ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 512/2017

Decizia nr. 512/2017 Asupra recursului de față: Prin cererea înregistrată la data de 25 martie 2010, sub nr. x/3/2010 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a formulat o cerere de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei B. la plata penalităților de 25.047.353,32 lei, penalități calculate pentru perioada 01 aprilie 2007 - 31 martie 2008 și aferente debitului principal de 68.453.678,47 lei; conform fișei de calcul anexate cererii introductive de instanță, penalitățile, calculate la 0,1% pe zi întârziere, în cuantum de 51.265.778,38 lei, din care 26.218.425,06 lei s-au recuperat în executarea Sentinței nr. 2079/2009. Prin Sentința comercială nr. 1007 din 28 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active și s-a respins acțiunea.

S-a reținut că reclamanta A. a cesionat creanța, astfel că nu are legitimare procesuală pentru a pretinde penalități, de altfel acestea fiind încasate de cesionar. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta. Prin Decizia civilă nr. 455 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul reclamantei, fiind desființată Sentința comercială nr. 1007 din 28 ianuarie 2011 cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta. Prin Decizia nr. 2686 din 22 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a respins recursul pârâtei. S-a reținut că lipsa calității procesuale a fost constatată prin prisma contractului de cesiune de la data de 01 aprilie 2008, contract anulat irevocabil prin Decizia nr. 967 din 24 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată, în rejudecare la Tribunalul București, la data de 06 februarie 2013, sub același număr - x/3/2010. Prin Sentința civilă nr. 6576 din 13 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, s-a respins excepția prescripției și s-a respins acțiunea. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Nu se poate reține excepția prescripției întrucât s-a formulat acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2007, dosar care a fost soluționat irevocabil abia în anul 2012, conform Sentinței civile nr. 3747, pronunțată la data de 12 octombrie 2012 în Dosarul nr. x/1285/2012 de către Tribunalul Specializat Cluj.

Astfel, prima instanță a reținut faptul că în faza procesuală a apelului, Curtea de Apel Cluj-Napoca, în al doilea ciclu procesual, a casat, în întregime, prima sentință pronunțată pe fondul cauzei și a dispus trimiterea spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj, instanța care s-a pronunțat asupra fondului cauzei; în aceste condiții, prima instanță a considerat că există o întrerupere a prescripției în sensul art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Pe fondul cererii, s-a reținut că pârâtei nu i se poate reține existența vreunei culpe contractuale, în condițiile în care societatea reclamantă, prin încheierea altor acte juridice (inclusiv prin încheierea unui contract de asistență juridică) "și-a înstrăinat" dreptul de a solicita astfel de penalități.

A mai reținut prima instanță că acțiunea reclamantei nu are fundament legal și prin faptul că, în urma cesionării de către societatea reclamanta atât a debitului principal cât și a penalităților de întârziere aferente, către Cabinetul Individual de Avocatură "C." acesta, la rândul său, a cesionat același debit către SC D. SRL, societate care în prezent este radiată de la ORC și care a demarat executarea silită a societății pârâte, reușind să execute silit de la societatea pârâtă și suma de 3.433.874,49 lei reprezentând penalități de întârziere pentru perioada 01 iulie 2007 - 15 mai 2009. Or, în condițiile în care societatea pârâtă a fost deja executată, tocmai din cauză actelor juridice încheiate de societatea reclamantă, prin reprezentanții săi legali, prima instanță a apreciat că aceasta nu mai este în drept să le solicite.

La data de 03 septembrie 2014 a declarat apel apelanta-reclamantă SC A. SA, prin lichidator judiciar E., solicitându-se admiterea apelului, desființarea sentinței și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată. Criticile indicate în motivele de apel depuse la data de 10 octombrie 2014 au vizat interpretarea probelor de către prima instanță, respectiv faptul că, împotriva celor reținute de prima instanță, nu a fost cesionat dreptul de a pretinde penalități, prima instanță făcând o confuzie între penalitățile contractuale și penalitățile calculate de executor în actualizarea creanței; penalitățile pretinse nu puteau fi cesionate cât timp erau anterioare cesiunii; contractul nr. 843 din 01 aprilie 2008 are ca obiect drepturi litigioase, deci nu poate fi vorba de o cesiune de creanță; motivarea primei instanțe implică persoane fără legătură cu prezentul litigiu.

