ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1330/2017

Decizia nr. 1330/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată (înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Iași la data de 14 decembrie 2012) reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și Banca D., prin Sucursala Iași, au solicitat instanței de judecată desființarea actului de adjudecare din 2 februarie 2011, emis în cadrul dosarelor de executare X și Y din 2010 de executorul bancar E.

În drept, au fost invocate prevederile art. 516 pct. 7, art. 111 C. proc. civ. și art. 948 C. civ.

La 29 martie 2013 F. a formulat o cerere de intervenție, în interes alăturat al pârâtei Banca D., motivată de calitatea sa de garant în cadrul contractului de credit ce a stat la baza executării silite și justificându-și interesul prin situația în care o potențială anulare a actului de adjudecare ar conduce la executarea silită directă declanșată împotriva sa. În drept, au fost invocate prevederile art. 49 C. proc. civ., art. 516 C. proc. civ. și art. 274 C. proc. civ., solicitându-se obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 16598 din 13 decembrie 2013, pronunțată de Judecătoria Iași în Dosarul nr. x/245/2012, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată precizată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C., Banca D., prin Sucursala Iași și intervenienta accesorie în interes alăturat acesteia din urmă, F.; s-a admis cererea de intervenție în interes alăturat pârâtei Banca D. formulată de F.

Prin decizia civilă nr. 750 din 27 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/245/2012, s-a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Iași și s-a reținut cauza spre judecare la Tribunalul Iași ca instanță de fond, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., valoarea obiectului litigiului fiind de 1.296.840,75 RON.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, ca instanță de fond, sub nr. x/99/2015, la data de 20 octombrie 2015.

Prin sentința civilă nr. 490 din 16 martie 2016 a Tribunalului Iași, secția I civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C. și Banca D. - Sucursala Iași și cu intervenienta în interes alăturat pârâtei Banca D. - Sucursala Iași, F.

S-a admis cererea de intervenție în interes alăturat pârâtei Banca D. - Sucursala Iași formulată de intervenienta F.

S-a respins cererea intervenientei F. de acordare a cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008 a rămas în sarcina Statului taxa de timbru de 17097,40 RON și timbru judiciar de 5 RON pentru care reclamanții A. și B. au beneficiat de ajutor public judiciar.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Iași a reținut, în esență, că lipsa elementelor obligatorii prevăzute de art. 516 C. proc. civ., nu este întemeiată, imobilul adjudecat fiind amplu și complet descris și în plus se fac referiri exprese la titlurile executorii ce cuprind individualizarea acestuia.

Totodată, s-a reținut că nu s-a probat existența unei cauze false sau lipsa calității de proprietar a pârâtului C. la momentul eliberării actului de adjudecare din 2 februarie 2011.

Mențiunile tabulare făcute în favoarea debitorului C. sunt de natură să întărească aparența bunei-credințe a adjudecatarului, Banca D., cu prilejul preluării în proprietate a bunului prin adjudecare.

Regimul juridic al nulității consacrat de C. civ. de la 1864, în vigoare la data întocmirii actului de adjudecare 2 februarie 2011, impunea existența cauzei de nulitate la momentul încheierii actului juridic contestat.

Or, s-a reținut că decizia nr. 13/2012 Tribunalului Iași, prin care s-a dispus repunerea în termen și s-a admis apelul promovat împotriva sentinței civile nr. 1875 din 18 februarie 2004 (care era la data adjudecării irevocabilă și reprezenta titlul de proprietate al debitorului executat silit), a fost pronunțată ulterior emiterii actului de adjudecare, respectiv la data de 11 ianuarie 2012.

De asemenea, Tribunalul a admis cererea de intervenție în interes alăturat pârâtei Banca D. - Sucursala Iași formulată de intervenienta F. în raport de considerentele expuse în hotărâre, dispozițiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ. și soluția pronunțată cu privire la cererea principală.

Împotriva sentinței civile nr. 490 din 16 martie 2016 a Tribunalului Iași, secția I civilă, au declarat apel A. și B.

Prin decizia nr. 851 din 16 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a fost respins

apelul formulat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 490 din 16 martie 2016 a Tribunalului Iași, sentință pe care a păstrat-o.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la nr. 38468/245/2012, A. și B. au solicitat în contradictoriu cu C. și Banca D. - Sucursala Iași desființarea actului de adjudecare din 2 februarie 2011 emis în dosarele de executare nr. X/2010, Y/2010 ale executorului bancar E., act de adjudecare ce atestă trecerea imobilului în proprietatea Băncii D. prin executarea unui debitor care nu era proprietarul imobilului, susținând că actul de adjudecare este lovit de nulitate având o cauză falsă și nelicită, în conformitate cu art. 948 pct. 4 C. civ. de la 1864, precum și că sunt proprietarii bunului imobil în condițiile în care dețin în continuare imobilul.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art. 948 C. civ.

