give notice of the complaint concerning Article 1 of Protocol No. 1 to the Romanian Government (“the Government”), represented by their Agent, Ms O.F. Ezer, and to declare inadmissible the remainder of the application;
the parties’ observations;
Having deliberated, decides as follows:
1.
The case concerns the applicant’s complaint under Article 1 of Protocol No.
1 to the Convention relating to his inability to obtain compensation for the improvements made by him to the residential premises he rented from the municipality.
2.
On 23 July 2003, the applicant concluded a tenancy agreement with the Suceava municipal authorities concerning a social apartment belonging to the latter. The tenancy agreement is valid to date.
3.
After signing the agreement, the applicant carried out a series of improvements in the flat. These included adding a bathroom and a new room to the flat, strengthening the building structure, renewing the roof framework, adding thermal insulation, altering the internal layout, replacing internal doors, windows, flooring, electrical fittings, and sanitary systems, as well as erecting a shed.
4.
On 14 November 2014, the applicant initiated court proceedings against the Suceava Municipality, seeking compensation for the upgrades he had made to the rented apartment, amounting to roughly EUR 18,000. In its defence, the municipality contended, among other things, that the claim was time-barred.
5.
On 7 June 2017, the Suceava District Court ruled that the claim was not time-barred. The court found that the time limit had not yet begun running for the applicant and would only start running once the lease contract was terminated. Despite this finding, the court upheld the applicant’s claims in full and ordered the municipality to pay the requested compensation to him.
6.
The above judgment was confirmed by the Suceava County Court on 6
March 2018 and the municipality challenged the solution of both courts with an appeal on points of law.
7.
On 19 February 2019, the Suceava Court of Appeal upheld the municipality’s appeal on points of law, setting aside the decisions of the lower courts and rejecting the applicant’s claims. The court concluded that the applicant did not have standing to bring the action
(acțiunea este lipsită de un interes născut și actual)
as the tenancy agreement between the parties was still in effect. Relying on Articles 32 and 33 of the Civil Procedure Code, the court ruled that the entitlement to compensation on the part of the applicant would only arise upon the cessation of the tenancy agreement. Granting the tenant’s claim before such cessation would effectively permit him to unjustly enrich himself at the landlord’s expense because the value of the improvements would naturally depreciate over time due to wear and tear and, by the end of the lease agreement, the landlord would have paid the tenant an amount surpassing the actual residual value of the improvements carried out.
8.
The applicant complained that the domestic courts’ failure to grant his claims against the municipality had breached his right to respect for his property as guaranteed by Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. The Government disagreed and argued that the complaint was inadmissible.
9.
The general principles concerning protection afforded by Article 1 of Protocol No. 1 have been summarised in
Kopecký v. Slovakia
[GC], no.
Centro Europa 7 S.R.L. and Di
Stefano v. Italy
[GC], no. 38433/09, § 173, ECHR 2012;
Béláné Nagy v.
Hungary
[GC], no. 53080/13, § 75, 13 December 2016; and
Valverde Digon v. Spain
, no. 22386/19, § 49, 26 January 2023.
10.
Turning to the facts of the present case, the Court notes that the applicant filed his action with the intention of seeking compensation from the municipality for the improvements carried out on the property he was renting from said authority. Therefore, the proceedings do not pertain to an “existing possession” of the applicant. It remains to be determined whether the applicant could be deemed to have had any “legitimate expectation” of realising his claim to compensation.
11.
The Court notes that the Court of Appeal decided that the applicant lacked standing to initiate proceedings against the municipality because the tenancy agreement was still ongoing and that the entitlement to the sought compensation would only arise upon the cessation of the said agreement. The court grounded its decision in the general principles set forth in Articles
32 and 33 of the Code of Civil Procedure concerning
locus standi
, emphasising that recognising the applicant’s demand for compensation prior to the termination of the lease would result in his unjust enrichment at the landlord’s expense (see paragraph 7 above). The Court finds no indication that the conclusion reached by the Court of Appeal was arbitrary or contrary to the provisions of the national law applied by it. In fact, the court gave effect to the provisions of the law that stipulated the requirement for lease termination as a precondition for the entitlement to compensation - a precondition that was not met in the applicant’s case. Therefore, the Court concludes that the applicant could not have had any “legitimate expectation” of realising his claim for compensation for the upgrades made to the rented premises prior to the tenancy agreement’s conclusion.
12.
The Court accordingly concludes that the applicant did not have a “possession” within the meaning of Article 1 of Protocol No.
1.Consequently, the judgment of the Suceava Court of Appeal did not amount to an interference with the peaceful enjoyment of his possessions, and the facts of the case do not fall within the ambit of Article 1 of Protocol No. 1.
13.
It follows that the complaint under Article 1 of Protocol No. 1 is incompatible
ratione materiae
with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected in accordance with Article
35
§
4.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 18 January 2024.
Ilse Freiwirth
Tim Eicke
Deputy Registrar
President