ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1063/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1063/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1063/2017

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Reghin la data de 17 februarie 2015 sub nr. x/289/2015, reclamantul

Statul Român prin A.,

în contradictoriu cu

pârâții

B., C., D., E. Lunca Bradului, F. Mureș și F.

Mureș, a

solicitat i

nstanței să constate că titlul

de proprietate deținut de Statul Român este mai caracterizat decât titlul

de proprietate deținut de pârâtele B., C. și D. și să

dispună obligarea acestora să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie terenurile cu vegetație

forestieră, pășuni și fânețe, în suprafață

de 9.323 ha și 8.108 mp., situate pe raza com. Stânceni,

Răstolița și Lunca Bradului.

2.

Hotărârea

primei instanțe:

Prin

sentința 634 din data de 15 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr.

x/289/2015, Judecătoria Reghin a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, în raport de

dispozițiile art. 94 C. proc. civ. și de valoarea obiectului

litigiului dedus judecății care depășește valoarea de

200.000 lei.

Cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă,

la data de 13 iulie 2015, sub nr. x/289/2015.

Prin

sentința nr. 1465 din data de 2 decembrie 2015, Tribunalul Mureș, secția

civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâților E. Lunca Bradului, F. Mureș, F. Mureș și a

respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Statul Român

prin A. în contradictoriu cu acești pârâți.

Prin

aceeași sentință, a respins acțiunea civilă

formulată de reclamantul Statul Român prin A. în contradictoriu cu

pârâtele B., C. și D. și a respins cererea pârâtelor B., C. și D.

de obligare a reclamantului Statul Român prin A. la plata cheltuielilor de

judecată.

3.

Hotărârea pronunțată în apel:

Prin Decizia nr.

457/A din data de 15 septembrie 2016, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins

excepția nulității apelului declarat de reclamantul Statul

Român, prin A.; a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul

Statul Român prin A. și de pârâtele F. Mureș și F. Mureș

împotriva Sentinței civile nr. 1465 din 2 decembrie 2015,

pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosarul nr. x/289/2015; a

obligat apelanții, în solidar, la plata în favoarea intimatelor B., C.

și D. a sumei de 1.800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

de recurs:

Împotriva

aceste decizii a declarat recurs reclamantul Statul Român prin A., solicitând

admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate,

cu consecința respingerii excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Comisia locală pentru stabilirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor Lunca Bradului și F.

Mureș, admiterea acțiunii și constatarea de către

instanța de judecată că titlul de proprietate deținut de

Statul Român este mai caracterizat decât titlul de proprietate deținut

pârâtele persoane fizice și obligarea acestora să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie terenurile cu

vegetație forestieră, pășuni și fânețe, în

suprafață de 9.323 ha și 8.108 mp, situate pe raza com.

Stânceni, Răstolița și Lunca Bradului.

Motivele de

recurs au fost întemeiate de către recurentul-reclamant pe

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă

critică formulată privește aprecierea instanței de apel

prin care s-a reținut că, față de petitele cererii de

chemare în judecată, nici cele două comisii de fond funciar și

nici F. nu au calitate procesuală pasivă în cauză.

Recurentul-reclamant

a arătat că, în speță, calitatea procesuală

pasivă a celor două comisii izvorăște din necesitatea ca

efectele hotărârii judecătorești ce se va pronunța să

se impună autorităților administrative învestite cu

soluționarea cererilor privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu

autoritate de lucru judecat.

De asemenea,

a apreciat că este justificată calitatea procesuală pasivă

a celor două comisii și prin prisma atribuțiilor și

competențelor ce le revin acestor organe administrative în procedura de

reconstituire a dreptului de proprietate, precum și din punctul de vedere

al interesului privind legalitatea procedurii de reconstituire a dreptului de

proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

În

susținerea acestei afirmații a invocat Regulamentul de punere în

aplicare a Legii nr. 18/1991, în scopul stabilirii dreptului de proprietate

asupra terenurilor agricole, aprobat prin H.G. nr. 890/2005, art. 5 și art.

