Decizia nr. 1063/2017 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1465/2015 a Tribunalului Mureș

Obiectul cererii: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reghin la data de 17 februarie 2015 sub nr. x/289/2015, reclamantul Statul Român prin A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E. Lunca Bradului, F. Mureș și F. Mureș, a solicitat i nstanței să constate că titlul de proprietate deținut de Statul Român este mai caracterizat decât titlul de proprietate deținut de pârâtele B., C. și D. și să dispună obligarea acestora să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile cu vegetație forestieră, pășuni și fânețe, în suprafață de 9.323 ha și 8.108 mp., situate pe raza com. Stânceni, Răstolița și Lunca Bradului.

Hotărârea primei instanțe: Prin sentința 634 din data de 15 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/289/2015, Judecătoria Reghin a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, în raport de dispozițiile art. 94 C. proc. civ. și de valoarea obiectului litigiului dedus judecății care depășește valoarea de 200.000 lei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, la data de 13 iulie 2015, sub nr. x/289/2015. Prin sentința nr. 1465 din data de 2 decembrie 2015, Tribunalul Mureș, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților E. Lunca Bradului, F. Mureș, F. Mureș și a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Statul Român prin A. în contradictoriu cu acești pârâți. Prin aceeași sentință, a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Statul Român prin A. în contradictoriu cu pârâtele B., C. și D. și a respins cererea pârâtelor B., C. și D. de obligare a reclamantului Statul Român prin A. la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin Decizia nr. 457/A din data de 15 septembrie 2016, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins excepția nulității apelului declarat de reclamantul Statul Român, prin A.; a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul Statul Român prin A. și de pârâtele F. Mureș și F. Mureș împotriva Sentinței civile nr. 1465 din 2 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosarul nr. x/289/2015; a obligat apelanții, în solidar, la plata în favoarea intimatelor B., C. și D. a sumei de 1.800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs: Împotriva aceste decizii a declarat recurs reclamantul Statul Român prin A., solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate, cu consecința respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Lunca Bradului și F. Mureș, admiterea acțiunii și constatarea de către instanța de judecată că titlul de proprietate deținut de Statul Român este mai caracterizat decât titlul de proprietate deținut pârâtele persoane fizice și obligarea acestora să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile cu vegetație forestieră, pășuni și fânețe, în suprafață de 9.323 ha și 8.108 mp, situate pe raza com. Stânceni, Răstolița și Lunca Bradului. Motivele de recurs au fost întemeiate de către recurentul-reclamant pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. O primă critică formulată privește aprecierea instanței de apel prin care s-a reținut că, față de petitele cererii de chemare în judecată, nici cele două comisii de fond funciar și nici F. nu au calitate procesuală pasivă în cauză. Recurentul-reclamant a arătat că, în speță, calitatea procesuală pasivă a celor două comisii izvorăște din necesitatea ca efectele hotărârii judecătorești ce se va pronunța să se impună autorităților administrative învestite cu soluționarea cererilor privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu autoritate de lucru judecat. De asemenea, a apreciat că este justificată calitatea procesuală pasivă a celor două comisii și prin prisma atribuțiilor și competențelor ce le revin acestor organe administrative în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, precum și din punctul de vedere al interesului privind legalitatea procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. În susținerea acestei afirmații a invocat Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 18/1991, în scopul stabilirii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, aprobat prin H.G. nr. 890/2005, art. 5 și art. 6 din H.G. nr. 890/2005 și art. 52 din Legea fondului funciar nr. 18/1991. Totodată, recurentul-reclamant a susținut că, în raport de dispozițiile legale ce reglementează activitatea F., această pârâtă are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză și face trimitere la dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 privind C. silvic, cu modificările și completările ulterioare, art. 4 din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea F., art. 1 alin. (1), art. 2 lit. A pct. 1 și art. 3 lit. k) din Regulamentul de organizare și funcționare a F., precum și la cele reținute prin Decizia nr. 15/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. A mai arătat recurentul-reclamant că F. are legitimare procesuală în acțiunile având ca obiect terenuri cu vegetație forestieră aflate în proprietatea publică a statului ca urmare a calității de titular al dreptului de administrare a fondului forestier proprietate publică a statului și a atribuțiilor conferite în exercitarea acestui drept - apărarea și asigurarea integrității fondului forestier proprietate publică a statului. Criticând