În drept au fost indicate dispozițiile art. 282, 284 - 287, 297 C. proc. civ., art. 1396 C. civ. Prin întâmpinarea formulată la data de 03 noiembrie 2014 ("note scrise"), intimata-pârâtă B. SA a solicitat respingerea apelului. Reiterând argumente prezentate instanței la data de 03 aprilie 2013, intimata a arătat că a fost executată pentru penalități calculate până la data de 15 mai 2009 și, în plus, societatea în favoarea căreia s-a derulat executarea silită - D. SRL - este în prezent radiată. Prin Decizia civilă nr. 1828/A din 9 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de către apelanta-reclamantă SC A. SA prin lichidator judiciar E., sector 1, București, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC F. SA, cu sediul în sector 1, București, împotriva Sentinței civile nr. 6576 din 13 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010.

A fost anulată sentința apelată și, în rejudecare; A fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată A fost admisă cererea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta SC F. SA (fostă SC B. SA). A fost obligată pârâta la plata sumei de 25.047.458,32 lei, reprezentând penalități contractuale aferente debitului principal în cuantum de 68.453.678,47 lei, aferente intervalului 01 aprilie 2007 - 31 martie 2008. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Hotărârea de primă instanță s-a întemeiat, atât în primul ciclu procesual cât și în urma trimiterii spre rejudecare, pe un raport juridic existent între reclamantă și un terț (A. SA - Cabinetul Individual de Avocatură "C."), terț neatras în prezentul litigiu de către niciuna dintre părțile litigante; acest raport juridic a justificat, de două ori, respingerea analizei pe fond a cererii în pretenții formulate de către reclamantă.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.", iar potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ. - forma în vigoare la data pronunțării primei sentințe - 28 ianuarie 2011, "În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.". Aceasta înseamnă că, în rejudecarea dispusă de către instanța de apel conform art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. (confirmată de instanța de recurs), nu se mai putea pune în discuție lipsa calității procesuale active, astfel cum a procedat prima instanță. Lipsa calității procesuale active, invocată fiind într-o acțiune în răspundere contractuală, înseamnă că nu există un raport juridic contractual ce ar susține pretențiile (adică, părțile litigante nu corespund părților raportului juridic contractual). Or, negând, pentru a doua oară, dreptul reclamantei de a se prevala de contract, în pofida considerentelor neechivoce ale deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a reținut că cesionarea creanței este lovită de nulitate, conform Deciziei nr. 967 din 24 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și deci dreptul continuă a fi în patrimoniul reclamantei, prima instanță a încălcat normele de procedură, imperative.

Prin urmare, hotărârea astfel pronunțată este lovită de nulitate. Rejudecând, instanța de apel a constatat că, într-adevăr, pârâta a fost executată silit pentru sume ce includ penalități aferente debitului principal, debit facturat în intervalul 31 ianuarie 2005 - 31 martie 2006; penalitățile au fost calculate, la nivelul anului 2009, în Dosarul execuțional nr. x/2009 BEJ G. A arătat reclamanta că, în Dosarul civil nr. x/3/2007, penalitățile solicitate (și acordate) au fost calculate doar până la data de 31 martie 2007 și ca atare nimic nu se opune acordării penalităților în continuare, dar nu mai mult de data contractului de cesiune (01 aprilie 2007 - 31 martie 2008, interval supus discuției în prezentul litigiu).

Punerea în executare a unei hotărâri judecătorești reprezintă o etapă distinctă a procesului civil, astfel încât neregulile în procedura de executare nu pot echivala unei judecăți de fond; activitatea executorului judecătoresc, cenzurată sau nu de instanțele de executare, nu înseamnă niciodată o "completare a dispozitivului" în sensul art. 281 2 C. proc. civ., ci o punere în executare a dreptului (determinat ori determinabil) reținut prin hotărârea judecătorească. De aceea, împrejurarea că în executarea silită s-a procedat la calcularea penalităților în continuare, deși această obligație nu a fost reținută prin hotărârea pusă în executare, nu poate fi valorificată în favoarea debitorului ca apărare în litigiul nou (de altfel, prin Sentința penală nr. 612/F din 17 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, sumele încasate nejustificat în procedura de executare silită derulată nelegal au fost restituite pârâtei).

