ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1563/2017

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de. chemare în judecată înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 11 iunie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamantul A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta Primăria Adunații Copăceni, județul Giurgiu, reprezentată prin primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumelor de: 52.700 RON, reprezentând contravaloarea imobilului situat în localitatea Adunații Copăceni, județul Giurgiu, demolat în mod ilegal; 10.000 leis reprezentând contravaloarea bunurilor mobile distruse; 50.000 RON, reprezentând prejudiciul cauzat în urma demolării imobilului și 400.000 lei, reprezentând prejudiciu cauzat în urma publicării în ziarul C. a imaginilor imobilului alături de niște grămezi de gunoi și ca urmare a faptului că a fost pus în situația de a nu reaiiza venituri, pentru a putea onora contractele încheiate; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că, ia data de 21 martie 2008, S.C. B. S.R.L. a cumpărat de la D. imobilul cu destinație de spațiu comercial situat în comuna Adunații Copăceni, județul Giurgiu; la data de 15 iunie 2009 reclamantul a încheiat cu Primăria Adunații Copăceni o înțelegere prin care îi ceda acesteia imobilul menționat în schimbul alocării unui alt teren pentru construirea unui spațiu comercial.

S-a mai arătat că înțelegerea a fost înregistrată în evidențele pârâtei sub nr. x/2009 și a primit rezoluția primarului "de acord cu înființarea acestui spațiu", însă ulterior imobilul a fost demolat, tară ca reclamantul să fie înștiințat și iară a primi o justă și prealabilă despăgubire; toate bunurile din incintă au fost depozitate în Căminul Cultural și apoi scoase în stradă.

A susținut reclamantul că, deși a adresat numeroase cereri pârâtei și a avut numeroase discuții cu primarul cu privire la respectarea înțelegerii, pârâta nu a răspuns pretențiilor sale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864.

În susținerea cererii a fost depusă la dosar, în fotocopie, cererea adresată primarului și Consiliului Local al Comunei Adunații Copăceni, înregistrată din 15 iunie 2009.

Prin sentința civilă nr. 62 din 14 ianuarie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Giurgiu.

La data de 24 ianuarie 2013, pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. 21422/3/2013.

Prin sentința civilă nr. 127 din 18 mai 2016. Tribunalul Giurgiu a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă și a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată; a omologat raportul de expertiză întocmit de expertul G.; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 55.810 RON (contravaloare clădire) și suma de 34.790 RON (contravaloare lipsă folosință ciădire), respingând capetele de cerere privind bunurile mobile și daunele morale.

Excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâta Comuna Adunații Copăceni, prin primar, a fost găsită neîntemeiată de prima instanță care a reținut ca, deși între părți a mai existat o judecata finalizată prin sentința civilă nr. 6156 din 09 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, nu sunt îndeplinite condițiile identității de părți, obiect și cauză.

Astfel, judecata anterioară a avut ca obiect solicitarea de obligare a pârâților Primăria Adunații Copăceni, prin Primar, și Primarul Comunei Adunații Copăceni ia repararea pagubei care i-a fost cauzată reclamantei S.C. B. S.R.L. prin nesoluționarea cererilor depuse în mod repetat la Primăria Adunații Copăceni; cererea a fost întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 554/2004 și a fost respinsă de instanță cu motivarea că nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, reclamanta având ia dispoziție o acțiune civilă posesorie sau în revendicare.

Prin cererea pendinte, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Adunații Copăceni și Comuna Adunații Copăceni, prin Primar, solicitând plata unor sume de bani în scopul reparării prejudiciului pe care i l-au produs pârâtele, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

În cauză nu există identitate de părți, obiect și cauză pentru a fi întrunite condițiile existenței autorității de lucru judecat. Astfel, în primul dosar, reclamantul s-a judecat cu o persoană juridică, o entitate administrativ-teritorială, pentru a fi obligați pârâții la repararea unei pagube în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, iar în prezenta cauză se judecă o persoană fizică cu două entități administrative având ca obiect o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. (pretenții, despăgubiri).

Pe fond, cererea reclamantului, astfel cum a fost precizată, a fost admisă, în parte, pentru următoarele considerente:

La data de 21 martie 2008, S.C. B. S.R.L., prin administrator A., a cumpărat de la D. imobilul eu destinație de spațiu comercial situat în comuna Adunații Copăceni, iar, la data de 15 iunie 2009, acesta a încheiat cu Primăria Adunații Copăceni o înțelegere prin care îi ceda imobilul sus-menționat în schimbul alocării unui teren pentru edificarea unui alt spațiu comercial; această înțelegere a fost înregistrată în evidențele primăriei din 15 iunie 2009 și a primit rezoluția primarului:

"De acord cu înființarea acestui spațiu", fără ca reclamantul să fie înștiințat și despăgubit, imobilul a fost demolat; prin urmare termenii din înțelegere nu au fost respectați.

La fila 213 din dosar se află Hotărârea nr. 41 din 09 septembrie 2014 a Consiliului Local al Comunei Adunații Copăceni, prin care a fost aprobat și semnat acordul de principiu, între S.C. B. S.R.L. și Comuna Adunații Copăceni, "privind acordarea de despăgubiri în cuantum de 25.000 RON conform anexei x parte integrantă din prezenta hotărâre'". Acordul de principiu dintre părți nu a fost semnat de reclamant (în calitatea sa de administrator al S.C. B. S.R.L.) dar a fost semnat de Comuna Adunații Copăceni, prin Primar.

A reținui prima instanța că, fără îndoială, prin această hotărâre și acord de principiu, pârâta Comuna Adunații Copăceni, prin Primar, a achiesai, în parte, la pretențiile reclamantului în calitatea sa de administrator al S.C. B. S.R.L.