S-a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864 și ale C. proc. civ. de la 1865.

Tribunalul Iași în raport de cadrul procesual stabilit de reclamanți atât din perspectiva obiectului, cauzei și a părților, a respectat în totalitate principiul disponibilității, pronunțându-se asupra a ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii.

Instanța de apel a constatat că Tribunalul Iași a reținut corect situația faptică, astfel:

În fapt, la data de 10 februarie 2001, reclamanții A. și B. au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu pârâtul C., privind transferul proprietății asupra imobilului situat în Iași, str. P., compus din teren construit și neconstruit și construcția reprezentând fundație casa de locuit și structura de rezistență pentru subsol și parter. Prețul promis a fost de 450.000.000 ROL, fiind achitat integral la data de 10 februarie 2002, potrivit mențiunilor de pe verso-ul antecontractului, depus la dosar.

Ulterior, dar în aceeași zi, 10 februarie 2001, părțile au semnat un act adițional de modificare a antecontractului, promitenții vânzători A. și B. obligându-se la finalizarea construcției în regie proprie, iar promitentul cumpărător C., la plata unei diferențe de preț până la concurența sumei de 270.000 euro, urmând ca actele autentice de vânzare - cumpărare să se încheie după achitarea integrală a prețului final de vânzare, 270.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 1875 din 18 februarie 2004, pronunțată în Dosarul nr. x/2003 de Judecătoria Iași, pârâtul C. a obținut o soluție favorabilă, respectiv admiterea acțiunii de pronunțare a unei hotărâri care ține loc de act de vânzare cumpărare, împotriva reclamanților A. și B., cu privire la imobilul situat în Iași, str. P.

La data de 3 noiembrie 2005, în evidențele O.C.P.I., s-a înscris dreptul de proprietate al pârâtului C. asupra imobilului, potrivit încheierii nr. 29552 din 3 noiembrie 2005.

În anul 2006, pârâtul C. a contractat un credit prin contractul din 21 aprilie 2006, împrumutul fiind garantat cu ipoteca instituită asupra imobilului cu privire la care acesta obținuse dreptul de proprietate, prin sentință civilă nr. 1875 din 18 februarie 2004.

Creditoarea Banca D. a demarat procedura executării silite împotriva pârâtului C., imobilul adus drept garanție fiind vândut la licitație publică prin procesul verbal din 7 ianuarie 2011.

În baza aceste vânzări s-a emis, în temeiul art. 500, art. 516 C. proc. civ., actul de adjudecare din 2 februarie 2011, prin care s-a constatat adjudecarea imobilului proprietatea pârâtului în favoarea Băncii D., prin sucursala Iași.

Cauza dedusă judecății are un caracter civil, motivele de apel nu sunt de natură a conduce la schimbarea hotărârii primei instanțe, a reținut instanța de apel.

S-a mai arătat că dispozițiile art. 948 C. civ. invocate de apelanți atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin prezentul apel nu sunt aplicabile în litigiu. Art. 948 C. civ. de la 1864 reglementează condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții. Or, actul de adjudecare nu este o convenție întocmită în baza dispozițiilor C. civ., ci un act întocmit în baza unor norme speciale.

Legiuitorul a prevăzut norme speciale pentru reglementarea raporturilor juridice născute din acte de adjudecare întocmite de către executorii judecătorești, fără existența voinței părților.

Actul de adjudecare nu are un caracter ilicit, este rezultatul unei proceduri de executare silită, scopul fiind stingerea unor debite restante datorate de către proprietarul bunului imobilul executat.

La data vânzării la licitație publică, 7 ianuarie 2011 și la data eliberării actului de adjudecare, sentința civilă nr. 1875 din 18 februarie 2004 era irevocabilă.

În mod legal Tribunalul Iași a reținut buna credință a adjudecatarului Banca D. la momentul preluării în proprietate a bunului prin adjudecare. La data de 3 noiembrie 2005, la O.C.P.I. era înscris dreptul de proprietate al pârâtului C. asupra imobilului potrivit încheierii nr. 29552 din 3 noiembrie 2005.

Principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis nu are aplicabilitate în cauză întrucât sunt considerate excepții de la acest principiu, principiul ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, și asigurarea securității și stabilității circuitului civil.

Atât timp cât dobânditorul și-a înscris dreptul real imobiliar în cartea funciară, subdobânditorul de bună credință se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, dreptul înscris în cartea funciară având efecte de opozabilitate față de terți și impune menținerea actului juridic subsecvent.

Ca atare, buna credință a Băncii D. în favoarea căreia s-a adjudecat imobilul litigios este certă, ceea ce înlătură principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că principiul validității aparenței în drept constituie o excepție de la regula quod nullum est, nullum producit efectum (ceea ce este nul nu produce niciun efect) în cazul incidenței sale fiind înlăturate nu numai efectele nulității, ci însăși sancțiunea respectivă.

