ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 403/RC/2016

Deliberând asupra recursului în casație de formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1097 din data de 5 noiembrie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 903 din 08 mai 2015 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 81 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani si 8 luni stabilit în condițiile art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare sus-menționat.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior cu privire la revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei și executarea pedepsei în întregime în cazul săvârșirii altei infracțiuni.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a fost desființat înscrisul falsificat, intitulat ”testament”, datat 02 septembrie 2009.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență că, inculpatul a falsificat prin contrafacerea scrierii și subscrierii înscrisul sub semnătură privată intitulat ”testament” datat 02 septembrie 2009, act pe care l-a folosit în fața instanței civile în Dosarul civil nr. x/281/2010 al Judecătoriei Ploiești având ca obiect partaj judiciar.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel inculpatul A. susținând, în esență, că soluția de condamnare pronunțată de prima instanță este greșită deoarece este nevinovat.

Prin Decizia penală nr. 1097 din 05 noiembrie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., împotriva sentinței penale nr. 903 din 8 mai 2015 pronunțată de Judecătoria Ploiești.

S-a obligat apelantul-inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat și 3.228,69 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către intimata-persoană vătămată B.

Nemulțumirile inculpatului A. expuse ca și critici în apelul exercitat de acesta nu au constituit, în opinia instanței de apel, veritabile motive de nelegalitate și netemeinicie fiindcă reaua sau buna credință a persoanei vătămate dintr-un proces penal nu face obiectul controlului instanței ierarhic superioare cum nerelevantă s-a dovedit a fi și susținerea încălcării dreptului la un proces echitabil prin refuzul instanței de fond de a încuviința anumite probe cerute de inculpat.

În această privință, respingerea cererii de efectuare a unei alte expertize grafologice la Institutul Național de Expertize Criminalistice București, probă cerută de inculpat cu motivarea că nu este convins de împrejurarea că înscrisurile pentru comparație, depuse de persoana vătămată B. conțin scrisul sau/și semnătura defunctei, a fost corectă deoarece în raport de teza probatorie a infracțiunii deduse judecății, semnătura în litigiu (adică cea de pe înscrisul denumit testament) nu a fost executată de C. (fila 21 dosar urm. pen.), ci de inculpatul A. care a scris și textul testamentului (fila 32 același dosar).

Drept urmare, pe de o parte, instanța de apel a reținut că simpla îndoială a inculpatului în sensul că scriptele de comparație folosite de experții criminaliști, nu ar aparține defunctei, neurmată de dovezi din care să rezultă că la o examinare sumară, alte scripte de comparație provenind cert de la C. ar conține un alt fel de scris ori o altă semnătură, nu este suficientă pentru efectuarea unei alte lucrări de expertizare a scrisului față de concluziile certe și neechivoce, corect argumentate ale lucrărilor de specialitate deja întocmite, iar pe de altă parte, nu poate fi verosimil tăgăduit faptul că între scrisul și semnătura din testament (fila 59 dosar urm. pen.) și cele conținute din documentele depuse la filele 60-61 respectiv o cerere semnată a defunctei C. și o chitanță-ambele aparent emanând de la aceasta, există diferențe majore, vizibile și sesizabile cu evidență.

În egală măsură, pretinsele neregularități ale rechizitoriului în sensul art. 3 și art. 5 C. proc. pen. prin încălcarea art. 82 din același cod și ale stabilirii unei greșite stări de fapt, așa cum s-a susținut, a apreciat instanța de apel că trebuiau invocate în cadrul procedurii de cameră preliminară, parcursă în cauza de față, fără ca inculpatul să formuleze atare cereri.

Drept urmare, pentru considerentele care preced, s-a constatat că niciuna dintre criticile formulate de apelantul-inculpat nu au fost fondate, iar soluția de achitare prin încetarea procesului penal cerută de acesta era nelegală deoarece cele două dezlegări se exclud reciproc, conform art. 396 alin. (5) și (6) C. proc. pen.

Prin încheierea din 18 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 278 C. proc. pen., s-a îndreptat din oficiu eroarea materială referitoare la numărul Deciziei penale pronunțată la data de 5 noiembrie 2015 în Dosarul penal nr. x/281/2013, cel corect fiind 1097, iar nu 1087 cum din greșeală s-a menționat.