hotărârea atacată, sub aspectul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., precum și a actelor normative din materia fondului funciar, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel și-a însușit raționamentul juridic eronat al instanței de fond și a apreciat, pe de o parte, faptul că este neîntemeiată susținerea potrivit căreia prima instanță ar fi reținut în cauză reprezentarea statului de către comisiile de fond funciar, pentru ca, ulterior, în încercarea de a lămuri raționamentul Tribunalului Mureș cu privire la această chestiune, a afirmat că Statul Român a optat să nu participe în mod direct și în nume propriu la procedura de restituire, ci prin intermediul unor organe desemnate. Raportat la cele arătate anterior, recurentul-reclamant a apreciat că instanțele au antamat calitatea comisiilor de reprezentant al statului în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, aspect de natură să paralizeze, în opinia instanței de apel, orice demers judiciar inițiat de acesta împotriva actelor emise de către aceste entități în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate. De asemenea, recurentul-reclamant a susținut că argumentele invocate de către instanța de apel privind opozabilitatea actelor administrative și a celor jurisdicționale emise în respectiva procedura față de Statul Român prin A. vin în contradicție cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 169/1997, care conferă oricărei persoane interesate prerogativa de a ataca actele întocmite de comisiile de fond funciar, actul normativ nominalizând expres prefectul, G., alte autorități ale statului, precum și organele de specialitate din cadrul administrației publice centrale și locale. Având în vedere că procedura de reconstituire a dreptului de proprietate și hotărârile emise de organele administrative cu atribuții jurisdicționale sunt supuse controlului și monitorizării altor instituții ale statului, recurentul-reclamant a susținut că nu se poate aprecia că acestea reprezintă Statul Român, titularul dreptului de proprietate publică, căruia îi revenea, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, obligația de a apăra în justiție acest drept. Recurentul-reclamant a precizat că, în raport de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele făceau parte din domeniul public al statului, întrucât erau cuprinse în categoria de bunuri prevăzute la pct. I.4 din anexa legii, reprezentând păduri ce aparțin fondului forestier care nu sunt proprietate privată, precum și în amenajamentele silvice care, potrivit art. 35, coroborat cu art. 5 din Legea nr. 18/1991, fac dovada apartenenței imobilelor la domeniul public al statului. Recurentul-reclamant a apreciat că afirmația instanței de apel, în sensul că statul nu mai poate să invoce inopozabilitatea actelor administrative și a celor jurisdicționale, vine în contradicție cu interpretarea logică a dispozițiilor ce guvernează raporturile juridice ce fac obiectul judecății precum și cu decizia pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii la care a făcut referire. Recurentul-reclamant consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit că Tribunalul Mureș ar fi dat eficiență prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., atât timp cât instanța de fond nu a procedat la analiza efectelor deciziunii penale nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952, pronunțată de Tribunalul capitalei Republicii Populare Române, Colegiul I Penal. Arătând că Statul Român prin A. se situează în sfera terților față de actul jurisdicțional avut în vedere de instanță și, prin urmare, prezumția instituită de sentința civilă nr. 1465 din data de 2 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Mureș, în sensul includerii intimatelor în sfera persoanelor îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate, față de Statul Român prin A., are valoare relativă și, în consecință, îi dă acestuia posibilitatea de a face dovada contrară celor statuate prin actul jurisdicțional aducând în dezbatere elemente noi ce nu au fost supuse analizei Judecătoriei Reghin, respectiv Deciziunea penală nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952, pronunțată de Tribunalul capitalei Republicii Populare Române, Colegiul I Penal. A precizat că prin hotărârea penală menționată s-a dispus condamnarea inculpatului H., autorul intimatelor-pârâte persoane fizice, la opt ani de muncă silnică și zece ani degradare civică, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la crime contra umanității prevăzute de art. 3 lit. c) din Decretul nr. 207/1948, raportat la art. 120 C. pen., cu aplicarea art. 257 pct. 1 lit. a) C. pen. A subliniat că, prin aceeași decizie, s-a dispus confiscarea averii tuturor acuzaților și obligarea acestora la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Recurentul-reclamant a mai arătat și că, în urma deciziunii penale invocate, terenurile au fost transmise în patrimoniul statului, fiind ulterior afectate unui interes general. A apreciat că Deciziunea penală nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952 și amenajamentele silvice fac dovada dreptului de proprietate al statului asupra imobilelor în litigiu, care, în opinia sa, au fost preluate în mod valabil. De asemenea recurentul-reclamant a arătat că nu este îndeplinită condiția legalității procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat, operațiune