6 din H.G. nr. 890/2005 și art. 52 din Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Totodată,

recurentul-reclamant a susținut că, în raport de dispozițiile

legale ce reglementează activitatea F., această pârâtă are

calitate procesuală pasivă în prezenta cauză și face

trimitere la dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 privind

C. silvic, cu modificările și completările ulterioare, art. 4

din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea F., art. 1 alin. (1), art. 2 lit. A

pct. 1 și art. 3 lit. k) din Regulamentul de organizare și

funcționare a F., precum și la cele reținute prin Decizia nr. 15/2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

A mai

arătat recurentul-reclamant că F. are legitimare procesuală în

acțiunile având ca obiect terenuri cu vegetație forestieră

aflate în proprietatea publică a statului ca urmare a calității

de titular al dreptului de administrare a fondului forestier proprietate

publică a statului și a atribuțiilor conferite în exercitarea

acestui drept - apărarea și asigurarea integrității

fondului forestier proprietate publică a statului.

Criticând

hotărârea atacată, sub aspectul interpretării și

aplicării eronate a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.,

precum și a actelor normative din materia fondului funciar,

recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel și-a

însușit raționamentul juridic eronat al instanței de fond

și a apreciat, pe de o parte, faptul că este neîntemeiată

susținerea potrivit căreia prima instanță ar fi

reținut în cauză reprezentarea statului de către comisiile de

fond funciar, pentru ca, ulterior, în încercarea de a lămuri raționamentul

Tribunalului Mureș cu privire la această chestiune, a afirmat că

Statul Român a optat să nu participe în mod direct și în nume propriu

la procedura de restituire, ci prin intermediul unor organe desemnate.

Raportat la

cele arătate anterior, recurentul-reclamant a apreciat că

instanțele au antamat calitatea comisiilor de reprezentant al statului în

procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, aspect de natură

să paralizeze, în opinia instanței de apel, orice demers judiciar

inițiat de acesta împotriva actelor emise de către aceste

entități în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate.

De asemenea,

recurentul-reclamant a susținut că argumentele invocate de către

instanța de apel privind opozabilitatea actelor administrative și a

celor jurisdicționale emise în respectiva procedura față de

Statul Român prin A. vin în contradicție cu prevederile art. 3 alin. (2)

din Legea nr. 169/1997, care conferă oricărei persoane interesate

prerogativa de a ataca actele întocmite de comisiile de fond funciar, actul

normativ nominalizând expres prefectul, G., alte autorități ale

statului, precum și organele de specialitate din cadrul

administrației publice centrale și locale.

Având în

vedere că procedura de reconstituire a dreptului de proprietate și

hotărârile emise de organele administrative cu atribuții jurisdicționale

sunt supuse controlului și monitorizării altor instituții ale

statului, recurentul-reclamant a susținut că nu se poate aprecia

că acestea reprezintă Statul Român, titularul dreptului de

proprietate publică, căruia îi revenea, potrivit dispozițiilor art.

12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, obligația de a apăra

în justiție acest drept.

Recurentul-reclamant

a precizat că, în raport de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr.

213/1998, imobilele făceau parte din domeniul public al statului, întrucât

erau cuprinse în categoria de bunuri prevăzute la pct. I.4 din anexa

legii, reprezentând păduri ce aparțin fondului forestier care nu sunt

proprietate privată, precum și în amenajamentele silvice care,

potrivit art. 35, coroborat cu art. 5 din Legea nr. 18/1991, fac dovada

apartenenței imobilelor la domeniul public al statului.

Recurentul-reclamant

a apreciat că afirmația instanței de apel, în sensul că

statul nu mai poate să invoce inopozabilitatea actelor administrative

și a celor jurisdicționale, vine în contradicție cu

interpretarea logică a dispozițiilor ce guvernează raporturile

juridice ce fac obiectul judecății precum și cu decizia

pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul

legii la care a făcut referire.

Recurentul-reclamant

consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit

că Tribunalul Mureș ar fi dat eficiență prevederilor art. 431

alin. (2) C. proc. civ., atât timp cât instanța de fond nu a procedat la

analiza efectelor deciziunii penale nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952,

pronunțată de Tribunalul capitalei Republicii Populare Române,

Colegiul I Penal.

Arătând

că Statul Român prin A. se situează în sfera terților

față de actul jurisdicțional avut în vedere de

instanță și, prin urmare, prezumția instituită de sentința

civilă nr. 1465 din data de 2 decembrie 2015, pronunțată de

Tribunalul Mureș, în sensul includerii intimatelor în sfera persoanelor

îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate,

față de Statul Român prin A., are valoare relativă și, în

consecință, îi dă acestuia posibilitatea de a face dovada

contrară celor statuate prin actul jurisdicțional aducând în

dezbatere elemente noi ce nu au fost supuse analizei Judecătoriei Reghin,

respectiv Deciziunea penală nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952,

pronunțată de Tribunalul capitalei Republicii Populare Române,

Colegiul I Penal.