Împotriva Deciziei penale nr. 1087 din 5 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/281/2013 la data de 13 ianuarie 2016 a declarat recurs în casație, inculpatul A.

Inculpatul, prin apărător, și-a întemeiat recursul în casație pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. „când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

S-a solicitat, în principal, admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și pronunțarea unei soluții de achitare sau de încetare a procesului penal, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel ori la instanța competentă material.

Prima critică a recurentului inculpat A. a vizat împrejurarea că faptele reținute în sarcina sa nu sunt prevăzute de legea penală, fiind vorba despre un litigiu de natură civilă.

A doua critică a vizat neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen. anterior), neexistând subiect pasiv al infracțiunii, deoarece B. nu justifică calitatea de persoană vătămată și nu indică nici vătămarea care i s-a produs.

Ceea ce i s-a reproșat inculpatului, în opinia sa, este manifestarea dreptului de a dezbate succesiunea rămasă de pe urma defunctei C. prin cererea nr. x/281/2010 și de a interveni în Dosarul civil nr. x/281/2010, având ca obiect partaj judiciar cu Statul Român pentru bunurile rămase în urma decesului lui D., deși era în posesia unui testament olograf pe care l-a primit de la C. de ziua sa, la data de 02 septembrie 2009, iar B. nu a avut vreo pretenție asupra cotei de 2/3 din imobilul ce urma a fi preluat de stat, neexistând succesori.

A treia critică a vizat încălcarea drepturilor procesuale prev. de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât B. nu și-a manifestat cu bună-credință drepturile procesuale prin acțiunile civile nr. x/281/2010, nr. x/281/2010/a1 și nr. x/281/2010, urmate de plângere penală, B. având cunoștință despre existența testamentului olograf lăsat de defuncta C. și menționând în anul 2008, după moartea cumnatei sale G., de față cu C. că apartamentul situat în Ploiești, jud. Prahova, îi poate reveni inculpatului în schimbul achitării unei treimi din valoarea acestuia.

A patra critică învederată de inculpat a vizat două expertize administrate în cauză, care, în opinia inculpatului se contrazic și nu pot fi considerate probe concludente în cauză, deoarece nu au fost respectate condițiile de prelevare, iar referitor la compararea probelor de scris nu se identifică înscrisurile din care au fost prelevate probele în raport cu scrisul care face obiectul litigiului.

A cincea critică a vizat încălcarea prezumției de nevinovăție și a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu s-au administrat probe în apărare, respectiv efectuarea unei expertize la Institutul Național de Expertize Criminalistice, nu s-a ținut seama de declarația dată de E. care a arătat că știa de existența testamentului, nu s-au folosit probele din Dosarele civile nr. x/281/2010, nr. x/281/2010/a1 și nr. x/281/2010, având ca obiect un litigiu privitor la masa succesorală rămasă în urma defunctelor D. și C., declarația sa și a lui B., precum și declarațiile de martori, care coroborate demonstrează nevinovăția sa.

A șasea critică adusă deciziei instanței de apel a vizat greșita reținere a invocării în cadrul procedurii de cameră preliminară a pretinselor neregularități ale rechizitoriului, în sensul art. 3 și 5 C. proc. pen., prin încălcarea art. 82 din același cod și ale stabilirii unei greșite stări de fapt, fiind respinse cererile de administrare de probe.

A șaptea critică a vizat rezultatul testului poligraf, prin existența unei singure diagrame și nu 4 (patru), câte teste au fost efectuate, aspect ce nu justifică concluzia la care a ajuns expertul psiholog principal comisar șef poliție H., precum și modul confuz în care au fost alcătuite întrebările din test, fără a se aduce lămuri asupra testului întrebărilor de control, testul întrebărilor comparate sau testul vinovăției ori a se demonstra că expertiza îndeplinește condițiile pentru a constitui probă concludentă în instanță și nu poate demonstra nesinceritatea martorului.

