ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1178/2016

Decizia nr. 1178/2016

Analizând actele și

lucrările dosarului în raport cu prevederile art. 483 și urm. C. proc. civ.,

constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 846/A din 24

octombrie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a

respins ca nefondat

apelul declarat de

apelanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 4871 din 09 aprilie 2014

pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în contradictoriu cu intimata

SC B. SRL.

Împotriva acestei

decizii, pârâta

SC

A. SRL

a

declarat recurs, iar prin Decizia civilă nr. 645/R/2015 din 2 noiembrie 2015

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată cauza privind

recursul formulat de recurenta-pârâtă

SC A. SRL

împotriva Deciziei civile nr. 846/A din 24

octombrie 2014 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă, spre

competentă soluționare, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție dosarul a fost înregistrat la data

de 13 noiembrie 2015, iar prin încheierea din 13 aprilie 2016 s-a fixat termen

în ședință publică, cu citarea părților, pentru discutarea excepției

necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând

cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., excepția

necompetenței materiale, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată și

urmează să o admită, cu consecința trimiterii cauzei spre competentă

soluționare Curții de Apel București, pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare:

În conformitate cu

dispozițiile art. 132 C. proc. civ.: “când în fața instanței de judecată se

pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților ea

este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă, ori, dacă este

cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent”, iar, potrivit

dispozițiilor art. 129 pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine

publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de

competența unei instanțe de alt grad.

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., dispoziții legale cu caracter imperativ,

de ordine publică, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile

declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile

în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme

de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa”.

Așadar, în

conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., competența

de judecată a Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă la recursurile

declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în

cazurile prevăzute de lege.

Totodată,

dispozițiile art. 96 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevăd: „Curțile de apel

judecă: ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege”.

Conform art. 483 alin.

(4) C. proc. civ., „În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se

soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat

hotărârea atacată”.

În principiu, în

situațiile în care, potrivit dispozițiilor C. proc. civ. sau ale legii

speciale, hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești sunt supuse

recursului, judecarea acestei căi de atac este de competența instanței imediat

superioare celei care a pronunțat hotărârea în cauză sau, după caz, de

competența instanței expres prevăzute de lege.

Competența materială

expres stabilită de lege, fiind de natură imperativă, dispozițiile cu privire

la aceasta nu pot fi înlăturate; nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la

competență constituie motiv de nulitate a hotărârii pronunțate, chestiunea

competenței fiind esențială în ce privește judecata.

În speță, hotărârea

supusă recursului a fost pronunțată de Tribunalul București, astfel că, din coroborarea

dispozițiilor art. 96, art. 97 și art. 132 C. proc. civ., cu referire la art. 483

alin. (4) C. proc. civ., rezultă că instanța competentă material a soluționa

cauza este Curtea de Apel București, instanța ierarhic superioară celei care a

pronunțat hotărârea atacată, în favoarea căreia se va stabili competența de

soluționare a cauzei.

Reținerea instanței

de declinare, în sensul că, prezenta cauză nu se circumscrie unei situații de

excepție care ar atrage competența Curții de Apel București, prevalându-se de

prevederile art. 483 alin. (3) și alin. (4) C. proc. civ., este total greșită

și vine să înfrângă o dispoziție de ordin procedural imperativă, stipulată la art.

97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ceea ce nu poate fi permis.

În acest sens, Înalta

Curte se sprijină nu numai pe economia reglementărilor de ansamblu în materia

căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, dar chiar pe cel puțin o

dispoziție normativă explicită: „Art. 97. - Înalta Curte de

Casație și Justiție judecă: 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 129 C. proc. civ., raportat la art. 96 alin.

(1) pct. 3 C. proc. civ. și art. 483 alin. (4) C. proc. civ., dispoziții legale

cu caracter imperativ, va admite excepția privind necompetența materială a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, și va trimite cauza

spre soluționare Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

privind necompetența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a

II-a civilă, și trimite cauza spre soluționare

Curții de Apel București.

Fără nicio cale de

atac.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

22

iunie 2016.