A precizat

că prin hotărârea penală menționată s-a dispus

condamnarea inculpatului H., autorul intimatelor-pârâte persoane fizice, la opt

ani de muncă silnică și zece ani degradare civică, pentru

săvârșirea infracțiunii de instigare la crime contra

umanității prevăzute de art. 3 lit. c) din Decretul nr. 207/1948,

raportat la art. 120 C. pen., cu aplicarea art. 257 pct. 1 lit. a) C. pen. A

subliniat că, prin aceeași decizie, s-a dispus confiscarea averii

tuturor acuzaților și obligarea acestora la plata sumei de 100 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant

a mai arătat și că, în urma deciziunii penale invocate,

terenurile au fost transmise în patrimoniul statului, fiind ulterior afectate

unui interes general.

A apreciat că

Deciziunea penală nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952 și

amenajamentele silvice fac dovada dreptului de proprietate al statului asupra

imobilelor în litigiu, care, în opinia sa, au fost preluate în mod valabil.

De asemenea

recurentul-reclamant a arătat că nu este îndeplinită

condiția legalității procedurii de trecere a terenului din

domeniul public al statului în cel privat, operațiune prin care aceste

bunuri intră în circuitul civil, putând servi la retrocedare.

A apreciat

că sentința civilă nr. 1465 din data de 2 decembrie 2015,

pronunțată de Tribunalul Mureș, nu poate produce efecte juridice

atâta vreme cât ea însăși încalcă autoritatea de lucru judecat a

Deciziunii penale nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952, pronunțată

de Tribunalul capitalei Republicii Populare Române, Colegiul I Penal.

Totodată,

a susținut că efectele deciziunii penale invocate trebuie analizate

în contextul legislativ existent la data pronunțării acestei

hotărâri judecătorești, respectiv prin prisma dispozițiilor

Legii nr. 312/1945 și ale Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea

reformei agrare, și nu prin prisma înscrisurilor invocate de către

părțile adverse în dovedirea modalității de preluare a

imobilelor.

Recurentul-reclamant

a arătat că a înțeles să reitereze dispozițiile

cuprinse în art. 16 din Legea nr. 312/1945, potrivit cărora orice acte

juridice, de orice natură, relative la bunurile celor condamnați pe

baza acestei legi, intervenite după 23 august 1944, sunt nule de drept,

iar bunurile ieșite din patrimoniul lor vor fi supuse confiscării

pronunțate de instanță; bunurile sau drepturile aparținând

soției și descendenților celui condamnat, dobândite după

data de 6 septembrie 1940, sunt supuse acelorași dispozițiuni,

afară de bunurile dobândite prin succesiune.

În

susținerea celor arătate, recurentul-reclamant face trimitere și

la prevederile art. 3 din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei

agrare care instituia sancțiuni ce se aplicau criminalilor de război.

A mai

menționat recurentul-reclamant și că, în considerentele Deciziunii

penale nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952, s-a reținut, cu autoritate

de lucru judecat, că acuzații H. și I. au rostit discursuri

provocatoare la adresa românilor și au incitat populația

maghiară și ostașii hortiști la săvârșirea de

maltratări împotriva elementelor române din populația com. Lunca

Bradului, maltratări care au condus la moartea locuitorilor J. și K.

Recurentul-reclamant

a apreciat că valabilitatea titlului statului trebuie să se analizeze

din perspectiva calității părților adverse de persoane

îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate, în contextul

aspectelor statuate cu autoritate de lucru judecat prin decizia penală nr.

2213 din data de 3 decembrie 1952, analiză pe care instanțele de fond

și de apel au omis să o facă.

În plus, a

arătat recurentul-reclamant, legile adoptate în materia imobilelor

preluate abuziv exclud din sfera persoanelor îndreptățite la

acordarea măsurilor reparatorii, criminalii de război (pct. 1.3 lit. c)

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate

prin H.G. nr. 250/2007, art. 7 din Legea nr. 221/2009).

De asemenea,

recurentul-reclamant a considerat că nu se poate susține că

intimatele-pârâte persoane fizice aveau o speranță legitimă de a

obține exercițiul efectiv al dreptului de proprietate din perspectiva

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, iar o interpretare contrară ar veni în contradicție cu

tratatele și convențiile la care România este parte, adoptate în

perioada postbelică.

