ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelului de față,

În baza actelor și lucrărilor de la dosarul cauzei, constată următoarele;

Prin încheierea din data de 27 aprilie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Decretului nr. 266/1950.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a Decretului nr. 266/1950 - instanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, întrucât nu are legătură cu obiectul prezentei cauze.

În speță, nu se soluționează aspecte vizând personalitatea juridică a A., obiectul dosarului fiind plângerea împotriva unei ordonanțe de neîncepere a urmăririi penale pentru infracțiunile de fals, fals în declarații, fals sub semnătură privată, uz de fals.

Împotriva acestei încheieri penale, în termen legal, a formulat apel A. prin reprezentant legal B.

În esență, a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și pe cale de consecință, sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a Decretului nr. 266/1950.

A arătat că, prin conținutul și dispozițiile sale, Decretul nr. 266/1950 încalcă articole din Constituția României, respectiv art. 1, art. 2, art. 9, art. 16, art. 40.

Examinând apelul formulat de petenta A. prin reprezentant legal B., raportat la datele cauzei și criticile formulate, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția, posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate (în acest sens, și Decizia nr. 3991 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilității excepției de neconstituționalitate de către judecătorul în fața căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curții Constituționale și eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanțelor.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, se constată că excepția de neconstituționalitate nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.

Neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională. Or, în cauză, o asemenea contradicție nu a fost invocată. Autorul excepției tinde în fapt la modificarea textelor legislative, prin completarea acestora, ceea ce nu ține de competența instanței de contencios constituțional, fiind atributul puterii legislative.

În concret, petenta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Decretului nr. 266/1950, urmărind modificarea textelor de lege, respectiv constatarea faptului că A. din România nu există ca entitate juridică, fiind înființată ilegal.

Înalta Curte constată că obiectul prezentei cauze îl constituie "plângere împotriva ordonanței nr. 384/P/2014 din 30 decembrie  2015 menținută prin ordonanța nr. 22/II/2/2016 din 05 februarie 2016 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Așadar, personalitatea juridică a A. din România nu poate fi supusă controlului judecătoresc în această cauză.

În concluzie, Înalta Curte constată că în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de A. prin reprezentant legal B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea din 27 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr. x/57/2016.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelanta la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de A. prin reprezentant legal B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea din 27 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr. x/57/2016.

Obligă apelanta la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20 mai 2016.