ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 512/2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 512/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 512/2017

Asupra

recursului de față:

Prin cererea înregistrată la data

de 25 martie 2010, sub nr. x/3/2010 pe rolul Tribunalului București,

secția a VI-a civilă, reclamanta A. a formulat o cerere de chemare în

judecată, solicitând obligarea pârâtei B. la plata penalităților

de 25.047.353,32 lei, penalități calculate pentru perioada 01 aprilie

2007 - 31 martie 2008 și aferente debitului principal de 68.453.678,47

lei; conform fișei de calcul anexate cererii introductive de

instanță, penalitățile, calculate la 0,1% pe zi întârziere,

în cuantum de 51.265.778,38 lei, din care 26.218.425,06 lei s-au recuperat în executarea

Sentinței nr. 2079/2009.

Prin

Sentința comercială nr. 1007 din 28 ianuarie 2011

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale

active și s-a respins acțiunea.

S-a

reținut că reclamanta A. a cesionat creanța, astfel că nu

are legitimare procesuală pentru a pretinde penalități, de

altfel acestea fiind încasate de cesionar.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin Decizia

civilă nr. 455 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul

reclamantei, fiind desființată Sentința comercială nr. 1007

din 28 ianuarie 2011 cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta.

Prin Decizia

nr. 2686 din 22 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția a II-a civilă, s-a respins recursul

pârâtei.

S-a

reținut că lipsa calității procesuale a fost

constatată prin prisma contractului de cesiune de la data de 01 aprilie

2008, contract anulat irevocabil prin Decizia nr. 967 din 24 februarie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă.

Cauza a fost

înregistrată, în rejudecare la Tribunalul București, la data de 06

februarie 2013, sub același număr - x/3/2010.

Prin

Sentința civilă nr. 6576 din 13 noiembrie 2013, pronunțată

de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr.

x/3/2010, s-a respins excepția prescripției și s-a respins

acțiunea.

Pentru a se

pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Nu se poate

reține excepția prescripției întrucât s-a formulat acțiunea

ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2007, dosar care a fost

soluționat irevocabil abia în anul 2012, conform Sentinței civile nr.

3747, pronunțată la data de 12 octombrie 2012 în Dosarul nr.

x/1285/2012 de către Tribunalul Specializat Cluj. Astfel, prima

instanță a reținut faptul că în faza procesuală a

apelului, Curtea de Apel Cluj-Napoca, în al doilea ciclu procesual, a casat, în

întregime, prima sentință pronunțată pe fondul cauzei

și a dispus trimiterea spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj,

instanța care s-a pronunțat asupra fondului cauzei; în aceste

condiții, prima instanță a considerat că există o

întrerupere a prescripției în sensul art. 16 alin. (2) din Decretul nr.

167/1958.

Pe fondul

cererii, s-a reținut că pârâtei nu i se poate reține

existența vreunei culpe contractuale, în condițiile în care

societatea reclamantă, prin încheierea altor acte juridice (inclusiv prin

încheierea unui contract de asistență juridică) "și-a

înstrăinat" dreptul de a solicita astfel de penalități.

A mai

reținut prima instanță că acțiunea reclamantei nu are

fundament legal și prin faptul că, în urma cesionării de

către societatea reclamanta atât a debitului principal cât și a

penalităților de întârziere aferente, către Cabinetul Individual

de Avocatură "C." acesta, la rândul său, a cesionat

același debit către SC D. SRL, societate care în prezent este

radiată de la ORC și care a demarat executarea silită a societății

pârâte, reușind să execute silit de la societatea pârâtă și

suma de 3.433.874,49 lei reprezentând penalități de întârziere pentru

perioada 01 iulie 2007 - 15 mai 2009.

Or, în

condițiile în care societatea pârâtă a fost deja executată,

tocmai din cauză actelor juridice încheiate de societatea reclamantă,

prin reprezentanții săi legali, prima instanță a apreciat

că aceasta nu mai este în drept să le solicite.

La data de 03

septembrie 2014 a declarat apel apelanta-reclamantă SC A. SA, prin

lichidator judiciar E., solicitându-se admiterea apelului, desființarea

sentinței și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.