Tot cu

privire la inexistența calității de persoană

îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate a

autorului intimatelor-pârâte persoane fizice, aspect ce consolidează, în

opinia recurentului-reclamant, titlul de proprietate inițial deținut

de către stat, se invocă și dispozițiile art. 48 din Legea nr.

18/1991, precum și Decizia nr. 408 din data de 7 octombrie 2004 a

Curții Constituționale, recurentul-reclamant arătând că

dispozițiile legale privind dobândirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor de către cetățenii străini prin moștenire

se subrogă condiției ca decesul autorului succesiunii să se fi

produs după intrarea în vigoare a legii de revizuire a Constituției,

adică după data de 29 octombrie 2003; în plus, aceasta se

referă, însă, la dreptul comun, atunci când terenul se află în

masa succesorală a defunctului la data deschiderii moștenirii, fiind

în circuitul civil.

A

menționat recurentul-reclamant că, potrivit informațiilor

autorităților ungare, la data decesului, 7 aprilie 1955, autorul

intimatelor-pârâte persoane fizice avea cetățenia ungară, astfel

că nu era îndeplinită condiția prevăzută de art. 48

din Legea nr. 18/1991 și, pe cale de consecință, acesta

reprezintă un alt element nou ce nu a fost analizat de Judecătoria

Reghin.

Cu referire

la respingerea de către prima instanță a cererii de suspendare a

judecății în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., consideră că instanța de apel a apreciat în mod eronat

că soluția ce se va pronunța în Dosarul nr. x/289/2014, aflat pe

rolul Judecătoriei Giurgiu, nu are o înrâurire hotărâtoare asupra

soluției ce urmează a fi pronunțată în prezentul litigiu.

Recurentul-reclamant

a precizat că prin sentința civilă nr. 764 din data de 28 iunie

2007, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 368/2008,

s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea

intimatelor-pârâte B., C. și D., în temeiul legilor fondului funciar

asupra suprafeței de 9.323 ha și 8.108 mp, teren cu vegetație

forestieră, iar prezenta cerere de chemare în judecată poartă

asupra aceluiași imobil.

A arătat

recurentul-reclamant că împotriva sentinței civile nr. 764 din data

de 28 iunie 2007 F. Mureș a formulat cerere de revizuire,

înregistrată sub nr. x/289/2014, aflată pe rolul Judecătoriei

Giurgiu.

derulată în recurs:

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 9 decembrie 2016, iar

după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin.

(2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 1 martie 2017, în conformitate

cu prevederile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea

raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, opinia

raportorului, însușită de toți membrii completului de

judecată, fiind în sensul că recursul este admisibil în principiu.

Prin

încheierea din data de 12 mai 2017, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu

a recursului și a fixat termen de judecată în ședința

publică din data de 16 iunie 2017, când a reținut cauza în vederea

pronunțării asupra recursului.

6.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Analizând

prezentul recurs, prin prisma motivelor invocate și raportat la decizia

pronunțată de către instanța de apel, Înalta Curte

constată următoarele:

Prioritar, se

constată că potrivit dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ.: „În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în

principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând

recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata

perimarea lui. (2). În caz de admitere a recursului,

hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte.” De

asemenea, potrivit dispozițiilor art. 497 din același cod: „Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de

casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel

care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul

și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3)

, primei

instanțe, a cărei hotărâre

este, de asemenea, casată.”

Din

interpretarea sistematică a prevederilor legale sus-menționate,

rezultă că, potrivit noilor dispoziții procesual civile

incidente în cauză, singura soluție pe care Înalta Curte o poate

pronunța în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu

trimitere spre rejudecare.

Din

această perspectivă, și pentru argumentele arătate,

solicitarea recurentului-reclamant Statul Român prin A. de

casare a

deciziei recurate, cu consecința respingerii excepției lipsei

calității procesuale pasive a pârâților persoane juridice

și de admitere a acțiunii, nu are temei legal întrucât vizează

modificarea hotărârii atacate, soluție ce nu mai este permisă în

actuala configurație a recursului dat în competența de

soluționare a Înaltei Curți.

Sintetizând

motivele de recurs dezvoltate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte

reține că o primă critică formulată de acesta

vizează aprecierea instanței cu privire la motivele de apel prin care

a fost criticată rezolvarea dată de către instanța de fond

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor E.

Lunca Bradului, F. Mureș și F. Mureș.