prin care aceste bunuri intră în circuitul civil, putând servi la retrocedare. A apreciat că sentința civilă nr. 1465 din data de 2 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Mureș, nu poate produce efecte juridice atâta vreme cât ea însăși încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziunii penale nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952, pronunțată de Tribunalul capitalei Republicii Populare Române, Colegiul I Penal. Totodată, a susținut că efectele deciziunii penale invocate trebuie analizate în contextul legislativ existent la data pronunțării acestei hotărâri judecătorești, respectiv prin prisma dispozițiilor Legii nr. 312/1945 și ale Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, și nu prin prisma înscrisurilor invocate de către părțile adverse în dovedirea modalității de preluare a imobilelor. Recurentul-reclamant a arătat că a înțeles să reitereze dispozițiile cuprinse în art. 16 din Legea nr. 312/1945, potrivit cărora orice acte juridice, de orice natură, relative la bunurile celor condamnați pe baza acestei legi, intervenite după 23 august 1944, sunt nule de drept, iar bunurile ieșite din patrimoniul lor vor fi supuse confiscării pronunțate de instanță; bunurile sau drepturile aparținând soției și descendenților celui condamnat, dobândite după data de 6 septembrie 1940, sunt supuse acelorași dispozițiuni, afară de bunurile dobândite prin succesiune. În susținerea celor arătate, recurentul-reclamant face trimitere și la prevederile art. 3 din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare care instituia sancțiuni ce se aplicau criminalilor de război. A mai menționat recurentul-reclamant și că, în considerentele Deciziunii penale nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952, s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că acuzații H. și I. au rostit discursuri provocatoare la adresa românilor și au incitat populația maghiară și ostașii hortiști la săvârșirea de maltratări împotriva elementelor române din populația com. Lunca Bradului, maltratări care au condus la moartea locuitorilor J. și K. Recurentul-reclamant a apreciat că valabilitatea titlului statului trebuie să se analizeze din perspectiva calității părților adverse de persoane îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate, în contextul aspectelor statuate cu autoritate de lucru judecat prin decizia penală nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952, analiză pe care instanțele de fond și de apel au omis să o facă. În plus, a arătat recurentul-reclamant, legile adoptate în materia imobilelor preluate abuziv exclud din sfera persoanelor îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, criminalii de război (pct. 1.3 lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, art. 7 din Legea nr. 221/2009). De asemenea, recurentul-reclamant a considerat că nu se poate susține că intimatele-pârâte persoane fizice aveau o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar o interpretare contrară ar veni în contradicție cu tratatele și convențiile la care România este parte, adoptate în perioada postbelică. Tot cu privire la inexistența calității de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate a autorului intimatelor-pârâte persoane fizice, aspect ce consolidează, în opinia recurentului-reclamant, titlul de proprietate inițial deținut de către stat, se invocă și dispozițiile art. 48 din Legea nr. 18/1991, precum și Decizia nr. 408 din data de 7 octombrie 2004 a Curții Constituționale, recurentul-reclamant arătând că dispozițiile legale privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini prin moștenire se subrogă condiției ca decesul autorului succesiunii să se fi produs după intrarea în vigoare a legii de revizuire a Constituției, adică după data de 29 octombrie 2003; în plus, aceasta se referă, însă, la dreptul comun, atunci când terenul se află în masa succesorală a defunctului la data deschiderii moștenirii, fiind în circuitul civil. A menționat recurentul-reclamant că, potrivit informațiilor autorităților ungare, la data decesului, 7 aprilie 1955, autorul intimatelor-pârâte persoane fizice avea cetățenia ungară, astfel că nu era îndeplinită condiția prevăzută de art. 48 din Legea nr. 18/1991 și, pe cale de consecință, acesta reprezintă un alt element nou ce nu a fost analizat de Judecătoria Reghin. Cu referire la respingerea de către prima instanță a cererii de suspendare a judecății în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., consideră că instanța de apel a apreciat în mod eronat că soluția ce se va pronunța în Dosarul nr. x/289/2014, aflat pe rolul Judecătoriei Giurgiu, nu are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în prezentul litigiu. Recurentul-reclamant a precizat că prin sentința civilă nr. 764 din data de 28 iunie 2007, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 368/2008, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea intimatelor-pârâte B., C. și D., în temeiul legilor fondului funciar asupra suprafeței de 9.323 ha și 8.108 mp, teren cu vegetație forestieră, iar prezenta cerere de chemare în judecată poartă asupra aceluiași imobil. A arătat recurentul-reclamant că împotriva sentinței civile nr. 764 din data de 28 iunie 2007 F. Mureș a formulat cerere de revizuire, înregistrată sub nr. x/289/2014, aflată pe rolul Judecătoriei Giurgiu.