Procedura legală specială în care s-a dobândit bunul litigios nu este un act de jurisdicție ci este un titlu de proprietate care confirmă efectuarea unei vânzări-cumpărări.

În ceea ce privește criticile apelantei referitoare la derularea procedurii execuționale, la întocmirea actelor de executare de către un executor ce nu avea competență în raza teritorială a Curții de Apel Iași, la lipsa capacității de folosință a Sucursalei Iași a Băncii D., s-a reținut că acestea sunt critici noi formulate pentru prima dată în fața instanței de apel și că, în conformitate cu art. 294 C. proc. civ., nu pot fi cercetate și judecate în instanța de apel. Aceste critici noi care nu au investit prima instanță și nu au parcurs primul grad de jurisdicție.

S-a reținut, totodată, că motivul de apel referitor la încălcarea dispozițiilor art. 516 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865 este neîntemeiat.

S-a constatat că, în mod legal, Tribunalul Iași a notat că actul de adjudecare din 2 februarie 2011 cuprinde amplu și complet imobilul adjudecat și în plus se fac referiri exprese la titlurile executorii ce cuprind individualizarea acestuia.

Hotărârea judecătorească pronunțată de Tribunalul Iași cuprinde argumentele de fapt și de drept, care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, încadrându-se în dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

Împotriva

deciziei nr. 851/2016 din 16 noiembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă

, în termen legal, au declarat recurs A. și B.

, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ., solicitând

schimbarea în tot a hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului și implicit a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, constatând nulitatea absolută a următoarelor acte: contract de ipotecă din 21 aprilie 2006, contract de ipotecă din 27 august 2007, act de adjudecare din 2 februarie 2011.

În prealabil, recurenții au arătat că, deși au formulat un punct de vedere cu privire la legea de procedură aplicabilă litigiului atât în cererea de apel, cât și ulterior în concluziile depuse în fața instanței de apel, iar în cuprinsul hotărârii se menționează că dispozițiile procesuale incidente sunt cele ale C. proc. civ. din anul 1865, lipsa mențiunii referitoare la calea de atac în dispozitivul deciziei îi îndreptățește să evidențieze caracterul abstract al motivării, șablonul hotărârii judecătorești și automatismul reluării prin copiere a aprecierilor judecătorului fondului.

Recurenții au solicitat a se observa, în acest context, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, s-a arătat că instanța de apel a respins cererea formulată de apelanți pe fondul interpretării greșite a cadrului procesual cu care a fost investită, transpunând chestiunile de drept dezbătute în sfera de aplicare a principiului ocrotirii bunei-credințe, contrar cererilor și apărărilor părților litigante, cantonându-se în aceeași linie argumentativă a instanței de fond. Argumentele instanței de apel conduc la aprecierea că, în esență, în circuitul civil, validitatea, unui act juridic nu prezintă relevanță în aprecierea legalității actelor subsecvente, magistrații aducând elemente care exced cadrului procesual.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții consideră că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta păstrând aceeași motivare îmbrățișată de Tribunalul Iași, deși necesitatea unei analize punctuale a fiecărei critici din cererea de apel și expunerea considerentelor de înlăturare a argumentelor prezentate de apelanții-reclamanți, constituie un imperativ și o garanție a calității actului de justiție.

Recurenții invocă precaritatea considerentelor deciziei recurate care, în opinia acestora, se rezumă la simpla invocare a inexistenței motivelor pentru desființarea actului de adjudecare, fără a indica raționamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia magistraților.

Se susține că superficialitatea manifestată de instanța de apel se reflectă în pronunțarea unei hotărâri care nu respectă nici garanțiile prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici jurisprudența C.E.D.O., care a sancționat în precedent instanțele din România pentru nerespectarea obligației de a examina efectiv, real și consistent, mijloacele, argumentele și probatoriile părților. Complementar, se invocă și jurisprudența instanței supreme interne care a statuat, în decizii de speță, faptul că judecătorii sunt datori să arate motivele de fapt și de drept care au format convingerea lor, să enunțe cele constatate și motivele pentru care au fost înlăturate apărările părților, nerespectarea acestor cerințe ducând la nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenții mai susțin că simplele afirmații precum „actul de adjudecare nu are un caracter ilicit, este rezultatul unei proceduri de executare silită” și „atât timp cât dobânditorul și-a înscris dreptul real imobiliar în cartea funciară, subdobânditorul de bună credință se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare (...) impune menținerea actului juridic subsecvent”, fără a exista o construcție argumentativă care să conducă la astfel de concluzii, urmează a fi în mod corespunzător sancționate de instanța de recurs prin soluția ce va fi pronunțată în cauză.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se solicită instanței de recurs analizarea acestei critici în baza următoarelor elemente:

Se arată că, prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, reclamanții au solicitat anularea actului de adjudecare din 2 februarie 2011 asumat de o instituție bancară într-un context care nu poate fi plasat, din orice perspectivă, în registrul bunei-credințe și care, la rândul său, are ca fundament acte juridice nule în temeiul prevederilor legale și principiilor de drept enunțate în acest demers.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a invocat, pe de o parte, faptul că actul de adjudecare din 2 februarie 2011, prin care a fost transferat nelegal dreptul de proprietate asupra pârâtei Banca D., nu îndeplinește condițiile de formă și fond prevăzute de dispozițiile legale, construindu-și argumentația juridică atât pe viciile de fond ale actului, cât și pe relevanța și efectele juridice ale hotărârii judecătorești irevocabile prin care instanța de judecată a statuat asupra dreptului de proprietate al imobilului din Municipiul Iași, str. P. în intervalul 2005-2012-prezent.

Astfel, se susține că, într-o primă abordare, apelanții au invocat nulitatea actului de adjudecare din perspectiva faptului că acesta nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 516 pct. 7 C. proc. civ., nefiind precizată adresa imobilului vândut la licitația din 7 ianuarie 2011, subliniind că prevederile legale invocate sunt imperative și de strictă interpretare, astfel încât omisiunea oricăreia dintre mențiunile enumerate atrage nulitatea actului de adjudecare, având în vedere impactul normei de drept asupra necesitații asigurării stabilității circuitului civil.

Mai mult decât atât, susțin recurenții, actul de adjudecare atestă trecerea imobilului în proprietatea Băncii D. prin executarea unui debitor care nu este proprietarul imobilului.

Se arată că principalul temei al anulării actului de adjudecare îl reprezintă nulitatea contractelor de ipotecă din 21 aprilie 2006 și din 27 august 2007, în temeiul principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, aspecte care nu au fost analizate de către instanța de fond sau instanța de apel.

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial desemnează regula de drept potrivit căreia anularea/desființarea actului inițial atrage și anularea actului juridic subsecvent, datorită legăturii lor juridice, iar acest principiu privește efectele nulității actului juridic față de terți și este consacrat de art. 1254 alin. (2) C. civ., fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul C. civ. și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.

Se mai susține că principiul rezultă și din art. 1648 C. civ., chiar dacă acesta este consacrat efectelor restituirii față de terți, subliniindu-se că din acest text de lege rezultă că în cazul în care bunul supus restituirii a fost înstrăinat sau asupra lui au fost constituite drepturi reale, acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.

Totodată, se arată că în literatura de specialitate se subliniază că principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, este o consecință atât a celorlalte două principii ale efectelor nulității, cât și a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet quod non habet, în sensul că, dacă prin anularea actului juridic inițial se dă dreptul transmițătorului din actul juridic subsecvent (și care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic inițial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

Din această justificare, susțin recurenții, nu trebuie trasă concluzia potrivit căreia ar fi necesar ca actul juridic subsecvent să fie un act constitutiv sau translativ de drepturi reale, deoarece principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului primar își găsește aplicare și atunci când este vorba de drepturi de creanță.

Se menționează că principiul și-ar putea găsi aplicare, în funcție de împrejurări, chiar și atunci când actul inițial are caracter declarativ, cum în speță este contractul de împrumut nr. 1569/2007, în baza căruia au fost ulterior încheiate celelalte acte a căror desființare se solicită, astfel încât actul subsecvent unui act declarativ desființat se va supune principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Recurenții evidențiază relevanța juridică a faptului că desființarea retroactivă a contractului de vânzare-cumpărare, care a constituit titlul de proprietate al constituitorului unei ipoteci, atrage toate consecințele pe care efectele nulității le produce, inclusiv acelea de desființare a ipotecii constituite asupra imobilului ce face obiectul actului anulat, nulitatea răsfrângându-se nu numai asupra părților, ca efect al repunerii în situația anterioară, ci și asupra terților cărora cumpărătorul le-a constituit un drept real asupra bunului, astfel cum se statuează în mod constant în practica unitară a instanței supreme.

Recurenții mai susțin că prevederile art. 1790 C. civ. de la 1864, care guvernează raportul juridic dedus judecății în prezenta speța, nu sunt incidente în cazul în care bunul ipotecat revine, ca efect al nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu constituitorul ipotecii, în patrimoniul proprietarului anterior, deoarece acesta nu are calitatea de terț dobânditor al imobilului ipotecat în sensul acestor dispoziții legale.

Se arată că instanța de apel nu analizează sub nici o formă aceste argumente și incidența prevederilor normative menționate anterior în considerentele deciziei recurate.