Pe de altă parte, prescripția dreptului la acțiune privind accesoriile urmează prescripția dreptului la acțiune privind debitul principal, conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul 167/1958 aplicabile speței (raportul juridic născându-se în anul 2005), dispoziții potrivit cărora "Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.". Invocând prescripția, pârâta a constatat că acțiunea privind "dreptul principal" a fost respinsă. Răspunzând excepției, prima instanță s-a rezumat la a constata că soluția s-a pronunțat după un interval considerabil de timp. Reanalizând excepția prin prisma caracterului de ordine publică al prescripției impus de art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a reținut că cele reținute de prima instanță sunt greșite.

Astfel, deși, într-adevăr, acțiunea a fost respinsă, deoarece - potrivit art. 16 alin. (2) rap.

art. 16 alin. (1) lit. b) Decret, ["Prescripția se întrerupe (...) b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanța judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecata sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea."] - astfel încât întreruperea prescripției nu ar putea fi reținută, efectul întreruptiv fiind anulat prin respingerea cererii de chemare în judecată (indiferent de momentul la care se pronunță soluția de respingere), cu toate acestea, se observă că sentința pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2012, în rejudecarea cererii înregistrate, inițial, sub nr. x/3/2007, nu s-a întemeiat pe o analiză pe fond a pretențiilor, ci exclusiv pe împrejurarea executării "voluntare" a obligațiilor, deci pe recunoașterea pretențiilor, ceea ce înseamnă, în realitate, admiterea acțiunii în sensul art. 16 Decretul nr. 167/1958.

Este real faptul că, acceptând "rămânerea fără obiect" a cererii, deci executarea voluntară și recunoașterea în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) Decretului nr. 167/1958 (prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția."), prima instanță nu a observat că executarea nu a fost în consecința recunoașterii vreunei obligații contractuale, ci pentru a fi împiedicată producerea consecințelor nerecunoașterii hotărârii judecătorești în temeiul căreia se declanșase executarea silită la data de 01 aprilie 2009 (dosar execuțional x/2009 BEJ G.), astfel încât plățile făcute la 29 mai 2009 și 16 iunie 2009 nu puteau fi interpretate ca recunoaștere a obligației contractuale: potrivit considerentelor Sentinței civile nr. 3747 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2012 (irevocabilă prin anularea ca netimbrată a cererii de apel formulate de către reclamantă), "tribunalul va reține că anterior pronunțării de către Tribunalul București a Sentinței comerciale nr. 5079/2009 în primul ciclu procesual, pârâta mai datora reclamantei suma de 4.425.069 lei, restul debitului principal fiind achitat în cursul judecării cauzei.

(...) pârâta a înțeles să plătească reclamantei întreaga suma stabilită în sarcina sa prin Sentința comercială nr. 5079 din 30 martie 2009, prin ordinele de plată nr. 905 din 29 mai 2009 și 1022 din 16 iunie 2009 (...) tribunalul va reține că, anterior pronunțării unei sentințe irevocabile, pârâta a înțeles să își îndeplinească integral și voluntar obligația de plată a sumelor datorate reclamantei, astfel încât cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a rămas fără obiect". Instanța de apel nu a reținut "recunoașterea" obligației principale prin plățile efectuate în anul 2009, ci prin prisma neapelării hotărârii civile ce statuează în sensul recunoașterii debitului pe parcursul judecății, sentința fiind pronunțată la data de 12 octombrie 2012: necontestarea Sentinței civile nr. 3747 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2012 înseamnă recunoașterea faptului că există o obligație de plată a prețului, obligație al cărei cuantum, chiar nedeterminat ca și scadență prin prisma O.U.G.

nr. 114/2003, a fost recunoscută de către pârâtă. Nu se poate pune în discuție o recunoaștere intervenită după împlinirea termenului de prescripție, cât timp s-a arătat că introducerea cererii de chemare în judecată întrerupe prescripția, sub condiția admiterii cererii, deci efectul întreruptiv prezumat există până la momentul rămânerii definitive a soluției pronunțate în cauză, conform art. 17 Decretul nr. 167/1958. Recunoașterea existenței unui debit principal intervenind în anul 2012, prescripția dreptului la acțiune în cazul unui litigiu declanșat pentru accesorii în anul 2010 este exclusă.