Criticile

indicate în motivele de apel depuse la data de 10 octombrie 2014 au vizat

interpretarea probelor de către prima instanță, respectiv faptul

că, împotriva celor reținute de prima instanță, nu a fost

cesionat dreptul de a pretinde penalități, prima instanță

făcând o confuzie între penalitățile contractuale și

penalitățile calculate de executor în actualizarea creanței;

penalitățile pretinse nu puteau fi cesionate cât timp erau anterioare

cesiunii; contractul nr. 843 din 01 aprilie 2008 are ca obiect drepturi

litigioase, deci nu poate fi vorba de o cesiune de creanță; motivarea

primei instanțe implică persoane fără legătură cu

prezentul litigiu.

În drept au

fost indicate dispozițiile art. 282, 284 - 287, 297 C. proc. civ., art.

1396 C. civ.

Prin

întâmpinarea formulată la data de 03 noiembrie 2014 ("note

scrise"), intimata-pârâtă B. SA a solicitat respingerea apelului.

Reiterând argumente prezentate instanței la data de 03 aprilie 2013,

intimata a arătat că a fost executată pentru

penalități calculate până la data de 15 mai 2009 și, în

plus, societatea în favoarea căreia s-a derulat executarea silită -

D. SRL - este în prezent radiată.

Prin Decizia

civilă nr. 1828/A din 9 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul

declarat de către apelanta-reclamantă SC A. SA prin lichidator

judiciar E., sector 1, București, în contradictoriu cu intimata-pârâtă

SC F. SA, cu sediul în sector 1, București, împotriva Sentinței

civile nr. 6576 din 13 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010.

A fost

anulată sentința apelată și, în rejudecare;

A fost

respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, ca

neîntemeiată

A fost

admisă cererea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu

pârâta SC F. SA (fostă SC B. SA).

A fost

obligată pârâta la plata sumei de 25.047.458,32 lei, reprezentând

penalități contractuale aferente debitului principal în cuantum de

68.453.678,47 lei, aferente intervalului 01 aprilie 2007 - 31 martie 2008.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Hotărârea

de primă instanță s-a întemeiat, atât în primul ciclu procesual

cât și în urma trimiterii spre rejudecare, pe un raport juridic existent

între reclamantă și un terț (A. SA - Cabinetul Individual de

Avocatură "C."), terț neatras în prezentul litigiu de

către niciuna dintre părțile litigante; acest raport juridic a

justificat, de două ori, respingerea analizei pe fond a cererii în

pretenții formulate de către reclamantă.

Potrivit art.

315 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și

asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului.", iar potrivit art. 297 alin. (1) C.

proc. civ. - forma în vigoare la data pronunțării primei

sentințe - 28 ianuarie 2011, "În cazul în care se constată

că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul

fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în

lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel

va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre

rejudecare primei instanțe.".

Aceasta

înseamnă că, în rejudecarea dispusă de către instanța

de apel conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (confirmată de

instanța de recurs), nu se mai putea pune în discuție lipsa

calității procesuale active, astfel cum a procedat prima

instanță. Lipsa calității procesuale active, invocată

fiind într-o acțiune în răspundere contractuală, înseamnă

că nu există un raport juridic contractual ce ar susține

pretențiile (adică, părțile litigante nu corespund

părților raportului juridic contractual). Or, negând, pentru a doua

oară, dreptul reclamantei de a se prevala de contract, în pofida

considerentelor neechivoce ale deciziei Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ce a reținut că cesionarea creanței este

lovită de nulitate, conform Deciziei nr. 967 din 24 februarie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

și deci dreptul continuă a fi în patrimoniul reclamantei, prima

instanță a încălcat normele de procedură, imperative.

Prin urmare,

hotărârea astfel pronunțată este lovită de nulitate.

Rejudecând,

instanța de apel a constatat că, într-adevăr, pârâta a fost

executată silit pentru sume ce includ penalități aferente

debitului principal, debit facturat în intervalul 31 ianuarie 2005 - 31 martie

2006; penalitățile au fost calculate, la nivelul anului 2009, în Dosarul

execuțional nr. x/2009 BEJ G.