A opta critică adusă deciziei atacate a vizat neatașarea Dosarului civil nr. x/231/2010 la Dosarul penal nr. x/281/2013 în timpul judecății și, în lipsa înscrisului care se consideră a fi falsificat nu se poate reține întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune cu referire la latura obiectivă.

Ultima critică a vizat greșita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, nefiind aplicabile disp. art. 276 C. proc. pen., câtă vreme s-a dispus condamnarea sa de către instanța de fond și nu de instanța de apel.

Cu privire la B. s-a arătat că aceasta nu justifică calitatea de persoană vătămată ori vătămarea produsă și nu este subiect pasiv al infracțiunii, mai mult, aceasta intenționează să revendice bunuri din masa succesorală a lui D., respectiv 1/3 din apartament, în timp ce inculpatul solicită bunurile rămase în urma decesului lui C. (2/3 din apartament).

Prin Încheierea nr. x/RC din data de 25 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/281/2013, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1097 din data de 5 noiembrie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

A fost respinsă cererea formulată de apărătorul intimatei persoane vătămate B. de acordare a cheltuielilor de judecată pentru etapa admisibilității în principiu.

A fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casație în complet de trei judecători și s-a fixat termen la data de 22 iunie 2016, cu citarea recurentului inculpat A. și intimata persoană vătămată B. prin reprezentant legal E.

În motivarea încheierii, s-a reținut că prin raportare la cazul de casare invocat și motivele de recurs, astfel cum au fost dezvoltate de către inculpat, acestea circumscriindu-se cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și pentru respectarea dreptului la un proces echitabil prev. în art. 21 alin. (3) din Constituția României se impune ca examinarea și pronunțarea asupra fondului cauzei să fie făcută într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin art. 440 C. proc. pen.

Având în vedere că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de formă prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen. referitoare la categoriile de hotărâri supuse recursului în casație, condițiile declarării recursului în casație, motivarea recursului în casație și cazurile în care se poate face recurs în casație, însă în cadrul procedurii de examinare a admisibilității recursului în casație, instanța supremă verifică doar aspectele strict formale care nu pun în discuție chestiuni ce țin de soluționarea fondului recursului în casație, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a apreciat că este admisibilă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1097 din data de 5 noiembrie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este dată numai în competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Reglementarea recursului în casație a pornit de la teza că, în această cale extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței. Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare jude­cătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, calea de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel și de Înalta Curte, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În conformitate cu art. 442 alin. (2) C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prev. de art. 438 C. proc. pen. invocate în cererea de recurs în casație.

Recursul în casație formulat în cauză, așa cum a fost expus în cele ce preced, vizează, cazul de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Recurentul inculpat A. a fost condamnat prin sentința penală nr. 903 din 08 mai 2015 pronunțată de Judecătoria Ploiești, la pedeapsa de 8 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., hotărâre care a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 1087 din 5 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În raport de criticile aduse deciziei de condamnare de către recurentul inculpat, întemeiate pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte menționează că, în calea de atac extraordinară a recursului în casație, se poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute de legea penală în sensul că acestea constituie infracțiuni.

Așadar, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte menționează că pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă prevăzută de legea penală, instanța de recurs în casație are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel - care nu poate fi schimbată.

Lipsa suprapunerii situației de fapt pe tipicitatea infracțiunii, astfel cum e prevăzută de lege, poate conduce la constatarea incidenței pct. 7 al art. 438 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin decizia recurată s-a reținut că activitatea infracțională a inculpatului a constat în

falsificarea prin contrafacerea scrierii și subscrierii înscrisul sub semnătură privată intitulat testament și datat 02 septembrie 2009, pe care l-a folosit în fața instanței civile in Dosarul civil nr. x/281/2010, având ca obiect partaj judiciar,

Totodată, prin decizia atacată s-a reținut că ansamblul probelor a relevat că inculpatul A. a formulat în calitate de intervenient în interes propriu o cerere de intervenție

în

Dosarul civil nr. x/281/2010 al Judecătoriei Ploiești prin care a solicitat instanței civile obligarea reclamantei B. să-i restituie acestuia bunurile succesorale ce fac obiectul testamentului olograf încheiat de defuncta C. la data de 2 septembrie 2009-o copie a acestei cereri fiind depusă în dosarul de fond (filele 130-132).

