ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1178/2016

Decizia nr. 1178/2016 Analizând actele și lucrările dosarului în raport cu prevederile art. 483 și urm. C. proc. civ., constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 846/A din 24 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 4871 din 09 aprilie 2014 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în contradictoriu cu intimata

SC B. SRL.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC A. SRL a declarat recurs, iar prin Decizia civilă nr. 645/R/2015 din 2 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată cauza privind recursul formulat de recurenta-pârâtă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 846/A din 24 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă, spre competentă soluționare, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție dosarul a fost înregistrat la data de 13 noiembrie 2015, iar prin încheierea din 13 aprilie 2016 s-a fixat termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru discutarea excepției necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată și urmează să o admită, cu consecința trimiterii cauzei spre competentă soluționare Curții de Apel București, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: În conformitate cu dispozițiile art. 132 C. proc. civ.: “când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent”, iar, potrivit dispozițiilor art. 129 pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., dispoziții legale cu caracter imperativ, de ordine publică, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa”. Așadar, în conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., competența de judecată a Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă la recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Totodată, dispozițiile art. 96 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevăd: „Curțile de apel judecă: ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege”. Conform art. 483 alin. (4) C. proc. civ., „În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată”. În principiu, în situațiile în care, potrivit dispozițiilor C. proc. civ. sau ale legii speciale, hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești sunt supuse recursului, judecarea acestei căi de atac este de competența instanței imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea în cauză sau, după caz, de competența instanței expres prevăzute de lege.

Competența materială expres stabilită de lege, fiind de natură imperativă, dispozițiile cu privire la aceasta nu pot fi înlăturate; nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la competență constituie motiv de nulitate a hotărârii pronunțate, chestiunea competenței fiind esențială în ce privește judecata. În speță, hotărârea supusă recursului a fost pronunțată de Tribunalul București, astfel că, din coroborarea dispozițiilor art. 96, art. 97 și art. 132 C. proc. civ., cu referire la art. 483 alin. (4) C. proc. civ., rezultă că instanța competentă material a soluționa cauza este Curtea de Apel București, instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în favoarea căreia se va stabili competența de soluționare a cauzei.

Reținerea instanței de declinare, în sensul că, prezenta cauză nu se circumscrie unei situații de excepție care ar atrage competența Curții de Apel București, prevalându-se de prevederile art. 483 alin. (3) și alin. (4) C. proc. civ., este total greșită și vine să înfrângă o dispoziție de ordin procedural imperativă, stipulată la art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ceea ce nu poate fi permis. În acest sens, Înalta Curte se sprijină nu numai pe economia reglementărilor de ansamblu în materia căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, dar chiar pe cel puțin o dispoziție normativă explicită: „Art. 97. - Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 129 C. proc. civ., raportat la art. 96 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și art. 483 alin. (4) C. proc. civ., dispoziții legale cu caracter imperativ, va admite excepția privind necompetența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, și va trimite cauza spre soluționare Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția privind necompetența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, și trimite cauza spre soluționare Curții de Apel București. Fără nicio cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2016.