ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 228/2017

HOTĂRÂRE

31.01.2017

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 228/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 228/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/54 din 17 septembrie 014, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții B. și C. solicitând instanței obligarea paratelor in solidar la plata sumei de 77.779,49 lei reprezentând contravaloarea produselor

de masa lemnoasa pe care nu le-a putut recolta in calitate de proprietar pentru

suprafața de pădure de 234,60 ha, situata in zona de conservare totala - tipul funcțional TI si T2, cu titlu de compensații/despăgubiri datorita funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masa lemnoasă, aferente anului 2009 și la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal in cuantum de 77.779,49 lei, începând cel puțin cu data de 18 februarie 2014 - data la care creanța a devenit exigibilă, respectiv

data la care a înaintat cererea către D. Râmnicu Vâlcea (iar B. și C. au refuzat nejustificat, cu exces de putere sa dispună plata compensațiilor cuvenite; cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond;

Prin sentința nr. 456 din 11 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, s-au respins excepțiile invocate de către pârâții B. și C.

A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A.

Au fost obligați pârâții către reclamantă la plata sumei de 77.749,49 lei reprezentând contravaloarea compensații aferente anului 2009 precum și a dobânzii legale calculate de la data punerii în întârziere respectiv, 18 februarie 2014 până la achitarea integrală a debitului.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 5.799,97 lei.

Recursul;

Împotriva acestei sentințe pârâtul B. a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, în esență, au fost arătate următoarele motive:

În ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a recurentului, prima instanță a reținut greșit că s-ar justifica păstrarea în proces a B., alături de C., prin prisma faptului că între cele două instituții menționate ar exista o anumită interdependență care ar justifica menținerea recurentului alături de C. în litigiu, apreciere care nu este fundamentată însă din punct de vedere juridic decât printr-o interpretare extrem de defectuoasă și părtinitoare de către instanță.

Art. 97 din Legea nr. 46/2008 prevede, cu privire la aceste ajutoare, că sunt asigurate de stat prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură și nicidecum, așa cum încearcă să acrediteze prima instanță de către B.

Prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) C. silvic stipulează că sumele pentru acordarea compensațiilor ce reprezintă contravaloarea produselor pe care proprietarul nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamentele silvice se alocă de către stat anual prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, aspect care nu a fost analizat în speța de față de către prima instanță și care este infirmat de prevederile H.G. nr. 428/2013.

În ceea ce privește excepția dreptului material la acțiune, se arată faptul că prima instanță nu a considerat necesar a se mai pronunța asupra acestei excepții, ignorând cu desăvârșire criticile recurentului raportat la acest aspect, hotărârea atacată fiind viciată și prin prisma modului de soluționare a acestei excepții.

Reclamanta a solicitat, prin acțiunea formulată, acordarea compensațiilor care apreciază că i se cuvin aferent anului 2009 or, potrivit Decretului nr. 167/1958 (acte normative în prezent abrogat dar care este incident speței de față, având în vedere, pe de-o parte, că termenul de prescripție a început să curgă anterior intrării în vigoare a N.C.C. cât, și pe de altă parte, prevederile art. 6 alin. (4) din N.C.C.) termenul de prescripție de 3 ani era deja împlinit la data formulării acțiunii, respectiv în 17 septembrie 2014.

Cu privire la fondul litigiului

, instanța se rezumă, în considerentele sentinței, în a stabili că prin simpla publicare a deciziei Comisiei în Jurnalul Național al Uniunii Europene, în mod implicit reclamantei i s-ar cuveni banii solicitați cu titlu de compensații în temeiul prevederilor C. silvic.

În acest sens, se arată că faptul că la rubrica Durată și buget din cadrul deciziei se indică expres că Schema, care va expira la 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie și publicată în M. Of. al României.

Or, în speța de față, Schema nici nu a fost publicată în M. Of. și părțile nu se mai află înăuntrul termenului care a expirat la data de 31 decembrie 2013.

Nici cu privire la justificarea pretențiilor reclamantei instanța nu a aprofundat speța supusă judecății și s-a limitat în a califica prematuritatea invocată de recurent ca fiind o apărare de fond fără a cerceta amănunțit dacă reclamanta a făcut dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute de H.G. nr. 861/2009.