În ce privește cuantumul debitului principal, instanța de apel a reținut suma de 68.453.678,47 lei, precizată de reclamantă în litigiul anterior - soluționat irevocabil prin Sentința civilă nr. 3747 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2012; faptul că, pentru prețul facturat conform facturilor fiscale nr. 3371305, 3371307 și 3371308 din 31 martie 2006 (pozițiile 42 - 44 evidență), a fost obținut dreptul la executare silită, în procedura simplificată a somației de plată, în intervalul supus discuției - 01 aprilie 2007 - 31 martie 2008 (cererea precizatoare fiind din data de 02 octombrie 2007), nu înseamnă că penalitățile de întârziere nu se datorează (potrivit dispozitivului Sentinței comerciale nr. 7734 din 07 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2007, somația de plată s-a rezumat la debitul principal și nu s-a făcut, de către debitoare, dovada executării sentinței anterior datei de 31 martie 2008, astfel că nu s-a impus calcularea penalităților doar până la momentul încasării efective a debitului principal).

A fost omologat raportul de expertiză întocmit de expert H. în varianta calculării penalităților aferente acestui debit, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 25.047.458,32 lei (obiectiv 1 A expertiză). În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. va fi obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 761.576,79 lei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă SC F. SA, aducându-i următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece aceasta a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Hotărârea este nelegală ca urmare a interpretării date de instanța de apel în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune privind accesoriile debitului principal.

Astfel, instanța de apel a dat efecte unei cauze de întrerupere a cursului prescripției, reținând că a intervenit o recunoaștere din partea recurentei cu privire la existența unui debit principal în anul 2012, actul juridic analizat fiind Sentința civilă nr. 3747 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2012. Instanța de apel a statuat în legătură cu respectiva hotărâre că prin aceasta a fost recunoscut debitul pe parcursul judecății, iar neapelarea acesteia de către recurenta din cauza de față, a echivalat cu recunoașterea faptului că există o obligație de plată a prețului. În opinia recurentei, dat fiind faptul că prin dispozitivul acestei hotărâri a fost respinsă cererea de chemare în judecată, în mod evident, nu s-a statuat în sensul recunoașterii debitului pe parcursul judecății.

Cum această hotărâre a fost pronunțată în baza prevederilor vechiului C. proc. civ., recurenta susține că nu avea interes să atace considerentele acestei hotărâri, doar prevederile noului C. proc. civ. prevăzând o astfel de posibilitate. 2. Hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Astfel, în considerentele deciziei recurate s-a reținut, pe de o parte, că neapelarea Hotărârii nr. 3747/2012 înseamnă recunoașterea faptului că există o obligație de plată a prețului, iar pe de altă parte, că executarea realizată de către recurenta din cauza de față nu a fost consecința recunoașterii vreunei obligații contractuale.

Recurenta consideră că dacă executarea realizată de către ea nu poate fi considerată recunoaștere a vreunei obligații, cu atât mai mult neatacarea hotărârii prin care s-a respins cererea părții adverse nu poate fi considerată o recunoaștere. De asemenea, s-a susținut că este străină pricinii reținerea instanței de apel în sensul că Sentința civilă nr. 3747/2012 a statuat în sensul recunoașterii debitului pe parcursul judecății, arătând că instanța de apel a reținut în mod greșit considerentele sentinței respective. 3. Hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind lipsită de temei legal, fiind dată și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc.

civ. În opinia recurentei, reclamanta nu a dovedit cele susținute, potrivit art. 1169 C. civ., în legătură cu cuantumul debitului principal. Astfel, în mod greșit a reținut instanța de apel că suma de 68.435.678,47 lei, ar reprezenta cuantumul debitului principal, întrucât această sumă este egală cu cea precizată de reclamantă în litigiul anterior (Dos. nr. x/1285/2012), apreciind că în litigiul respectiv s-a făcut referire la alt debit. În ce privește dreptul de a pretind penalități aferente perioadei 1 aprilie 2007 - 30 martie 2008, hotărârea este dată cu încălcarea legii, fiind încălcat principiul obligativității efectelor contractelor între părți.

