ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 456/2018

Decizia nr. 456/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Avrig, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C., reprezentat de D. Sibiu, au solicitat: să se constate că moștenirea rămasă după defunctul Ciorogariu loan, se compune din imobilul înscris în C.F. Tălmaciu, în suprafață de 2.322 mp; să se constate că moștenirea rămasă după defunctul E. este vacantă, ea revenind Statului Român; să se constate că numita B. a dobândit dreptul de proprietate asupra. înscris în C.F., în suprafață de 2.322 mp, prin efectul uzucapiunii;

Înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al numitei B. asupra imobilului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 329/2017 pronunțată de Judecătoria Avrig a fost admisă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul A.; a fost admisă acțiunea reconvențională formulată de reclamantul reconvențional Statul Român în contradictoriu cu pârâtul reconvențional reclamantul A.; s-a constatat că după defunctul E., proprietar tabular al imobilului înscris în C.F. Tălmaciu, succesiunea este vacantă, aceasta revenind în integralitate pârâtului Statui Român; s-a constatat că din masa succesorală rămasă după defunctul E. face parte și imobilul înscris în C.F. Tălmaciu, în suprafață 2.322 mp și valoare de circulație de 348 lei; s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al Statului Român în cartea funciară, cu titlu de moștenire vacantă, s-a constatat că antecesoarea reclamantului, B., decedată în anul 1996, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Tălmaciu, în suprafață 2.322 mp și valoare de circulație de 348 lei, prin efectul uzucapiunii, s-a dispus întabularea dreptului de proprietate ai numitei B. asupra imobilului înscris în C.F. Tălmaciu, cu titlu de uzucapiune; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C., reprezentat de D. Sibiu; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului A. suma de 2,150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 1052 din data de 15 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, s-a respins apelul declarat de apelanta D. Sibiu în numele și pentru C. împotriva sentinței civile nr. 329/2017 a Judecătoriei Avrig, fiind obligată apelanta să plătească intimatului A. suma de 950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei din urmă decizii, D. Sibiu în numele și pentru C. a declarat recurs. Tribunalul Sibiu a înaintat dosarul, pe cale administrativă, la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 18 decembrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.

Prin rezoluția completului din data de 19 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 15 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs, părțile fiind citate în acest sens.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție Cutie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Sibiu într-un litigiu având ca obiect uzucapiune.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel precum si a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, noima în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apei sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Sibiu revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Alba lulia, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de pârâta D. Sibiu împotriva Deciziei civile nr. 1052 din data de 15 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2018.