A arătat

reclamanta că, în Dosarul civil nr. x/3/2007, penalitățile

solicitate (și acordate) au fost calculate doar până la data de 31

martie 2007 și ca atare nimic nu se opune acordării

penalităților în continuare, dar nu mai mult de data contractului de

cesiune (01 aprilie 2007 - 31 martie 2008, interval supus discuției în

prezentul litigiu).

Punerea în

executare a unei hotărâri judecătorești reprezintă o

etapă distinctă a procesului civil, astfel încât neregulile în

procedura de executare nu pot echivala unei judecăți de fond;

activitatea executorului judecătoresc, cenzurată sau nu de

instanțele de executare, nu înseamnă niciodată o

"completare a dispozitivului" în sensul art. 281

2

C. proc.

civ., ci o punere în executare a dreptului (determinat ori determinabil)

reținut prin hotărârea judecătorească. De aceea,

împrejurarea că în executarea silită s-a procedat la calcularea

penalităților în continuare, deși această obligație nu

a fost reținută prin hotărârea pusă în executare, nu poate

fi valorificată în favoarea debitorului ca apărare în litigiul nou

(de altfel, prin Sentința penală nr. 612/F din 17 decembrie 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a

penală, sumele încasate nejustificat în procedura de executare silită

derulată nelegal au fost restituite pârâtei).

Pe de

altă parte, prescripția dreptului la acțiune privind accesoriile

urmează prescripția dreptului la acțiune privind debitul

principal, conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul 167/1958

aplicabile speței (raportul juridic născându-se în anul 2005),

dispoziții potrivit cărora "Odată cu stingerea dreptului la

acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la

acțiune privind drepturile accesorii.".

Invocând

prescripția, pârâta a constatat că acțiunea privind "dreptul

principal" a fost respinsă. Răspunzând excepției, prima

instanță s-a rezumat la a constata că soluția s-a

pronunțat după un interval considerabil de timp.

Reanalizând

excepția prin prisma caracterului de ordine publică al

prescripției impus de art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958,

instanța de apel a reținut că cele reținute de prima

instanță sunt greșite.

Astfel,

deși, într-adevăr, acțiunea a fost respinsă, deoarece -

potrivit art. 16 alin. (2) rap. art. 16 alin. (1) lit. b) Decret,

["Prescripția se întrerupe (...) b) prin introducerea unei cereri de

chemare în judecata ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost

introdusă la o instanța judecătorească, ori la un organ de

arbitraj, necompetent; prescripția nu este întreruptă, dacă s-a

pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecata

sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori

dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea."] - astfel încât

întreruperea prescripției nu ar putea fi reținută, efectul

întreruptiv fiind anulat prin respingerea cererii de chemare în judecată

(indiferent de momentul la care se pronunță soluția de

respingere), cu toate acestea, se observă că sentința

pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2012, în rejudecarea cererii

înregistrate, inițial, sub nr. x/3/2007, nu s-a întemeiat pe o

analiză pe fond a pretențiilor, ci exclusiv pe împrejurarea

executării "voluntare" a obligațiilor, deci pe

recunoașterea pretențiilor, ceea ce înseamnă, în realitate,

admiterea acțiunii în sensul art. 16 Decretul nr. 167/1958.