Astfel, în opinia recurentei, potrivit art. 13 din contractele încheiate, prin penalități se înțelege dobânda datorată pentru neplata la termen a obligațiilor către bugetul de stat, procentul la care s-au referit părțile fiind cel existent la data încheierii actului și nu la cel stabilit ulterior, prin acte normative succesive, mai ales că procentul stabilit s-a aplicat la o perioadă ce excede perioadei de valabilitate a clauzelor contractuale. S-a mai susținut că părțile nu au determinat natura obiectului principal ca fiind o creanță bugetară, iar dubiul asupra întinderii respectivului procent nu poate fi interpretat decât în favoarea debitorului obligației de plată.

Chiar dacă s-ar interpreta diferit, tot nu s-ar putea aplica majorarea de întârziere de 0,1%/zi de întârziere peste data de 30 iunie 2007 (doar pentru contractele 590/2005, 588/2005, 589/2005, 587/2005, 586/2005, 598/2005, 596/2005, 597/2005, 595/2005 și 594/2005), deoarece pentru contractele nr. 479/2005, 480/2005, 481/2005, 482/2005, 483/2005, 484/2005 și 486/2005, clauza prin care s-a stabilit penalitatea era valabilă până la data de 30 iunie 2005. Debitorul obligației de plată a prețului nu poate fi obligat la plata penalităților a căror întindere este determinată ulterior datei valabilității clauzelor contractuale. S-a mai susținut că toate contractele au fost încheiate și au fost valabile pe perioada când nivelul dobânzii datorate pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitori a obligațiilor de plată, reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat era de 0,06% pentru fiecare zi de întârziere (H.G.

nr. 67/2004), respectiv de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere (H.G. nr. 784/2005). Atunci când părțile au înțeles să modifice aplicabilitatea unor clauze peste termenul convenit de ele în cuprinsul contractelor, au făcut-o în mod expres, la art. 20. Dacă filialele sale, care sunt persoane juridice distincte, datorau penalități la nivelul stabilit de acestea cu reclamanta, o astfel de înțelegere nu îi este opozabilă recurentei. Hotărârea recurată este dată cu încălcarea legii, deoarece instanța de apel nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Astfel, la 1 aprilie 2008 apelanta a cesionat către cabinetul de avocat C. dreptul litigios de creanță asupra recurentei, pe care l-a indicat la valoarea de 89.251.681,11 lei.

La data de 30 martie 2009, prin hotărârea pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2007 a obligat pe recurentă, către cesionar, la 4.425.096 lei preț și 26.218.425,06 penalități. La data de 15 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de cesionar și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 64.010.582,47 lei către acesta. În final, aceste hotărâri a fost schimbate, în tot, prin respingerea acțiunii în Dosarul nr. x/1285/2012. La data de 21 aprilie 2008, reclamanta a încheiat cu Cabinetul de Avocat C. contractul de asistență juridică nr. 419729 în care, la art. 5 se arată că în cazul în care creanța cesionată va fi stinsă, penalitățile și accesoriile vor reveni ca onorariu de succes acestui cabinet de avocatură, iar cum creanțele reciproce dintre părți s-au stins pe calea compensării, penalitățile trebuiau să revină cabinetului de avocatură, cum de altfel a constatat și prima instanță.

4. Hotărârea recurată este nelegală deoarece cuprinde un motiv străin de natura pricinii, motiv prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a verificat aplicarea legii de către prima instanță, raportat la situația de fapt, stabilită de către prima instanță, prin analizarea contractului de asistență juridică, ci raportat la o altă situație de fapt, respectiv aceea a raportului juridic dintre părți rezultat din contractul de cesiune de creanță. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică nu poate fi reținută, instanța de apel dând o corectă interpretare dispozițiilor legale cu privire la prescripția dreptului la acțiune privind accesoriile debitului principal.