Recurentul-reclamant,

în esență, susține că cele două comisii și

intimata-pârâtă F. Mureș au calitate procesuală pasivă în

cauză raportat la atribuțiile stabilite în sarcina acestora, precum

și la competențele ce le revin, astfel cum sunt acestea statuate prin

actele normative și regulamentele care le guvernează activitatea.

În plus, în

ceea ce privește comisiile de fond funciar, recurentul-reclamant a

apreciat că acestea își justifică calitatea procesuală

pasivă și prin necesitatea ca efectele hotărârii ce se va

pronunța în litigiu să se impună acestora cu autoritate de lucru

judecat, iar intimata-pârâtă F. Mureș prin faptul că este

titularul dreptului de administrare a fondului forestier proprietate

publică a statului.

Sub acest

aspect, prin decizia atacată, curtea de apel a apreciat că, în mod

corect s-a reținut de către judecătorului fondului că,

față de petitele cererii de chemare în judecată, se impune a se

constata că nici F. și nici cele două comisii de fond funciar nu

îndeplinesc condiția identității cu cel despre care se pretinde

că este obligat în raportul juridic dedus judecății, în

speță, solicitându-se compararea titlului de proprietate al Statului

Român cu cel deținut de beneficiarii reconstituirii dreptului de proprietate

prin sentința civilă nr. 764/2007 a Judecătorie Reghin.

Instanța

de apel a mai reținut și că reclamantul nu a formulat

pretenții în raport cu pârâtele persoane juridice și nici nu a

invocat vreun drept propriu în contradictoriu cu acestea, simpla intenție

de a obține o hotărâre opozabilă în caz de admitere a

acțiunii nefiind suficientă pentru a le susține calitatea

procesuală pasivă, la fel cum aceasta nu este justificată nici

prin prisma atribuțiilor ce le revin din perspectiva legilor fondului

funciar ori a deciziei în interesul Legii nr. 15/2011.

Înalta Curte

reține că, prin demersul judiciar inițiat în temeiul art. 563 C.

civ., deși recurentul-reclamant a chemat în judecată în calitate de

pârâți și E. Lunca Bradului, F. Mureș, precum și F.

Mureș, acesta

a

solicitat i

nstanței să constate că titlul

de proprietate deținut de Statul Român este mai caracterizat decât titlul

de proprietate deținut de pârâtele B., C. și D. și să

dispună obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate

și liniștită posesie terenurile cu vegetație

forestieră, pășuni și fânețe, în suprafață

de 9.323 ha și 8.108 mp., situate pe raza com. Stânceni,

Răstolița și Lunca Bradului.

Din cuprinsul cererii

de chemare în judecată nu rezultă că recurentul-reclamant a

formulat vreo pretenție concretă în contradictoriu cu

intimatele-pârâte

E. Lunca Bradului, F. Mureș ori cu F.

Mureș.

Calitatea

procesuală pasivă presupune existența identității

între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport

juridic. Ea reprezintă

una dintre condițiile de exercitare a

acțiunii civile, reclamantul având obligația să dovedească

identitatea dintre pârâtul chemat în judecată și subiectul pasiv al

raportului juridic dedus judecății.

În

acțiunile în revendicare imobiliară, are calitatea de pârât cel care

ocupă imobilul asupra căruia reclamantul pretinde un drept de

proprietate, adică titularul unui drept de folosință sau simplul

detentor precar, inclusiv cel care ocupă imobilul fără o

justificare în drept.

Din

această perspectivă, se constată că prin solicitările

formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul-pârât a

conferit atributul de „posesor neproprietar” intimatelor-pârâte

B., C. și D., invocând

că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat decât cel al

acestora și solicitând ca aceste pârâte să îi lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

În plus, se

reține că dispozițiile legale din materia fondului funciar,

inclusiv cele invocate de către recurentul-reclamant în susținerea

aprecierii că instanța de apel a menținut greșit rezolvarea

dată de către instanța de fond excepției lipsei

calității procesuale pasive a celor două comisii, recunosc

calitatea procesuală pasivă a comisiilor de fond funciar doar în

cazurile limitativ prevăzute de dispozițiile Legii nr. 18/1991.

Nici atribuțiile

și competențele acestor comisii, astfel cum au fost ele enunțate

de către recurentul-reclamant și prevăzute de H.G. nr. 890/2005,

nu reprezintă argumente care să combată aprecierea

instanței de apel sub acest aspect, întrucât ele vizează norme

aplicabile în cadrul procedurilor de reconstituire a dreptului de proprietate

în cadrul stabilit de Legea nr. 18/1991, în timp ce obiectul prezentului

litigiu îl reprezintă o acțiune în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun.