Recurenții mai susțin că efectele juridice ale unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care instanța de judecată a determinat ca imobilul din str. P. nu a părăsit nicio dată patrimoniul reclamanților din prezenta cauză, au fost complet desconsiderate de către instanța de fond în această cauză, în cuprinsul sentinței apelate lipsind orice referire la înlăturarea din raționamentul juridic al judecătorului a consecinței imediate hotărârii invocate, respectiv faptul că toate actele care se fundamentează pe o situație de drept contrară sunt supuse nulității.

În acest context, se arată că reclamanții au dovedit ca sentința civilă nr. 1875/2004, prin care a fost arogată calitatea de proprietar a bunului imobil pârătului C., a fost anulată prin decizia nr. 13/2012, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanța de fond.

Prin sentința civilă nr. 14124/2012 pronunțată de Judecătoria Iași, în rejudecare, a fost respinsă cererea formulată de C. având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. Astfel, recurenții susțin că sunt proprietarii bunului imobil, situație juridică care este consfințită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sentință opozabilă terților prin notarea dispozitivului sentinței civile la O.C.P.I.

Recurenții susțin că în calitatea lor de proprietari sunt îndreptățiți să solicite desființarea actelor prin care s-a realizat un transfer nelegal de proprietate, bunul neaflându-se in patrimoniul lui C., care a dispus de acesta prin încheierea unui contract de ipoteca lovit de nulitate, în condițiile în care nu era proprietarul bunului imobil, conform dispozițiilor art. 1769, art. 1770 și urm. C. civ. de la 1864, sub imperiul căruia au fost întocmite atât actul de adjudecare, cât și contractele de ipotecă ce aveau la baza o hotărâre desființată.

Se opinează că, în măsura în care transferul dreptului de proprietate s-a făcut de către un neproprietar, punând în pericol dreptul de proprietate al reclamanților, confirmat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, actul de adjudecare este lovit de nulitate, actul având o cauză falsă și nelicită, în sensul dispozițiilor art. 948 pct. 4 C. civ. de la 1864.

Recurenții arată că instanța de apel a omis cercetarea unei chestiuni de drept esențiale, de a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei, respectiv stingerea ipotecii pe cale principală independent de raportul principal de obligație, care rămâne în vigoare, respectiv prin rezoluțiunea, rezilierea sau anularea dreptului de proprietate al constituitorului.

Se subliniază că ipotecă, ca drept real accesoriu, în general, respectiv cele două contracte de ipotecă din 21 aprilie 2006 și din 27 august 2007, în particular, nu pot subzista în ipoteza desființării dreptului real pe care se grefează, caracterul rezolubil al ipotecii grefate pe un drept de proprietate rezolubilă fiind statuat expres în dispozițiile art. 1770 C. civ. de la 1864.

În cauză, cele două contracte de ipotecă menționate au avut la bază un titlu de proprietate al constituitorului, respectiv actul de vânzare-cumpărare care a fost anulat prin sentința civilă nr. 14124/2012, iar, potrivit principiului quod nullum est nullum producit effectum, actul a cărui nulitate a fost pronunțată nu produce nici un efect.

Pentru a opera această regulă este necesar să fie aplicate principiile efectelor nulității, respectiv retroactivitatea nulității, restabilirea situației anterioare și anularea tuturor actelor subsecvente, conform principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

Altfel spus, prin aplicarea principiilor mai sus enunțate, care guvernează efectele nulității, dispare situația de fapt rezultată din actul nul, ca și cum acesta nu ar fi fost încheiat niciodată.

Așa fiind, desființarea retroactivă a contractului de vânzare-cumpărare care a constituit titlul de proprietate al constituitorului ipotecii atrage toate consecințele pe care efectele nulității le produce, inclusiv acelea de desființare a actelor subsecvente actului anulat.

Distinct de acestea, în materie de ipotecă, principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis este consacrat expres în prevederile art. 1770 C. civ. de la 1864, iar în ce privește ipoteca, în cazul în care dreptul de proprietate al deținători lui imobilului a fost anulat, nulitatea se răsfrânge nu numai asupra părților, ca efect al repunerii în situația anterioară, ci și asupra terților cărora cumpărătorul le-a constituit un drept real asupra bunului.

Din această perspectivă, față de elementele reținute de instanța de apel sub aspectul incidenței bunei-credințe a unității bancare, ca o excepție de la principiul desființării actului subsecvent, recurenții solicită a se constata că această dezlegare este greșită, deoarece principiul ocrotirii bunei-credințe, ca excepție de la desființarea actului subsecvent privește pe subdobânditorul unui bun cu titlu oneros, ipoteză care este străină de cauză în condițiile în care contractele de ipotecă încheiate de bancă nu sunt acte translative de proprietate cu titlu oneros.