Procedura derulată în recurs: Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 9 decembrie 2016, iar după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 1 martie 2017, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, opinia raportorului, însușită de toți membrii completului de judecată, fiind în sensul că recursul este admisibil în principiu. Prin încheierea din data de 12 mai 2017, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a recursului și a fixat termen de judecată în ședința publică din data de 16 iunie 2017, când a reținut cauza în vederea pronunțării asupra recursului.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând prezentul recurs, prin prisma motivelor invocate și raportat la decizia pronunțată de către instanța de apel, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, se constată că potrivit dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ.: „În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2). În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte.” De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 497 din același cod: „Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3) , primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată.” Din interpretarea sistematică a prevederilor legale sus-menționate, rezultă că, potrivit noilor dispoziții procesual civile incidente în cauză, singura soluție pe care Înalta Curte o poate pronunța în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare. Din această perspectivă, și pentru argumentele arătate, solicitarea recurentului-reclamant Statul Român prin A. de casare a deciziei recurate, cu consecința respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane juridice și de admitere a acțiunii, nu are temei legal întrucât vizează modificarea hotărârii atacate, soluție ce nu mai este permisă în actuala configurație a recursului dat în competența de soluționare a Înaltei Curți. Sintetizând motivele de recurs dezvoltate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte reține că o primă critică formulată de acesta vizează aprecierea instanței cu privire la motivele de apel prin care a fost criticată rezolvarea dată de către instanța de fond excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor E. Lunca Bradului, F. Mureș și F. Mureș. Recurentul-reclamant, în esență, susține că cele două comisii și intimata-pârâtă F. Mureș au calitate procesuală pasivă în cauză raportat la atribuțiile stabilite în sarcina acestora, precum și la competențele ce le revin, astfel cum sunt acestea statuate prin actele normative și regulamentele care le guvernează activitatea. În plus, în ceea ce privește comisiile de fond funciar, recurentul-reclamant a apreciat că acestea își justifică calitatea procesuală pasivă și prin necesitatea ca efectele hotărârii ce se va pronunța în litigiu să se impună acestora cu autoritate de lucru judecat, iar intimata-pârâtă F. Mureș prin faptul că este titularul dreptului de administrare a fondului forestier proprietate publică a statului. Sub acest aspect, prin decizia atacată, curtea de apel a apreciat că, în mod corect s-a reținut de către judecătorului fondului că, față de petitele cererii de chemare în judecată, se impune a se constata că nici F. și nici cele două comisii de fond funciar nu îndeplinesc condiția identității cu cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, în speță, solicitându-se compararea titlului de proprietate al Statului Român cu cel deținut de beneficiarii reconstituirii dreptului de proprietate prin sentința civilă nr. 764/2007 a Judecătorie Reghin. Instanța de apel a mai reținut și că reclamantul nu a formulat pretenții în raport cu pârâtele persoane juridice și nici nu a invocat vreun drept propriu în contradictoriu cu acestea, simpla intenție de a obține o hotărâre opozabilă în caz de admitere a acțiunii nefiind suficientă pentru a le susține calitatea procesuală pasivă, la fel cum aceasta nu este justificată nici prin prisma atribuțiilor ce le revin din perspectiva legilor fondului funciar ori a deciziei în interesul Legii nr. 15/2011. Înalta Curte reține că, prin demersul judiciar inițiat în temeiul art. 563 C. civ., deși recurentul-reclamant a chemat în judecată în calitate de pârâți și E. Lunca Bradului, F. Mureș, precum și F. Mureș, acesta a solicitat i nstanței să constate că titlul de proprietate deținut de Statul Român este mai caracterizat decât titlul de proprietate deținut de pârâtele B., C. și D. și să dispună obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile cu vegetație forestieră, pășuni și fânețe, în suprafață de 9.323 ha și 8.108 mp., situate pe raza com. Stânceni, Răstolița și Lunca Bradului. Din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu rezultă că recurentul-reclamant a formulat vreo pretenție concretă în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. Lunca Bradului, F. Mureș ori cu F. Mureș. Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic. Ea reprezintă una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, reclamantul având obligația să dovedească identitatea dintre pârâtul chemat în judecată și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății. În acțiunile în revendicare imobiliară, are calitatea de pârât cel care ocupă imobilul asupra căruia reclamantul pretinde un drept de proprietate, adică titularul unui drept de folosință sau simplul detentor precar, inclusiv cel care ocupă imobilul fără o justificare în drept. Din această perspectivă, se constată că prin solicitările formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul-pârât a conferit atributul de „posesor neproprietar” intimatelor-pârâte B., C. și D., invocând că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat decât cel al acestora și solicitând ca aceste pârâte să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. În plus, se reține că dispozițiile legale din materia fondului funciar, inclusiv cele invocate de către recurentul-reclamant în susținerea aprecierii că instanța de apel a menținut greșit rezolvarea dată de către instanța de fond excepției lipsei calității procesuale pasive a celor două comisii, recunosc calitatea procesuală pasivă a comisiilor de fond funciar doar în cazurile limitativ prevăzute de dispozițiile Legii nr. 18/1991. Nici atribuțiile și competențele acestor comisii, astfel cum au fost ele enunțate de către recurentul-reclamant și prevăzute de H.G. nr. 890/2005, nu reprezintă argumente care să combată aprecierea instanței de apel sub acest aspect, întrucât ele vizează norme aplicabile în cadrul procedurilor de reconstituire a dreptului de proprietate în cadrul stabilit de Legea nr. 18/1991, în timp ce obiectul prezentului litigiu îl reprezintă o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. De asemenea, potrivit H.G. nr. 229/2009, astfel cum a fost modificată și completată, Regia Națională a Pădurilor a fost creată ca instituție având ca obiect de activitate apărarea, conservarea și dezvoltarea durabilă a fondului forestier proprietatea statului, pe care îl administrează conform art. 2 lit. a) pct. 1 al Regulamentului privind organizarea și funcționarea F., această instituție, creată pentru a acționa în numele statului, ca un prepus al său în domeniul silviculturii, are dreptul de a apăra și asigura integritatea fondului forestier proprietatea acestuia (a statului), respectiv de a promova orice acțiune în justiție pentru a recupera bunurile statului ce îi sunt date în administrare, respectiv terenurile forestiere. Se reține că H.G. nr. 229/2009, ce stabilește ca obiect de activitate al regiei aplicarea strategiei naționale în domeniul silviculturii, instituie un mandat special dat F. de a reprezenta interesele statului în domeniul silviculturii. Prin urmare, dispozițiile speciale menționate, invocate și de către recurentul-reclamant în dezvoltarea motivelor de recurs, conferă Regiei calitate procesuală activă în formularea acțiunii în revendicare promovate pentru apărarea și asigurarea integrității fondului forestier proprietate a statului, cu scopul realizării obiectului său de activitate, neputând însă justifica calitatea procesuală pasivă a acesteia într-o acțiune în revendicare formulată de Statul Român. Nici dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 privind C. silvic, cu modificările și completările ulterioare, enunțate de către recurentul-reclamant, nu pot justifica o astfel de calitate a F. - Romsilva, în condițiile în care chiar aceste prevederi legale statuează că regia se află sub autoritatea statului, administrând fondul forestier proprietate publică a statului. În ceea ce privește decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 15 din data de 17 octombrie 2011, pronunțată în recursul în interesul legii, aceasta este nerelevantă în prezenta cauză, recursul în interesul legii având ca obiect examinarea calității procesuale active a F. în cadrul plângerilor formulate în procedura prevăzută de art. 53 din Legea nr. 18/1991, iar nu în cadrul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, cum este cazul în speța de față. Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant cu privire la confirmarea de către instanța de apel a argumentelor judecătorului fondului în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a E. Lunca Bradului, a E. Mureș și a F. Mureș. De asemenea, nu pot fi primite nici cele invocate prin cea de a doua critică formulată de către recurentul-reclamant în sensul că decizia atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a actelor normative adoptate în materia fondului funciar, precum și a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. Oprimă critică formulată în cadrul acestui motiv de recurs este îndreptată împotriva argumentele instanței de apel privind opozabilitatea actelor administrative și a celor jurisdicționale emise în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate față de Statul Român prin A., pe care recurentul-reclamant le apreciază ca venind în contradicție cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 169/1997. A arătat recurentul-reclamant că, având în vedere că procedura de reconstituire a dreptului de proprietate și hotărârile emise de organele administrative cu atribuții jurisdicționale sunt supuse controlului și monitorizării altor instituții ale statului, nu se poate aprecia că acestea reprezintă statul român, titularul dreptului de proprietate publică, căruia îi revenea potrivit, art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 112/1998, obligația de a apăra în justiție acest drept. Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel, însușindu-și raționamentul juridic eronat al instanței de fond, a antamat calitatea comisiilor de reprezentant al statului în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, aspect de natură să paralizeze, în opinia instanței, orice demers judiciar inițiat de acesta împotriva actelor emise de aceste entități în procedura anterior menționată. Înalta Curte constată că, în cauză, s-a reținut că în litigiile din materia fondului funciar, Statul Român participă prin intermediul a două autorități publice cu activitate administrativă și jurisdicțională, respectiv cele două comisii de fond funciar, potrivit reglementărilor din legile fondului funciar, iar în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, Statul Român este reprezentat de A. Totodată, s-a apreciat de instanță că, întrucât sentința civilă nr. 764 din data de 28 iunie 2007 a Judecătoriei Reghin a fost dată în aplicarea Legii nr. 18/1991, cu privire la imobilul ce face și obiectul prezentului litigiu, iar cele două comisii de fond funciar au avut calitate de parte în dosarul în care s-a pronunțat sentința invocată, Statul Român nu poate susține inopozabilitatea actelor administrative și a celor jurisdicționale emise în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate derulată în temeiul legilor fondului funciar. Dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 169/1997 prevăd că sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic,actele emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, iar alin. (2) al aceluiași text de lege statuează că nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, procuror și de alte persoane care justifică un interes legitim, iar soluționarea cererilor este de competența instanțelor judecătorești de drept comun, care au plenitudine de jurisdicție. Or, prezentul litigiu are ca obiect acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, iar nu o cerere în constatarea nulității absolute a actelor juridice emise în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea intimatelor-pârâte B., C. și D.; prin urmare, dispo zițiile legale anterior enunțate și pe care recurentul-reclamant le-a invocat nu își găsesc aplicabilitatea în cauză și nu se poate reține că argumentele instanței de apel sunt în contradicție cu această concluzie. În plus, contrar celor susținute de către recurentul-reclamant, instanța de apel nu a atribuit comisiilor de fond funciar calitatea de reprezentant al statului în prezenta cauză, ci doar a confirmat cele arătate de prima instanță în sensul reprezentării Statului Român prin comisia locală și cea județeană în cadrul procesului desfășurat între părți în temeiul legislație fondului funciar, aspect care susține opozabilitatea hotărârii pronunțate în respectiva cauză față de stat. În ceea ce privește pretinsa interpretare și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. de către instanța de apel, recurentul-reclamant a invocat faptul că nu s-a dat eficiență Deciziunii penale nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952 pronunțate de Tribunalul capitalei Republicii Populare Române, Colegiul I Penal, prin care autorul intimatelor-pârâte persoane fizice a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la crime contra umanității și prin care s-a dispus confiscarea averii acestuia. Raportat la aceste critici, se reține, pe de o parte, că cele statuate prin hotărârea penală invocată de parte nu sunt relevante în prezenta cauză, având în vedere că litigiu pendinte are ca obiect o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, iar, pe de altă parte, instanța de apel a procedat la examinarea relevanței acesteia în cadrul analizei probatoriului administrat în cauză. Împrejurarea că, în urma evaluării deciziunii penale, instanța de apel nu a dat acesteia eficiența dorită de către recurentul-reclamant nu reprezintă o chestiune care să poată face obiectul analizei instanței de control judiciar, fiind un aspect ce ține de aprecierea probatoriului, iar