De asemenea,

potrivit H.G. nr. 229/2009, astfel cum a fost modificată și

completată, Regia Națională a Pădurilor a fost creată

ca instituție având ca obiect de activitate apărarea, conservarea

și dezvoltarea durabilă a fondului forestier proprietatea statului,

pe care îl administrează conform art. 2 lit. a) pct. 1 al Regulamentului

privind organizarea și funcționarea F., această instituție,

creată pentru a acționa în numele statului, ca un prepus al său

în domeniul silviculturii, are dreptul de a apăra și asigura

integritatea fondului forestier proprietatea acestuia (a statului), respectiv de

a promova orice acțiune în justiție pentru a recupera bunurile

statului ce îi sunt date în administrare, respectiv terenurile forestiere.

Se

reține că H.G. nr. 229/2009, ce stabilește ca obiect de

activitate al regiei aplicarea strategiei naționale în domeniul

silviculturii, instituie un mandat special dat F. de a reprezenta interesele

statului în domeniul silviculturii.

Prin urmare, dispozițiile

speciale menționate, invocate și de către recurentul-reclamant

în dezvoltarea motivelor de recurs, conferă Regiei calitate

procesuală activă în formularea acțiunii în revendicare

promovate pentru apărarea și asigurarea integrității

fondului forestier proprietate a statului, cu scopul realizării obiectului

său de activitate, neputând însă justifica calitatea procesuală

pasivă a acesteia într-o acțiune în revendicare formulată de

Statul Român.

Nici

dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 privind C. silvic, cu

modificările și completările ulterioare, enunțate de

către recurentul-reclamant, nu pot justifica o astfel de calitate a F. -

Romsilva, în condițiile în care chiar aceste prevederi legale

statuează că regia se află sub autoritatea statului,

administrând fondul forestier proprietate publică a statului.

În ceea ce

privește decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

15 din data de 17 octombrie 2011, pronunțată în recursul în interesul

legii, aceasta este nerelevantă în prezenta cauză, recursul în

interesul legii având ca obiect examinarea calității procesuale

active a F. în cadrul plângerilor formulate în procedura prevăzută de

art. 53 din Legea nr. 18/1991, iar nu în cadrul acțiunilor în revendicare

întemeiate pe dreptul comun, cum este cazul în speța de față.

Prin urmare,

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile

recurentului-reclamant cu privire la confirmarea de către instanța de

apel a argumentelor judecătorului fondului în soluționarea

excepției lipsei calității procesuale pasive a

E. Lunca

Bradului, a E. Mureș și a F. Mureș.

De asemenea,

nu pot fi primite nici cele invocate prin cea de a doua critică

formulată de către recurentul-reclamant în sensul că decizia

atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea

greșită a actelor normative adoptate în materia fondului funciar,

precum și a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce

reglementează manifestarea pozitivă a autorității de lucru

judecat.

Oprimă

critică formulată în cadrul acestui motiv de recurs este

îndreptată împotriva argumentele instanței de apel privind

opozabilitatea actelor administrative și a celor jurisdicționale

emise în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate față

de Statul Român prin A., pe care recurentul-reclamant le apreciază ca

venind în contradicție cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 169/1997.

A arătat

recurentul-reclamant că, având în vedere că procedura de reconstituire

a dreptului de proprietate și hotărârile emise de organele

administrative cu atribuții jurisdicționale sunt supuse controlului

și monitorizării altor instituții ale statului, nu se poate

aprecia că acestea reprezintă statul român, titularul dreptului de

proprietate publică, căruia îi revenea potrivit, art. 12 alin. (4)

și (5) din Legea nr. 112/1998, obligația de a apăra în

justiție acest drept.

Recurentul-reclamant

a susținut că instanța de apel, însușindu-și

raționamentul juridic eronat al instanței de fond, a antamat

calitatea comisiilor de reprezentant al statului în procedura de reconstituire

a dreptului de proprietate, aspect de natură să paralizeze, în opinia

instanței, orice demers judiciar inițiat de acesta împotriva actelor

emise de aceste entități în procedura anterior menționată.