Recurenții susțin că, în cauză, actul de proprietate al constituitorului ipotecii a fost obținut prin desconsiderarea unor obligații legale existente la data respectivă (2004), astfel ca el nu poate să transfere proprietatea la cumpărător și nici acesta nu poate constitui valabil o ipotecă, consecința imediată fiind cea a constatării nulității actului încheiat cu încălcarea legii, cu toate efectele pe care nulitatea le produce.

Totodată, recurenții subliniază și inexistența unei linii argumentative fundamentată pe dispozițiile normative incidente în cauză, care să sprijine o eventuala bună-credință a unității bancare în contextul în care, încă de la data întocmirii primului raport de evaluare a imobilului adus garanție (2006), lucrare executată de către un expert agreat de pârâta Banca D., un subiect diligent observa diferențele dintre constatările expertului și situația tabulară a bunului imobil.

În acest context, recurenții afirmă că se referă la existența, conform titlului constituitorului de la acea vreme a ipotecii, unui imobil care avea un etaj în minus față de constatările la fața locului ale expertului evaluator al unității bancare.

Recurenții mai susțin că instanța de apel nu a dat eficiență înscrisurilor deja existente la dosarul cauzei și textelor legale aplicabile în speța dedusă judecății.

Contrar susținerilor instanțelor de fond și apel, arată recurenții, conivența frauduloasă a funcționarilor bancari în derularea procedurii execuționale este dovedită cu prisosință, actele îndeplinite de aceștia, cu referire în special la procesul-verbal de licitație din data de 7 ianuarie 2011 și actul de adjudecare din data de 2 februarie 2011 (care, de altfel, face obiectul cauzei civile de față) emise în dosarele de executare nr. X/2010 și Y/2010, fiind îndeplinite prin fraudarea flagrantă a dispozițiilor în materie.

Astfel, recurenții arată că procesul-verbal de licitație din data de 7 ianuarie 2011 și actul de adjudecare din data de 2 februarie 2011, emise în dosarele de executare nr. X/2010 și nr. Y/2010, au fost efectuate de către executorul bancar E., care nu avea competența teritorială de a efectua acte de executare împotriva imobilului proprietatea acestora situat în mun. Iași, str. P. Acesta își desfășura activitatea în cadrul Sucursalei Băncii D. din Botoșani și, în respectarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Statutul Corpului executorilor bancari, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2628 din 8 noiembrie 1999 și disp. art. 373 din vechiul C. proc. civ., avea dreptul legal de a derula proceduri execuționale doar și numai pe raza teritorială a Curții de Apel Suceava și în nici un caz pe raza teritorială a Curții de Apel Iași unde este situat imobilul și unde s-a desfășurat activitatea execuțională.

Mai mult decât atât, se arată că, dispozițiile art. 19 din Ordinul nr. 2628/C din 8 noiembrie 1999 pentru aprobarea Statutului Corpului executorilor bancari prevăd faptul că „Executorul bancar îndeplinește actele de executare silită și celelalte acte care sunt de competența sa, în baza dispoziției scrise a șefului Corpului executorilor bancari și a avizului prealabil obligatoriu al compartimentului juridic”.

Or, arată recurenții, reprezentatul compartimentului juridic al instituției bancare, persoana care era obligată să avizeze actele execuționale, ale executorului bancar (necompetent teritorial) este persoana care a și fost de altfel mandatată de bancă să liciteze și să adjudece bunul imobil proprietatea acestora.

Față de acestea, se susține că actele de executare finală, respectiv procesul verbal de licitație și actul de adjudecare, fiind întocmite de executor necompetent teritorial-respectiv executorul bancar E. în conivența frauduloasă cu juristul Băncii D. SA respectiv consilierul juridic G. care a licitat și adjudecat bunul imobil în favoarea unității bancare - persoana care avea interdicția legală de a cumula calitatea de supervizare a actelor execuționale și cea de mandatar al instituției bancare, dovedesc cu prisosință, contrar susținerilor judecătorului fondului, reaua-credință a instituției bancare și a propriilor funcționari implicați în procedura execuțională, actele efectuate de aceștia - cu referire la procesul-verbal de licitație din data de 7 ianuarie 2011 și actul de adjudecare din data de 2 februarie 2011 - fiind nelegale și chiar nule de drept.

Toate aceste argumente nu au fost analizate de către instanța de apel, se mai precizează.

Recurenții solicită, în esență, să se rețină că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, deși necesitatea unei analize punctuale a fiecărui capăt de cerere și expunerea considerentelor de înlăturare a argumentelor prezentate de reclamanți, constituie un imperativ și o garanție a calității actului de justiție; că decizia recurată se caracterizează prin lipsa oricărei analize/soluții asupra capătului de cerere vizând nulitatea actului de adjudecare rezultată din lipsa capacității de folosință a Sucursalei Iași a Băncii D. raportat la dispozițiile O.U.G. nr. 99/2006 sau a analizei conivenței frauduloase a funcționarilor bancari, necompetenței teritoriale a executorului bancar.