Înscrisul denumit testamentul olograf încheiat de defuncta C. la data de 2 septembrie 2009, folosit în procesul civil, a fost evident folosit de posesorul său pentru a produce consecințe juridice în sensul culegerii moștenirii lăsate de defunctă în calitate de legatar așa încât singura cerință ce trebuie cercetată pentru a stabili teza probatorie la care se referă infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. anterior, în vigoare la data trimiterii în judecată a făptuitorului, este cea a falsificării acestuia prin vreunul din modalitățile arătate în art. 288 din același cod.

În aceste condiții și contrar susținerilor constante ale inculpatului, atât organul de urmărire penală cât și prima instanță de judecată au verificat dacă și în ce măsură înscrisul respectiv este sau nu fals, supunându-l analizelor științifice de expertizare a scrisului atât prin procedeul probatoriu al unei constatări tehnico-științifice materializat în Raportului de constatare tehnico-științifică grafoscopică din 22 martie 2013(filele 13-21 dosar urm. pen.) cât și al unei expertize grafoscopice ale cărei concluzii sunt cuprinse în Raportul de expertiză nr. 723433 din 5 iulie 2012 (filele 24-32 același dosar) - ambele ale Serviciului Criminalistic din cadrul Inspectoratului de Poliție a Județului Prahova.

Aceste lucrări cu caracter științific au comparat scrisul de pe documentul denumit testament din 2 septembrie 2009 cu scrisul inculpatului respectiv semnătura acestuia date ca probe de scris(filele 38-43 dosar urm. pen.) și cu scrisul și semnătura defunctei C. conținute de : declarația personală scrisă de inculpat la 31 octombrie 2011 cu ocazia audierii sale la organele de poliție incluzând și specimenele de semnătură date cu acel prilej(fila 35 dosar urm. pen); carnetul de membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România al defunctei C., scrisul acesteia din documentul” chitanță” datat 22 iulie 2007; buletinele de schimb valutar semnate de defunctă precum și 3 plicuri pe care este scrisul defunctei sub forma unor adrese (materiale de comparație-fila 26 dosar urm. pen.) stabilind cu certitudine că: semnătura conținută de testament nu a fost executată de C.; că scrisul pe completarea documentului a fost executat de A. dar și că textul testamentului dar și semnătura de pe acesta au fost scrise de A.

În cauză a fost audiat și martorul F. (filele 222-223) propus în apărare de către inculpatul A., care a declarat că în după amiaza zilei de 2 septembrie 2009 în casa surorii inculpatului a venit și defuncta C. cu un testament deja scris pe care i l-a oferit acestuia de ziua lui.

Acest martor și-a exprimat verbal dar explicit acordul de a fi testat cu aparatul poligraf pentru verificarea comportamentului simulat (fila 226) iar prin Raportul de constatare criminalistică nr. 169072 din 18 februarie 2015 întocmit de Serviciul Criminalistic al Inspectoratului de Poliție ala Județului Prahova (filele 232-235 dosar fond) s-a concluzionat că răspunsurile acestuia la întrebările relevante ale cauzei au provocat modificări specifice comportamentului simulat.

Pe baza acestor probe certe de vinovăție, prima instanță a stabilit răspunderea penală a inculpatului A. și a dispus condamnarea sa în condițiile legii penale.

Cu privire la critica recurentului inculpat A. care vizează împrejurarea că faptele reținute în sarcina sa nu sunt prevăzute de legea penală, fiind vorba despre un litigiu de natură civilă, s e constată că nu poate fi primită.

Potrivit dispozițiilor art. 15 C. pen., i

nfracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

(2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Conforma art. 16 C. pen.

, fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.

Totodată, Înalta Curte reamintește că potrivit dispozițiilor art. 290 C. pen. anterior, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în,

,falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

Ele

mentul material al laturii obiective presupune o acțiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată.

Falsificarea înscrisului sub semnătură privată trebuie să se realizeze prin unul dintre modurile arătate în art. 288 C. pen.: contrafacerea scrierii și subscrierii; alterarea înscrisului în orice mod.