Înalta Curte constată

că, în cauză, s-a reținut că în litigiile din materia

fondului funciar, Statul Român participă prin intermediul a două

autorități publice cu activitate administrativă și

jurisdicțională, respectiv cele două comisii de fond funciar,

potrivit reglementărilor din legile fondului funciar, iar în cadrul

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, Statul Român

este reprezentat de A.

Totodată,

s-a apreciat de instanță că, întrucât sentința civilă nr.

764 din data de 28 iunie 2007 a Judecătoriei Reghin a fost dată în

aplicarea Legii nr. 18/1991, cu privire la imobilul ce face și obiectul

prezentului litigiu, iar cele două comisii de fond funciar au avut

calitate de parte în dosarul în care s-a pronunțat sentința

invocată, Statul Român nu poate susține inopozabilitatea actelor

administrative și a celor jurisdicționale emise în procedura de

reconstituire a dreptului de proprietate derulată în temeiul legilor

fondului funciar.

Dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 169/1997 prevăd că sunt lovite de

nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile

aplicabile la data încheierii actului juridic,actele emise cu încălcarea

prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, iar alin. (2) al aceluiași

text de lege statuează că nulitatea poate fi invocată de primar,

prefect, procuror și de alte persoane care justifică un interes

legitim, iar soluționarea cererilor este de competența

instanțelor judecătorești de drept comun, care au plenitudine de

jurisdicție.

Or, prezentul

litigiu are ca obiect acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, iar nu o cerere în constatarea

nulității absolute a actelor juridice emise în procedura de

reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea intimatelor-pârâte

B., C. și D.;

prin urmare, dispo

zițiile legale anterior enunțate

și pe care recurentul-reclamant le-a invocat nu își găsesc

aplicabilitatea în cauză și nu se poate reține că

argumentele instanței de apel sunt în contradicție cu această

concluzie.

În plus,

contrar celor susținute de către recurentul-reclamant, instanța

de apel nu a atribuit comisiilor de fond funciar calitatea de reprezentant al

statului în prezenta cauză, ci doar a confirmat cele arătate de prima

instanță în sensul reprezentării Statului Român prin comisia

locală și cea județeană în cadrul procesului

desfășurat între părți în temeiul legislație fondului

funciar, aspect care susține opozabilitatea hotărârii pronunțate

în respectiva cauză față de stat.

În ceea ce

privește pretinsa interpretare și aplicarea eronată a

dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. de către instanța

de apel, recurentul-reclamant a invocat faptul că nu s-a dat

eficiență Deciziunii penale nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952

pronunțate de Tribunalul capitalei Republicii Populare Române, Colegiul I

Penal, prin care autorul intimatelor-pârâte persoane fizice a fost condamnat

pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la crime contra

umanității și prin care s-a dispus confiscarea averii acestuia.

Raportat la

aceste critici, se reține, pe de o parte, că cele statuate prin

hotărârea penală invocată de parte nu sunt relevante în prezenta

cauză, având în vedere că litigiu pendinte are ca obiect o

acțiune în revendicare prin comparare de titluri, iar, pe de altă

parte, instanța de apel a procedat la examinarea relevanței acesteia

în cadrul analizei probatoriului administrat în cauză.

Împrejurarea

că, în urma evaluării deciziunii penale, instanța de apel nu a

dat acesteia eficiența dorită de către recurentul-reclamant nu

reprezintă o chestiune care să poată face obiectul analizei

instanței de control judiciar, fiind un aspect ce ține de aprecierea

probatoriului, iar nu unul ce vizează nelegalitatea hotărârii

instanței de apel.

În speța

de față, trimiterea la Decizia penală nr. 2213 din data de 3

decembrie 1952, pronunțată de Tribunalul capitalei Republicii Populare

Române, Colegiul I Penal are semnificația invocării acesteia cu

valoarea unui mijloc de probă, dată fiind lipsa de identitate de

părți, obiect și cauză între elementele celor două

litigii (cu referire la latura civilă sub aspectul raporturilor

patrimoniale privind dreptul de proprietate - în ceea ce privește

hotărârea penală).

În plus,

recurentul-reclamant este terț față de părțile din

procesul penal, motiv pentru care nici nu se putea prevala de hotărârea

penală decât cu valoarea unui mijloc de probă; pe de altă parte,

acestei decizii penale i s-a dat semnificația proprie în procedura de

reconstituire a dreptului de proprietate, întrucât în baza acestei decizii

penale s-a considerat că dreptul de proprietate aparținea statului,

împrejurare ce a constituit premisa aplicării dispozițiilor legilor

fondului funciar și în baza cărora s-a procedat la reconstituirea

dreptului în favoarea moștenitorilor autorului a cărui avere a fost

confiscată.