Acordarea eventualelor compensații este condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe prevăzute expres de actul normativ, ori, în prezenta speță, în afara unor documente apreciate de reclamantă ca fiind relevante nu se regăsesc nici măcar documente care să ateste dreptul de proprietate sau copie de pe contractul de administrare care să ateste dreptul părții de a solicita astfel de compensații.

Soluția primei instanțe este profund deficitară, prin aceea că instanța ar fi trebuit a analiza dacă sunt îndeplinite cerințele premergătoare formulării unei astfel de acțiuni și, în caz contrar, să fi respins acțiunea ca urmare a acestui viciu.

Instanța a luat ca fiind corect întocmite centralizatoarele de prețuri întocmite de reclamantă doar prin prisma faptului că ele nu au fost contestate de către pârâții din litigiu care oricum nu aveau posibilitatea de a le contesta atât timp cât nu au o astfel de competență în materie, art. 6 lit. e) din Anexa 1 din H.G. nr. 861/2009 fiind explicit în acest sens și stabilind în mod expres că fișa de calcul trebuie avizată de structurile teritoriale de specialitate din subordinea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.

Această avizare, activitate ce presupune verificarea și confirmarea exactității celor efectuate de ocolul silvic, se realizează, așadar de o entitate anume determinată ce are atribuții concrete în acest sens, or, instanța a considerat ca fiind lipsit de relevanță acest aviz și, implicit, ca fiind corecte și obiective pretențiile reclamantei.

Considerentele și soluția instanței de recurs;

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este fondată, pentru următoarele considerente:

- Înalta Curte constată că, în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a B., prin H.G. nr. 428/2013 privind organizarea și funcționarea C., precum și pentru modificarea și completarea H.G. nr. 48/2013 privind organizarea și funcționarea B., s-a indicat în mod expres calitatea de autoritate publică centrală în domeniul pădurilor cât și pe cea de ordonator principal de credite în acest domeniu în ceea ce privește C.

Însă, acest act administrativ cu caracter normativ a fost abrogat prin H.G. nr. 38/2015 privind organizarea și funcționarea B. care, la art. 3 prevede în mod explicit faptul că: “B. se substituie în toate drepturile și obligațiile decurgând din toate actele normative, contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele, memorandumurile și acordurile, precum și în toate litigiile în care fostul B. și C., sunt părți.”

Ca atare, recurentul are calitate procesuală în cauza de față.

- În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, Înalta Curte constată că deși a fost reiterată în cuprinsul considerentelor cu argumentele părților, instanța de fond a omis a se pronunța pe această excepție, situație care atrage casarea prezentei hotărâri deoarece este vorba despre o excepție, peremptorie și dirimantă, ce face inutilă cercetarea fondului cauzei, în conformitate cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ. În măsura în care excepția prescripției este admisă de instanța de fond, aceasta este o împrejurare care pune capăt procesului, fără a mai fi analizat pe fond.

Astfel, instanța de fond nu a analizat la ce dată a formulat cererea privind solicitarea compensațiilor la autoritatea competentă în materie, raportat la perioada pentru care se solicită aceste despăgubiri și actele normative incidente, data exigibilității creanței.

Instanța de fond trebuie să analizeze dacă în speță se aplică prescripția de 3 ani prevăzută de Decretul Lege nr. 167/1958 sau termenul de 5 ani prevăzut pentru creanțele fiscale conform Legii nr. 500/2002 pentru orice alocație bugetară.

Fără a se pronunța pe excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală ce nu poate fi acoperită prin analizarea acestei excepții pe calea recursului deoarece părțile ar fi private de un grad de jurisdicție.

Temeiul legal al sentinței pronunțate în recurs;

În acest sens, sentința de fond, pentru acest motiv, atrage admiterea recursului, casarea sentinței civile și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, care va ține cont și de celelalte argumente arătate în cererea de recurs în conformitate cu prevederile art. 488 pct. 8 raportat la art. 496 C. proc. civ.