Este real

faptul că, acceptând "rămânerea fără obiect" a

cererii, deci executarea voluntară și recunoașterea în sensul

art. 16 alin. (1) lit. a) Decretului nr. 167/1958 (prescripția se

întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie,

făcută de cel în folosul căruia curge prescripția."),

prima instanță nu a observat că executarea nu a fost în

consecința recunoașterii vreunei obligații contractuale, ci

pentru a fi împiedicată producerea consecințelor nerecunoașterii

hotărârii judecătorești în temeiul căreia se

declanșase executarea silită la data de 01 aprilie 2009 (dosar

execuțional x/2009 BEJ G.), astfel încât plățile făcute la

29 mai 2009 și 16 iunie 2009 nu puteau fi interpretate ca

recunoaștere a obligației contractuale: potrivit considerentelor

Sentinței civile nr. 3747 din 12 octombrie 2012 pronunțată de

Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2012 (irevocabilă prin

anularea ca netimbrată a cererii de apel formulate de către reclamantă),

"tribunalul va reține că anterior pronunțării de

către Tribunalul București a Sentinței comerciale nr. 5079/2009

în primul ciclu procesual, pârâta mai datora reclamantei suma de 4.425.069 lei,

restul debitului principal fiind achitat în cursul judecării cauzei. (...)

pârâta a înțeles să plătească reclamantei întreaga suma

stabilită în sarcina sa prin Sentința comercială nr. 5079 din 30

martie 2009, prin ordinele de plată nr. 905 din 29 mai 2009 și 1022

din 16 iunie 2009 (...) tribunalul va reține că, anterior

pronunțării unei sentințe irevocabile, pârâta a înțeles

să își îndeplinească integral și voluntar obligația de

plată a sumelor datorate reclamantei, astfel încât cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată, a rămas fără

obiect".

Instanța

de apel nu a reținut "recunoașterea" obligației

principale prin plățile efectuate în anul 2009, ci prin prisma

neapelării hotărârii civile ce statuează în sensul

recunoașterii debitului pe parcursul judecății, sentința fiind

pronunțată la data de 12 octombrie 2012: necontestarea Sentinței

civile nr. 3747 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul

Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2012 înseamnă recunoașterea

faptului că există o obligație de plată a prețului,

obligație al cărei cuantum, chiar nedeterminat ca și

scadență prin prisma O.U.G. nr. 114/2003, a fost recunoscută de

către pârâtă.

Nu se poate

pune în discuție o recunoaștere intervenită după împlinirea

termenului de prescripție, cât timp s-a arătat că introducerea

cererii de chemare în judecată întrerupe prescripția, sub

condiția admiterii cererii, deci efectul întreruptiv prezumat există

până la momentul rămânerii definitive a soluției pronunțate

în cauză, conform art. 17 Decretul nr. 167/1958. Recunoașterea

existenței unui debit principal intervenind în anul 2012, prescripția

dreptului la acțiune în cazul unui litigiu declanșat pentru accesorii

în anul 2010 este exclusă.

În ce

privește cuantumul debitului principal, instanța de apel a

reținut suma de 68.453.678,47 lei, precizată de reclamantă în

litigiul anterior - soluționat irevocabil prin Sentința civilă

nr. 3747 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat

Cluj în Dosarul nr. x/1285/2012; faptul că, pentru prețul facturat

conform facturilor fiscale nr. 3371305, 3371307 și 3371308 din 31 martie

2006 (pozițiile 42 - 44 evidență), a fost obținut dreptul

la executare silită, în procedura simplificată a somației de

plată, în intervalul supus discuției - 01 aprilie 2007 - 31 martie

2008 (cererea precizatoare fiind din data de 02 octombrie 2007), nu

înseamnă că penalitățile de întârziere nu se datorează

(potrivit dispozitivului Sentinței comerciale nr. 7734 din 07 iunie 2007

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, în Dosarul nr. x/3/2007, somația de plată s-a

rezumat la debitul principal și nu s-a făcut, de către

debitoare, dovada executării sentinței anterior datei de 31 martie

2008, astfel că nu s-a impus calcularea penalităților doar

până la momentul încasării efective a debitului principal).

A fost

omologat raportul de expertiză întocmit de expert H. în varianta

calculării penalităților aferente acestui debit, cu obligarea

pârâtei la plata sumei de 25.047.458,32 lei (obiectiv 1 A expertiză).

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. va fi obligată pârâta la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 761.576,79 lei.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă SC F. SA, aducându-i

următoarele critici:

1.

Hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece aceasta a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat

natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ.

Hotărârea

este nelegală ca urmare a interpretării date de instanța de apel

în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune

privind accesoriile debitului principal.