Contrafacerea scrierii înseamnă imitarea, reproducerea frauduloasă a scrierii unui act, pentru a face să se creadă că scrierea, manuscrisă sau dactilografiată, astfel cum a fost imitată, este cea originală și exprimă voința autorului actului. În cazul falsificării înscrisului prin contrafacere, esențială este contrafacerea subscrierii, adică a semnăturii, deoarece ceea ce dă caracter veridic înscrisului sub semnătură privată constă tocmai în semnătura aflată pe el.

Alterarea constă în denaturarea conținutului unui înscris adevărat, prin efectuarea unor adăugiri, înlocuiri sau ștersături de cifre, cuvinte sau fraze.

Săvârșirea faptei de falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu poate fi concepută fără preexistența unei stări de fapt ori de drept pozitive ori negative, stare în detrimentul căreia se creează o probă falsă prin plăsmuirea sau alterarea unui înscris sub semnătură privată. Înscrisul sub semnătură privată fals ar fi inutil și inofensiv dacă folosirea lui nu ar crea, contrar adevărului, o probă împotriva unei stări de fapt sau de drept existente. Starea de fapt sau de drept preexistentă în privința căreia se urmărește alterarea adevărului prin falsificarea înscrisului sub semnătură privată constituie situația premisă.

Pentru a constitui obiectul material al falsului în înscrisuri sub semnătură privată, un înscris trebuie să îndeplinească patru cerințe esențiale: a) să emane de la o persoană particulară, condiție care este îndeplinită dacă înscrisul întocmit de o persoană privată este semnat și datat de aceasta; b) să fie producător de consecințe juridice, adică să poată servi ca dovadă a conținutului său, chiar dacă nu a fost întocmit în acest scop; c) să aibă putere probatorie, adică să fie susceptibil de a proba faptul în dovedirea căruia este invocat; d) să aibă semnificație juridică. Eficiența juridică a clauzei falsificate trebuie examinată în raport cu destinația actului.

În privința infracțiunii vizate de art. 290 C. pen. anterior, se reține că aceasta există numai dacă, după falsificarea înscrisului sub semnătură privată, autorul falsului folosește el însuși înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane, dar cu finalitatea de a-l folosi.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite (încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată) decurgând din producerea efectivă a unui înscris sub semnătură privată cu aparența de înscris adevărat, care a fost folosit ori dat spre folosință.

Cu privire la latura subiectivă a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, aceasta se săvârșește cu intenție directă, deoarece făptuitorul urmărește ca finalitate producerea unei consecințe juridice. Intenția privește atât acțiunea de falsificare, cât și acțiunea de folosire sau de încredințare a înscrisului falsificat altei persoane spre folosire în vederea producerii unei consecințe juridice.

Se reține că nu este necesar ca înscrisul să fi fost folosit potrivit destinației juridice, fiind suficient ca utilizarea lui să fie aptă a produce consecințe juridice, chiar și altele decât cele avute în vedere inițial de autorul înscrisului.

Latura subiectivă a infracțiunii este realizată și atunci când înscrisul falsificat a fost folosit pentru dovedirea unui fapt adevărat, deoarece un înscris falsificat creează întotdeauna o stare de pericol pentru încrederea publică pe care legiuitorul a urmărit să o apere prin incriminarea falsului în înscrisuri.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care autorul falsului folosește înscrisul falsificat sau îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, moment în care se produce și urmarea periculoasă.

Infracțiunea are forma consumată indiferent dacă respectiva consecință juridică urmărită de inculpat a fost sau nu produsă.

Raportând cauzei aceste considerații teoretice, se constată că fapta inculpatului A.

care a constat în falsificarea prin contrafacerea scrierii și subscrierii înscrisul sub semnătură privată intitulat testament și datat 02 septembrie 2009, pe care l-a folosit în fața instanței civile în Dosarul civil nr. x/281/2010, având ca obiect partaj judiciar,

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de

fals in înscrisuri sub semnătura privată, prev. de art. 290 alin (1) C. pen.

anterior.