Totodată, se arată că instanța de apel a interpretat greșit cererea de chemare în judecată și motivele exprimate în cererea de apel, aplicând greșit dispozițiile legale invocate de reclamanți.

Pentru aceste motive, recurenți solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului și implicit a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, constatând nulitatea absolută a următoarelor acte: contract de ipoteca din 21 aprilie 2006, contract de ipotecă din 27 august 2007, act de adjudecare din 2 februarie 2011.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

Intimata

Banca D. - Sucursala Iași

a depus, la 22 martie 2017, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și va fi respins în considerarea următoarelor argumente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Exprimarea clară a raționamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice, și evidențierea logicii interne care a condus la adoptarea soluției constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicțional și care îi conferă forța de convingere, constituind totodată o garanție împotriva arbitrariului.

Criticile recurenților vizează aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

În speță, critica recurenților potrivit căreia instanța de apel a păstrat motivarea instanței de fond este neîntemeiată.

Astfel, este indiscutabil faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelanților dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Nu poate fi primită susținerea recurenților vizând precaritatea considerentelor deciziei recurate care, în opinia acestora, se rezumă la simpla invocare a inexistenței motivelor pentru desființarea actului de adjudecare, fără a indica raționamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia magistraților, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat criticilor care au fost formulate de apelanți în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

În aceeași măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă și coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esențiale în cauză și normele incidente.

În speță, instanța de apel a respectat aceste exigențe impuse atât de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Așadar, observând considerentele deciziei criticate, în ciuda susținerilor recurenților, se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină și în argumentarea acesteia nu se regăsesc motive străine de natura pricinii, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, instanța de prim control judiciar respectând, aplicând și interpretând corect normele legale incidente în cauză

.

Se constată că, în motivarea cererii de chemare în judecată reclamanții au invocat, în primul rând, nulitatea actului de adjudecare din perspectiva faptul că acesta nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiilor art. 516 pct. 7 C. proc. civ.

Actul de adjudecare reprezintă actul procedural prin care se finalizează executarea silită imobiliară și prin care se realizează transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea adjudecatarului, act care trebuie să cuprindă anumite mențiuni.

Potrivit dispozițiilor art. 516 pct. 7 C. proc. civ., actul de adjudecare trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, și datele de identificare ale imobilului.

Din actele dosarului reiese că actul de adjudecare din 2 februarie 2011 cuprinde o descriere amplă și completă a imobilului adjudecat și, în plus, se fac referiri exprese la titlurile executorii ce cuprind individualizarea acestuia, drept pentru care instanța de prim control judiciar, în mod corect, a respins ca neîntemeiat motivul de apel referitor la încălcarea dispozițiilor art. 516 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenții susțin că instanța de apel nu analizează incidența prevederilor normative pe care le-au menționat și nici argumentele acestora vizând

principalul fundament al anularii actului de adjudecare, respectiv nulitatea contractelor de ipotecă din 21 aprilie 2006 și din 27 august 2007, în temeiul principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, datorită legăturii lor juridice, principiu care privește efectele nulității actului juridic față de terți.

Se constată că, potrivit art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ.

„Dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa in vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa in vigoare”.

Astfel, Înalta Curte reține că, d

eși prin motivele de recurs, se invocă și dispoziții din Noul C. civ., respectiv art. 1254 alin. (2), art. 1325 și art. 1648,

prin raportare la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, în cauză sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864.

Totodată, contrar susținerilor recurenților, se constată că instanța de apel a analizat incidența prevederilor legale menționate de reclamanți, reținând, totodată, raportat la acestea că

sunt aplicabile în speță dispozițiile C. civ. de la 1864 și ale C. proc. civ. de la 1865.

Instanța de apel, în mod corect, a reținut că dispozițiile art. 948 C. civ. invocate de apelanți nu sunt aplicabile în litigiu, întrucât acest text de lege reglementează condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, iar actul de adjudecare este un act întocmit în baza unor norme speciale și nu o convenție întocmită în baza dispozițiilor C. civ.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Astfel, criticile recurenților potrivit cărora instanța de apel nu a analizat principalul temei al anulării actului de adjudecare, respectiv nulitatea contractelor de ipotecă, după cum nu a analizat nici contractele de ipotecă încheiate de pârâtul C. care, în opinia acestora, sunt lovite de nulitate, în raport de art. 1769, art. 1770 și urm. C. civ. de la 1864 și nici nu a cercetat stingerea ipotecii pe cale principală, nu pot fi susținute cu temei, câtă vreme instanța de apel a examinat

problema de fond supusă judecății, analizând

în mod efectiv incidența sancțiunii nulității actului de adjudecare.