Astfel,

instanța de apel a dat efecte unei cauze de întrerupere a cursului

prescripției, reținând că a intervenit o recunoaștere din

partea recurentei cu privire la existența unui debit principal în anul

2012, actul juridic analizat fiind Sentința civilă nr. 3747 din 12

octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul

nr. x/1285/2012.

Instanța

de apel a statuat în legătură cu respectiva hotărâre că

prin aceasta a fost recunoscut debitul pe parcursul judecății, iar

neapelarea acesteia de către recurenta din cauza de față, a

echivalat cu recunoașterea faptului că există o obligație

de plată a prețului.

În opinia

recurentei, dat fiind faptul că prin dispozitivul acestei hotărâri a

fost respinsă cererea de chemare în judecată, în mod evident, nu s-a

statuat în sensul recunoașterii debitului pe parcursul

judecății.

Cum

această hotărâre a fost pronunțată în baza prevederilor

vechiului C. proc. civ., recurenta susține că nu avea interes să

atace considerentele acestei hotărâri, doar prevederile noului C. proc.

civ. prevăzând o astfel de posibilitate.

2.

Hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece cuprinde

motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, în

considerentele deciziei recurate s-a reținut, pe de o parte, că

neapelarea Hotărârii nr. 3747/2012 înseamnă recunoașterea

faptului că există o obligație de plată a prețului,

iar pe de altă parte, că executarea realizată de către

recurenta din cauza de față nu a fost consecința

recunoașterii vreunei obligații contractuale.

Recurenta

consideră că dacă executarea realizată de către ea nu

poate fi considerată recunoaștere a vreunei obligații, cu atât

mai mult neatacarea hotărârii prin care s-a respins cererea

părții adverse nu poate fi considerată o recunoaștere.

De asemenea,

s-a susținut că este străină pricinii reținerea

instanței de apel în sensul că Sentința civilă nr.

3747/2012 a statuat în sensul recunoașterii debitului pe parcursul

judecății, arătând că instanța de apel a reținut

în mod greșit considerentele sentinței respective.

3.

Hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind lipsită de

temei legal, fiind dată și cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1)

pct. 9 C. proc. civ.

În opinia

recurentei, reclamanta nu a dovedit cele susținute, potrivit art. 1169 C.

civ., în legătură cu cuantumul debitului principal.

Astfel, în

mod greșit a reținut instanța de apel că suma de

68.435.678,47 lei, ar reprezenta cuantumul debitului principal, întrucât

această sumă este egală cu cea precizată de reclamantă

în litigiul anterior (Dos. nr. x/1285/2012), apreciind că în litigiul respectiv

s-a făcut referire la alt debit.

În ce

privește dreptul de a pretind penalități aferente perioadei 1

aprilie 2007 - 30 martie 2008, hotărârea este dată cu încălcarea

legii, fiind încălcat principiul obligativității efectelor

contractelor între părți.

Astfel, în

opinia recurentei, potrivit art. 13 din contractele încheiate, prin

penalități se înțelege dobânda datorată pentru neplata la

termen a obligațiilor către bugetul de stat, procentul la care s-au

referit părțile fiind cel existent la data încheierii actului și

nu la cel stabilit ulterior, prin acte normative succesive, mai ales că

procentul stabilit s-a aplicat la o perioadă ce excede perioadei de

valabilitate a clauzelor contractuale.

S-a mai

susținut că părțile nu au determinat natura obiectului

principal ca fiind o creanță bugetară, iar dubiul asupra

întinderii respectivului procent nu poate fi interpretat decât în favoarea

debitorului obligației de plată.

Chiar

dacă s-ar interpreta diferit, tot nu s-ar putea aplica majorarea de

întârziere de 0,1%/zi de întârziere peste data de 30 iunie 2007 (doar pentru

contractele 590/2005, 588/2005, 589/2005, 587/2005, 586/2005, 598/2005,

596/2005, 597/2005, 595/2005 și 594/2005), deoarece pentru contractele nr.

