ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 776/2018

Decizia nr. 776/2018

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Calafat la data de

19 ianuarie 2017 sub nr. x/201/2017,

reclamantul A. Craiova prin reprezentantul său

legal, a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței

să-l oblige la plata sumei de 1.298,38 lei, reprezentând contravaloarea

zilelor de spitalizare ocazionate cu internarea sa la Secția Chirurgie

toracică în perioada 30 septembrie - 05 octombrie 2015.

Prin

sentința civila nr. 451 din 03 mai 2017 pronunțată de

Judecătoria Calafat

a

fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de

reclamantul A. Craiova în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

Prin Decizia

nr. 2186 din 2 noiembrie 2017, Tribunalul Dolj, secția I civilă,

a respins apelul declarat de

reclamantul A. Craiova împotriva sentinței civile nr. 451 din 03 mai 2017

pronunțată de Judecătoria Calafat, în Dosarul nr. x/201/201.

Decizia

a fost dată cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, recursul fiind înaintat, spre

soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a

fixat termen de judecată la 14 martie 2018 în vederea discutării

competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în judecarea cererii de recurs.

La

acest termen,

Înalta

Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței

sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483

alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art.

97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea"

supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O

asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art.

97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în

cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competenta Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ.,

care prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483

alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3)

se aplică în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest roi se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97

pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind

de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

N.C.P.C.

păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât,

coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc.

civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor

atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc.

civ.

Cum în

speță, judecătoria a fost instanța învestită cu

soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o

tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct.

1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului

a instanței supreme.

O altfel de

interpretare care să atribuie competența de drept comun a

instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce

face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale

jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în

contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin.

(2) din Constituție „competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod").

În aplicarea

acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Dolj revine instanței ierarhic superioare, respectiv

Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta

Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului,

văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și justiție.

Declină

în favoarea Curții de Apel Craiova competența de soluționare a

recursului declarat de reclamantul A. Craiova împotriva Deciziei nr. 2186 din 2

noiembrie 2017 a Tribunalului Dolj, secția I civilă.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 martie 2018.