De aceea, nu

se poate reține o nesocotire de către instanța de apel a autorității

de lucru judecat a deciziunii penale menționate, întrucât prin aceasta nu

s-a statuat în niciun fel cu privire la titlurile supuse comparării în

prezentul litigiu.

Contrar

susținerilor recurentului-reclamant, celorlalte aspecte referitoare la

situația de fapt și la susținerea inexistenței

calității de persoană îndreptățită la

reconstituirea dreptului de proprietate a autorului intimatelor-pârâte persoane

fizice nu li se poate da eficiență în soluționarea prezentului

proces întemeiat pe dispozițiile art. 563 C. civ.

Prin urmare

și această critică este nefondată.

Prin al

treilea motiv de recurs, recurentul-reclamant formulează critici cu

privire la aprecierile instanței de apel referitoare la motivul de apel

vizând soluția instanței de fond de respingere a cererii de

suspendare a judecării cauzei până la soluționarea

definitivă a Dosarului nr. x/289/2014 al Judecătoriei Giurgiu.

Raportat la

această critică, se reține că recurentul-reclamant, prin

motivele de apel, a criticat hotărârea primei instanțe și din

perspectiva respingerii cererii de suspendare a judecății în temeiul art.

413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv până la soluționarea Dosarului

nr. x/289/2014 aflat pe rolul Judecătorie Giurgiu, având ca obiect

revizuirea sentinței civile nr. 764 din data de 28

iunie 2007 a Judecătorie Reghin, prin care s-a dispus reconstituirea

dreptului de proprietate în favoarea intimatelor-pârâte B., C. și D. în

temeiul legilor fondului funciar asupra suprafeței de 9.323 ha și

8108 mp, teren cu vegetație forestieră.

Răspunzând

criticii formulate, curtea de apel a reținut că o atare

măsură are un caracter facultativ din perspectiva normei de drept

invocate, astfel că nu este de natură a conduce la adoptarea unei

alte soluții în cauză.

Cu toate

acestea, Înalta Curte constată că într-o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța de

apel era ținută să constate strânsa legătură dintre

litigiul de față și revizuirea formulată împotriva

sentinței civile nr. 764 din data de 28 iunie 2007 a Judecătoriei

Reghin, cu atât mai mult cu cât argumentele esențiale reținute de

curtea de apel în confirmarea soluției tribunalului au vizat, în

principal, valorificarea efectelor acestei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

În plus,

ulterior confirmării respingerii cererii de suspendare, cererea de

revizuire formulată de

F. Mureș a fost admisă în principiu

prin încheierea din 31 octombrie 2016 a Judecătoriei Giurgiu, dispunându-se

anularea sentinței civile nr. 764 din 28 iunie 2007; totodată, s-a

fixat termen de judecată în vederea rejudecării la 28 noiembrie 2016;

la data soluționării prezentului recurs cauza respectivă nu era

încă soluționată, următorul termen de judecată fiind

stabilit pentru data de 3 iulie 2017.

Ca atare,

această soluție dată cererii de revizuire lasă

fără suport raționamentul expus de instanța de apel în

decizia adoptată și, consecutiv, pune Înalta Curte în imposibilitatea

efectuării controlului judiciar în ceea ce privește soluția

asupra fondului cauzei.

Pentru

considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., necercetarea fondului

cauzei în parametri situației juridice actuale a cauzei, putând fi

asimilată cu lipsa motivării, Înalta Curte, în temeiul art. 496

și art. 497 C. proc. civ., va admite

recursul declarat de

reclamantul Statul Român reprezentat de A. împotriva Deciziei nr. 457/A din

data de 15 septembrie 2016 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I

civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecarea apelului, cu respectarea caracterului devolutiv al acestei căi

de atac, dar și, prioritar, în vederea reaprecierii asupra cererii de

suspendare a judecării cauzei formulată de către

recurentul-reclamant în raport cu cererea de revizuire menționată

(până la soluționarea irevocabilă a acesteia).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul Statul Român reprezentat de A. împotriva Deciziei nr. 457/A

din 15 septembrie 2016 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I

civilă.

Casează

decizia atacată și trimite cauza în vederea rejudecării la

aceeași instanță de apel.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 16 iunie 2017

.