479/2005, 480/2005, 481/2005, 482/2005, 483/2005, 484/2005 și 486/2005,

clauza prin care s-a stabilit penalitatea era valabilă până la data

de 30 iunie 2005.

Debitorul

obligației de plată a prețului nu poate fi obligat la plata

penalităților a căror întindere este determinată ulterior

datei valabilității clauzelor contractuale.

S-a mai susținut

că toate contractele au fost încheiate și au fost valabile pe

perioada când nivelul dobânzii datorate pentru neachitarea la termenul de

scadență de către debitori a obligațiilor de plată,

reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale

bugetului general consolidat era de 0,06% pentru fiecare zi de întârziere (H.G.

nr. 67/2004), respectiv de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere (H.G. nr.

784/2005).

Atunci când

părțile au înțeles să modifice aplicabilitatea unor clauze

peste termenul convenit de ele în cuprinsul contractelor, au făcut-o în

mod expres, la art. 20.

Dacă

filialele sale, care sunt persoane juridice distincte, datorau

penalități la nivelul stabilit de acestea cu reclamanta, o astfel de

înțelegere nu îi este opozabilă recurentei.

Hotărârea

recurată este dată cu încălcarea legii, deoarece instanța

de apel nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației

de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Astfel, la 1

aprilie 2008 apelanta a cesionat către cabinetul de avocat C. dreptul

litigios de creanță asupra recurentei, pe care l-a indicat la

valoarea de 89.251.681,11 lei.

La data de 30

martie 2009, prin hotărârea pronunțată de Tribunalul

București în Dosarul nr. x/3/2007 a obligat pe recurentă, către

cesionar, la 4.425.096 lei preț și 26.218.425,06

penalități.

La data de 15

octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de cesionar și

a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 64.010.582,47 lei către

acesta.

În final,

aceste hotărâri a fost schimbate, în tot, prin respingerea acțiunii

în Dosarul nr. x/1285/2012.

La data de 21

aprilie 2008, reclamanta a încheiat cu Cabinetul de Avocat C. contractul de

asistență juridică nr. 419729 în care, la art. 5 se arată

că în cazul în care creanța cesionată va fi stinsă,

penalitățile și accesoriile vor reveni ca onorariu de succes

acestui cabinet de avocatură, iar cum creanțele reciproce dintre

părți s-au stins pe calea compensării, penalitățile

trebuiau să revină cabinetului de avocatură, cum de altfel a

constatat și prima instanță.

4.

Hotărârea recurată este nelegală deoarece cuprinde un motiv

străin de natura pricinii, motiv prevăzut de art. 304 alin. (1) pct.

7 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a verificat

aplicarea legii de către prima instanță, raportat la

situația de fapt, stabilită de către prima instanță,

prin analizarea contractului de asistență juridică, ci raportat

la o altă situație de fapt, respectiv aceea a raportului juridic

dintre părți rezultat din contractul de cesiune de creanță.

Analizând

decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

critică nu poate fi reținută, instanța de apel dând o

corectă interpretare dispozițiilor legale cu privire la

prescripția dreptului la acțiune privind accesoriile debitului

principal.

Astfel,

instanța de apel a arătat, în mod corect, că deși prin

Sentința civilă nr. 3747 din 12 octombrie 2012 pronunțată

de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2012 a fost respinsă

cererea de chemare în judecată, în realitate această respingere nu

s-a întemeiat pe o analiză pe fondul cauzei a pretențiilor, ci a fost

pronunțată doar ca urmare a executării voluntare a obligațiilor,

concluzia fiind aceea că aceasta echivalează cu o adevărată

admitere a cererii, în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Ca atare,

Înalta Curte constată că, în fapt, recurenta-pârâtă, acceptând

ca rămasă fără obiect cererea de chemare în judecată,

neatacând respectiva sentință, a făcut o adevărată

recunoaștere, în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr.

167/1958.

de-a doua critică nu poate fi reținută, hotărârea

instanței de apel necuprinzând motive contradictorii ori străine de

natura pricinii.