Astfel, instanța de apel a arătat, în mod corect, că deși prin Sentința civilă nr. 3747 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2012 a fost respinsă cererea de chemare în judecată, în realitate această respingere nu s-a întemeiat pe o analiză pe fondul cauzei a pretențiilor, ci a fost pronunțată doar ca urmare a executării voluntare a obligațiilor, concluzia fiind aceea că aceasta echivalează cu o adevărată admitere a cererii, în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Ca atare, Înalta Curte constată că, în fapt, recurenta-pârâtă, acceptând ca rămasă fără obiect cererea de chemare în judecată, neatacând respectiva sentință, a făcut o adevărată recunoaștere, în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută, hotărârea instanței de apel necuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Astfel, instanța de apel a arătat că recunoașterea obligației principale din partea pârâtei nu derivă din faptul respingerii cererii reclamantei prin Sentința nr. 3747 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului Specializat Cluj, ci din faptul neapelării acestei sentințe, care statua cu privire la plățile efectuate în anul 2009, această atitudine echivalând cu o recunoaștere a faptului că există o obligație de plată a prețului, care este recunoscută de pârâtă.

În altă ordine de idei, instanța de apel nu a reținut că, prin Sentința civilă nr. 3747/2012, pârâta ar fi recunoscut debitul pe parcursul judecății, ci prin faptul neapelării acestei sentințe, care statua o obligație de plată, s-a produs recunoașterea debitului, astfel încât, sub acest aspect, hotărârea instanței de apel nu cuprinde considerente străine de natura pricinii. 3. Nici critica privind așa zisa nelegalitate a deciziei recurate nu poate fi reținută. Astfel, deși recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispozițiilor art. 1169 C. civ., respectiv ale art. 13 din contracte, în realitate critica vizează modul de calcul al cuantumului debitului principal, respectiv al penalităților de întârziere, deci temeinicia deciziei recurate.

Din acest punct de vedere critica recurentei-pârâte nu mai poate fi analizată în calea de atac, extraordinară, a recursului, deoarece pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. - 1865, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Nu se poate reține nici critica cu privire la imposibilitatea obligării debitorului la plata unor penalități a căror întindere ar fi determinată ulterior datei valabilității clauzelor contractuale, cât timp debitorul nu a plătit la timp obligațiile principale iar, potrivit contractului, acesta datora penalități de întârziere, deci obligații accesorii ale contractului, termenul de prescripție pentru acestea din urmă curgând separat, or, așa după cum s-a arătat mai sus, reclamanta era în termen să solicite plata acestor obligații accesorii.

Critica privind modul greșit de calculare al penalităților, nu vizează legalitatea deciziei recurate, ci temeinicia acesteia, astfel încât, potrivit acelorași considerente arătate mai sus, nu pot fi analizate în calea de atac a recursului. Nu se poate reține nici critica privind neanalizarea de către instanța de apel, în limitele cererii de apel, a situației de fapt și aplicarea legii la această situație de fapt, de către prima instanță, în considerentele instanței de apel arătându-se faptul că hotărârea primei instanțe trebuie anulată, deoarece nu au fost respectate îndrumările instanței de casare, în sensul că nu se mai poate pune în discuție lipsa calității procesuale active, cât timp, potrivit Deciziei nr. 967 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cesiunea creanței a fost constată nulă, dreptul asupra creanței continuând să fie în patrimoniul reclamantei.

4. Nu se poate reține nici critica referitoare la existența unui motiv străin de natura pricinii în considerentele instanței de apel, legat de faptul că analiza fondului cauzei s-ar fi făcut raportat la raportul juridic din contractul de cesiune de creanță iar nu la raportul juridic rezultat din contractul de asistență juridică nr. 419729 din 21 aprilie 2008 încheiat de reclamantă cu Cabinetul de avocat C. Astfel, instanța de apel a arătat, în mod legal, că trebuie avut în vedere, în soluționarea pricinii, raportul juridic dintre reclamantă și pârâtă, iar nu raportul juridic rezultat din contractul de cesiune de creanță, deoarece acesta a fost constatat nul, iar dreptul referitor la această cesiune a rămas în patrimoniul reclamantei, dar nici raportul dintre reclamantă și cabinetul de Avocat C., acesta din urmă nefiind parte în pricina de față, recurenta-pârâtă neavând nici un raport cu acest cabinet de avocatură, o eventuală pretenție a respectivului cabinet de avocatură împotriva reclamantei urmând să se rezolve doar între aceste părți.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC F. SA împotriva Deciziei civile nr. 1828/A din 9 noiembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 23 martie 2017. Procesat de GGC - CT