Așadar, instanța de fond și instanța de apel, în raport de probele administrate în cauză au stabilit că fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care inculpatul A. a fost cercetat, există, este prevăzută de legea penală ca infracțiune, a fost săvârșită cu vinovăție de inculpat, astfel că în cauză nu se identifică niciun temei pentru achitarea acestuia, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Criticile formulate de inculpat în motivarea recursului și anume: încălcarea drepturilor procesuale prev. de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât B. nu și-a manifestat cu bună-credință drepturile procesuale prin acțiunile civile nr. x/281/2010, nr. x/281/2010/a1 și nr. x/281/2010, urmate de plângere penală, B. având cunoștință despre existența testamentului olograf lăsat de defuncta C. și menționând în anul 2008, după moartea cumnatei sale G., de față cu C. că apartamentul situat în Ploiești, jud. Prahova, îi poate reveni inculpatului în schimbul achitării unei treimi din valoarea acestuia; cele două expertize administrate în cauză, care, în opinia inculpatului se contrazic și nu pot fi considerate probe concludente în cauză, deoarece nu au fost respectate condițiile de prelevare, iar referitor la compararea probelor de scris nu se identifică înscrisurile din care au fost prelevate probele în raport cu scrisul care face obiectul litigiului se constată că nici aceasta nu poate fi primită; încălcarea prezumției de nevinovăție și a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu s-au administrat probe în apărare, respectiv efectuarea unei expertize la Institutul Național de Expertiză Criminalistică, nu s-a ținut seama de declarația dată de E. care a arătat că știa de existența testamentului, nu s-au folosit probele din Dosarele civile nr. x/281/2010, nr. x/281/2010/a1 și nr. x/281/2010, având ca obiect un litigiu privitor la masa succesorală rămasă în urma defunctelor D. și C., declarația sa și a numitei B., precum și declarațiile de martori, care coroborate, demonstrează nevinovăția sa; greșita reținere a invocării în cadrul procedurii de cameră preliminară a pretinselor neregularități ale rechizitoriului, în sensul art. 3 și 5 C. proc. pen., prin încălcarea art. 82 din același cod și ale stabilirii unei greșite stări de fapt, fiind respinse cererile de administrare de probe; rezultatul testului poligraf, prin existența unei singure diagrame și nu 4 (patru), câte teste au fost efectuate, aspect ce nu justifică concluzia la care a ajuns expertul psiholog principal cms. șef poliție H., precum și modul confuz în care au fost alcătuite întrebările din test, fără a se aduce lămuri asupra testului întrebărilor de control, testul întrebărilor comparate sau testul vinovăției ori a se demonstra că expertiza îndeplinește condițiile pentru a constitui probă concludentă în instanță și nu poate demonstra nesinceritatea martorului; neatașarea Dosarului civil nr. x/231/2010 la Dosarul penal nr. x/281/2013 în timpul judecății și, în lipsa înscrisului care se consideră a fi falsificat nu se poate reține întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune cu referire la latura obiectivă; greșita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, nefiind aplicabile disp. art. 276 C. proc. pen., câtă vreme s-a dispus condamnarea sa de către instanța de fond și nu de instanța de apel, pe care inculpatul le-a susținut în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se constată că acestea nu pot fi examinate prin prisma niciunuia din cazurile de recurs în casație prevăzute de dispozițiile legale care reglementează calea extraordinară de atac.

Se constată că, pe calea recursului în casație inculpatul A. solicită în realitate, reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, ce constituie veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casație și care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte poate cenzura situația de fapt într-o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Or, în raport cu limitele recursului în casație, care, are ca unic scop înlăturarea erorilor de drept, în această procedură, instanța nu poate analiza starea de fapt reținută în cauză, concordanța acesteia cu probele administrate și modul de apreciere al probatoriului, fiind atributul exclusiv al instanței de fond, respectiv apel, motiv pentru care acestea nu mai pot fi analizate într-o cale extraordinară de atac cum este recursul în casație, deoarece în cadrul acestei căi de atac nu se poate înfăptui o nouă judecată.

Astfel, Înalta Curte constată că aspectele invocate de către inculpat nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de A. împotriva Deciziei penale nr. 1087 din 5 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/281/2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către partea civilă B.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 360 lei, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1087 din 5 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/281/2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către partea civilă B.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 360 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 octombrie 2016.