Astfel,

instanța de apel a arătat că recunoașterea obligației

principale din partea pârâtei nu derivă din faptul respingerii cererii

reclamantei prin Sentința nr. 3747 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului

Specializat Cluj, ci din faptul neapelării acestei sentințe, care statua

cu privire la plățile efectuate în anul 2009, această atitudine

echivalând cu o recunoaștere a faptului că există o

obligație de plată a prețului, care este recunoscută de

pârâtă.

În altă

ordine de idei, instanța de apel nu a reținut că, prin

Sentința civilă nr. 3747/2012, pârâta ar fi recunoscut debitul pe

parcursul judecății, ci prin faptul neapelării acestei

sentințe, care statua o obligație de plată, s-a produs

recunoașterea debitului, astfel încât, sub acest aspect, hotărârea

instanței de apel nu cuprinde considerente străine de natura

pricinii.

critica privind așa zisa nelegalitate a deciziei recurate nu poate fi

reținută.

Astfel,

deși recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispozițiilor

art. 1169 C. civ., respectiv ale art. 13 din contracte, în realitate critica

vizează modul de calcul al cuantumului debitului principal, respectiv al

penalităților de întârziere, deci temeinicia deciziei recurate.

Din acest

punct de vedere critica recurentei-pârâte nu mai poate fi analizată în

calea de atac, extraordinară, a recursului, deoarece pct. 10 și 11

ale art. 304 C. proc. civ. - 1865, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Nu se poate

reține nici critica cu privire la imposibilitatea obligării

debitorului la plata unor penalități a căror întindere ar fi

determinată ulterior datei valabilității clauzelor contractuale,

cât timp debitorul nu a plătit la timp obligațiile principale iar,

potrivit contractului, acesta datora penalități de întârziere, deci

obligații accesorii ale contractului, termenul de prescripție pentru

acestea din urmă curgând separat, or, așa după cum s-a

arătat mai sus, reclamanta era în termen să solicite plata acestor

obligații accesorii.

Critica

privind modul greșit de calculare al penalităților, nu

vizează legalitatea deciziei recurate, ci temeinicia acesteia, astfel

încât, potrivit acelorași considerente arătate mai sus, nu pot fi

analizate în calea de atac a recursului.

Nu se poate

reține nici critica privind neanalizarea de către instanța de

apel, în limitele cererii de apel, a situației de fapt și aplicarea

legii la această situație de fapt, de către prima

instanță, în considerentele instanței de apel arătându-se

faptul că hotărârea primei instanțe trebuie anulată,

deoarece nu au fost respectate îndrumările instanței de casare, în

sensul că nu se mai poate pune în discuție lipsa calității

procesuale active, cât timp, potrivit Deciziei nr. 967 din 24 februarie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, cesiunea

creanței a fost constată nulă, dreptul asupra creanței

continuând să fie în patrimoniul reclamantei.

poate reține nici critica referitoare la existența unui motiv

străin de natura pricinii în considerentele instanței de apel, legat

de faptul că analiza fondului cauzei s-ar fi făcut raportat la

raportul juridic din contractul de cesiune de creanță iar nu la

raportul juridic rezultat din contractul de asistență juridică

nr. 419729 din 21 aprilie 2008 încheiat de reclamantă cu Cabinetul de

avocat C.

Astfel,

instanța de apel a arătat, în mod legal, că trebuie avut în vedere,

în soluționarea pricinii, raportul juridic dintre reclamantă și

pârâtă, iar nu raportul juridic rezultat din contractul de cesiune de

creanță, deoarece acesta a fost constatat nul, iar dreptul referitor

la această cesiune a rămas în patrimoniul reclamantei, dar nici

raportul dintre reclamantă și cabinetul de Avocat C., acesta din

urmă nefiind parte în pricina de față, recurenta-pârâtă

neavând nici un raport cu acest cabinet de avocatură, o eventuală

pretenție a respectivului cabinet de avocatură împotriva reclamantei

urmând să se rezolve doar între aceste părți.

Având în

vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de recurenta-pârâtă SC F. SA împotriva Deciziei civile

nr. 1828/A din 9 noiembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 23 martie 2017.

Procesat

de GGC - CT