Este de menționat că încheierea unui contract de ipotecă imobiliară cu analizarea situației juridice a bunului la momentul respectiv, cum este cazul în speță, echivalează cu buna credință a creditorului ipotecar, care este prezumată până la proba contrarie, conform art. 1899 alin. (2) C. civ. Principiul bunei credințe se opune lipsirii creditorului ipotecar de beneficiul garanției ipotecare, în situația în care intervine anularea titlului constituitorului ipotecii.

Critica recurenților potrivit căreia efectele unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (sentința civilă nr. 14124/2012, care consfințește că sunt proprietarii imobilului) au fost complet desconsiderate, este neîntemeiată.

Și aceasta întrucât, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea unui act de adjudecare, încheiat anterior datei la care s-a pronunțat hotărârea ale cărei efecte se susține că au fost desconsiderate, iar regimul nulității impune aprecierea acesteia în raport de momentul încheierii actului juridic.

În mod corect, instanța de apel în considerentele deciziei pronunțate cu referire la argumentarea concluziei că actul de adjudecare nu are un caracter ilicit, fiind rezultatul unei proceduri de executare silită, a menționat, că la data vânzării la licitație publică 7 ianuarie 2011 și la data eliberării actului de adjudecare, sentința civilă nr. 1875 din 18 februarie 2004 (care atribuia dreptul de proprietate debitorului C.), era irevocabilă.

Se reține că actul de adjudecare materializează o vânzare-cumpărare, fiind un titlu de proprietate, iar buna-credință a subdobânditorului actului cu titlu oneros care privește un imobil impune menținerea actului juridic subsecvent și a dreptului dobândit de un terț în temeiul acestuia.

Astfel, instanța de apel, în mod corect, a respins calea de atac cu care a fost învestită reținând buna credință a unității bancare - adjudecatarul imobilului - care înlătură principiul

anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial

.

Trebuie reamintit, că la data întocmirii actului de adjudecare, moment care a marcat preluarea în proprietate a imobilului, era înscris dreptul de proprietate al pârâtului C. asupra imobilului, conform încheierii nr. 29552 din 3 noiembrie 2005, subdobânditorul de bună-credință beneficiind pe deplin de efectele publicității imobiliare.

Așadar, la acel moment nu exista niciun indiciu cu privire la existența dreptului de proprietate în patrimoniul altei persoane, care să altereze buna credință a adjudecatarului imobilului. Împrejurarea că, ulterior întocmirii actului de adjudecare, s-a pronunțat o hotărâre prin care s-a desființat titlul de proprietate al pârâtului C. nu are relevanță în cauză, câtă vreme nulitatea este sancțiunea care intervine în cazul în care nu se respectă, la încheierea actului juridic, condițiile de validitate.

În atare condiții, sentința civilă nr. 14124 din 6 august 2012, prin care a fost respinsă acțiunea formulată de C. având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a imobilului în discuție, nu împiedică aplicarea teoriei bunei-credințe a pârâtei Banca D. - Sucursala Iași, în ideea de protejare a siguranței circuitului civil.

În mod corect, instanța de apel a reținut că principiul ocrotirii bunei credințe este o excepție de la principiul

anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, precum și

că principiul validității aparenței în drept constituie o excepție de la regula quod nullum est, nullum producit efectum (ceea ce este nul nu produce niciun efect) iar în cazul incidenței sale, sunt înlăturate nu numai efectele nulității, ci însăși sancțiunea respectivă.

Nu în ultimul rând, este de menționat că susținerile recurenților privind neregulile referitoare la desfășurarea procedurii de executare silită ar putea fi valorificate doar pe calea contestației la executare, și nu pe calea unei acțiuni de drept comun ce vizează anularea unui act de adjudecare.

În egală măsură, se constată, din cuprinsul cererii de chemare în judecată că, în primă instanță, reclamanții nu au formulat critici care să vizeze derularea procedurii execuționale a întocmirii actelor de executare de un executor ce nu avea competență în raza teritorială a Curții de Apel Iași, a lipsei capacității de folosință a Sucursalei Iași a Băncii D., astfel încât, în raport cu dispozițiile art. 294 C. proc. civ., în mod legal și corect, a reținut instanța de apel că fiind vorba de critici noi, formulate pentru prima dată în fața instanței de prim control judiciar acestea nu pot fi cercetate și judecate în apel, întrucât nu au parcurs primul grad de jurisdicție, drept pentru care criticile recurenților privind lipsa oricărei analize în această privință, urmează a fi înlăturate.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Din această perspectivă, criticile ce vizează probele și situația de fapt nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia și nu nelegalitatea soluției pronunțată în apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se poate constata că s-au încălcat dispozițiile legii pentru a fi reținute motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și pe cale de consecință, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții B. și A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de

recurenții

B. și A.

împotriva deciziei nr. 851 din 16 noiembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2017.