nu unul ce vizează nelegalitatea hotărârii instanței de apel. În speța de față, trimiterea la Decizia penală nr. 2213 din data de 3 decembrie 1952, pronunțată de Tribunalul capitalei Republicii Populare Române, Colegiul I Penal are semnificația invocării acesteia cu valoarea unui mijloc de probă, dată fiind lipsa de identitate de părți, obiect și cauză între elementele celor două litigii (cu referire la latura civilă sub aspectul raporturilor patrimoniale privind dreptul de proprietate - în ceea ce privește hotărârea penală). În plus, recurentul-reclamant este terț față de părțile din procesul penal, motiv pentru care nici nu se putea prevala de hotărârea penală decât cu valoarea unui mijloc de probă; pe de altă parte, acestei decizii penale i s-a dat semnificația proprie în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, întrucât în baza acestei decizii penale s-a considerat că dreptul de proprietate aparținea statului, împrejurare ce a constituit premisa aplicării dispozițiilor legilor fondului funciar și în baza cărora s-a procedat la reconstituirea dreptului în favoarea moștenitorilor autorului a cărui avere a fost confiscată. De aceea, nu se poate reține o nesocotire de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a deciziunii penale menționate, întrucât prin aceasta nu s-a statuat în niciun fel cu privire la titlurile supuse comparării în prezentul litigiu. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, celorlalte aspecte referitoare la situația de fapt și la susținerea inexistenței calității de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate a autorului intimatelor-pârâte persoane fizice nu li se poate da eficiență în soluționarea prezentului proces întemeiat pe dispozițiile art. 563 C. civ. Prin urmare și această critică este nefondată. Prin al treilea motiv de recurs, recurentul-reclamant formulează critici cu privire la aprecierile instanței de apel referitoare la motivul de apel vizând soluția instanței de fond de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/289/2014 al Judecătoriei Giurgiu. Raportat la această critică, se reține că recurentul-reclamant, prin motivele de apel, a criticat hotărârea primei instanțe și din perspectiva respingerii cererii de suspendare a judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv până la soluționarea Dosarului nr. x/289/2014 aflat pe rolul Judecătorie Giurgiu, având ca obiect revizuirea sentinței civile nr. 764 din data de 28 iunie 2007 a Judecătorie Reghin, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea intimatelor-pârâte B., C. și D. în temeiul legilor fondului funciar asupra suprafeței de 9.323 ha și 8108 mp, teren cu vegetație forestieră. Răspunzând criticii formulate, curtea de apel a reținut că o atare măsură are un caracter facultativ din perspectiva normei de drept invocate, astfel că nu este de natură a conduce la adoptarea unei alte soluții în cauză. Cu toate acestea, Înalta Curte constată că într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța de apel era ținută să constate strânsa legătură dintre litigiul de față și revizuirea formulată împotriva sentinței civile nr. 764 din data de 28 iunie 2007 a Judecătoriei Reghin, cu atât mai mult cu cât argumentele esențiale reținute de curtea de apel în confirmarea soluției tribunalului au vizat, în principal, valorificarea efectelor acestei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În plus, ulterior confirmării respingerii cererii de suspendare, cererea de revizuire formulată de F. Mureș a fost admisă în principiu prin încheierea din 31 octombrie 2016 a Judecătoriei Giurgiu, dispunându-se anularea sentinței civile nr. 764 din 28 iunie 2007; totodată, s-a fixat termen de judecată în vederea rejudecării la 28 noiembrie 2016; la data soluționării prezentului recurs cauza respectivă nu era încă soluționată, următorul termen de judecată fiind stabilit pentru data de 3 iulie 2017. Ca atare, această soluție dată cererii de revizuire lasă fără suport raționamentul expus de instanța de apel în decizia adoptată și, consecutiv, pune Înalta Curte în imposibilitatea efectuării controlului judiciar în ceea ce privește soluția asupra fondului cauzei. Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., necercetarea fondului cauzei în parametri situației juridice actuale a cauzei, putând fi asimilată cu lipsa motivării, Înalta Curte, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul Statul Român reprezentat de A. împotriva Deciziei nr. 457/A din data de 15 septembrie 2016 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului, cu respectarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, dar și, prioritar, în vederea reaprecierii asupra cererii de suspendare a judecării cauzei formulată de către recurentul-reclamant în raport cu cererea de revizuire menționată (până la soluționarea irevocabilă a acesteia).