Pe cale de consecință, pârâta a recunoscut că i-a produs un prejudiciu reclamantului în calitatea sa de administrator al firmei susmenționate și că este de acord să repare acest prejudiciu prin acordarea sumei de 25.000 RON.

Cum reclamantul, în calitatea sa de administrator al firmei, nu a semnat acordul de principiu, acesta a înțeles să dovedească prejudiciul încercat prin administrarea probei cu expertiză. Din această probă a rezultat că 52.700 RON reprezintă contravaloarea clădirii demolate, suma de 34.790 RON reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a clădirii de la data de 01 august 2009-07 martie 2016, iar suma de 10.000 RON reprezintă contravaloare bunurilor mobile.

Cu privire ia bunurile mobile, tribunalul a constatat că reclamanta, prin administrator, nu a făcut, în concret, dovada existenței acestora; totodată, reclamanta, prin administrator, nu a dat dovadă de diligentă pentru a-și lua lucrurile din spațiul de depozitare, deși a fost notificată pentru a le ridica, motiv pentru care acest capăt de cerere a fost respins; de asemenea, nu au fost dovedite nici daunele morale.

Pe baza probelor administrate în cauză, în special a acordului depus ia dosar de pârâtă, care a fost calificat drept o achiesare în parte la pretențiile deduse judecății, tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată, astfei cum a fost precizată, este, în parte, întemeiată, în sensul că s-a lacut dovada existenței unui prejudiciu încercat de reclamantă, a faptei ilicite care a fost produsă de pârâte, a vinovăției pârâtelor și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și vinovăția autorului faptei ilicite

Astfel, apreciind că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ., tribunalul a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., administrator al S.C. B. S.R.L., astfel cum a fost precizată, a omologat raportul de expertiză întocmit de expertul G. și a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 55.810 lei - contravaloarea clădirii și suma de 34.790 RON - contravaloarea lipsei de folosință.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâtele Comuna Adunații Copăceni și Primăria Adunații Copăceni, criticând-o pentru neiegaiitate și netemeinicie.

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat

Prin decizia nr. 558/A din 21 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantele - pârâte Comuna Adunații Copăceni și Primăria Adunații Copăceni, împotriva sentinței civile nr. 127 din 18 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în contradictoriu cu intimatul - reclamant A., administrator al S.C. "B." S.R.L.; a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și l-a obligat pe intimatul - reclamant ia plata către apelanta - pârâtă Comuna Adunații Copăceni a sumei de 4.619 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru plătită în apel.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că, sub un prim aspect, apelantele au criticat hotărârea primei instanțe cu referire la soluția dată excepției autorității de lucru judecat, apreciind că în cauză erau incidente dispozițiile art. 163 alin. (1) C. proc. civ.

Critica a fost apreciată ca fiind nefondată. În acest sens, curtea de apel a arătat că, în raport de cauza pretențiilor formulate de intimatui-reclamant în cadrul procesului finalizat cu pronunțarea sentinței civile nr. 6156 din 09 decembrie 2013 de către Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 2452 din 30 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, diferită parțial de cea pe care și-a fundamentat cererea de chemare în judecată care face obiectul cauzei prezente, cerințele la care face referire norma legală pentru existența autorității de lucru judecat nu sunt îndeplinite.

Astfel, dacă în prima dintre cereri reclamantul a cerut să se constate, în temeiul dispozițiilor din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, că omisiunea autorității administrației locale de a executa o convenție (înțelegere), act administrativ în opinia reclamantului, alături de demolarea construcției proprietatea reclamantului, i-au cauzat acestuia un prejudiciu, solicitând repararea sa, în cea de a doua cerere, obiect al prezentei cauze, reclamantul și-a întemeiat pretențiile de despăgubiri pe dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, solicitând repararea pagubei produse de pârâte prin fapta pretins nelegală a demolării construcției pe care o deținea în proprietate.

A mai reținut curtea de apel că instanța de contencios sesizată de reclamant nu a soluționat fondul pretențiilor privind despăgubirile cerute pentru prejudiciul cauzat prin demolarea construcției (care reprezintă și obiect al prezentei cauze), constatând că situația de fapt privind demolarea construcției iese din sfera de competență a instanței de contencios administrativ, având în vedere că nu există acte administrative care sa fie contestate și că reclamantul are la dispoziție o acțiune civilă. Astfel fiind, în lipsa unei analize a fondului pretențiilor de despăgubiri solicitate de reclamant pentru pretinsa faptă ilicită de demolare a construcției aflate în proprietatea sa, soluția prin care instanța de contencios administrativ a constatat practic situarea în afara sferei sale de competență a litigiului cu care a fost învestită și natura civilă a acestuia, nu se poate bucura de autoritate de lucru judecat în fața instanței civile sesizate tocmai cu soluționarea pretenției.

Critica apelantei prin care a susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală, dat fiind că tribunalul a pronunțat o soluție plus petita, a fost găsită, de asemenea, nefondată. S-a apreciat că o încălcare a principiului disponibilității de natura celei invocate de apelantă nu poate fi reținută în cauză, câtă vreme suma indicată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, ca reprezentând întinderea prejudiciului constând în valoarea construcției demolate (52.700 de RON) a fost una cu titlu provizoriu, pentru determinarea valorii exacte a acestui prejudiciu solicitând administrarea probei cu expertiză tehnică; în cadrul dezbaterilor de ia data de 05 mai 2016 s-a solicitat ca repararea prejudiciului să se facă pe baza probelor administrate, semnificând faptul că întinderea despăgubirilor este cea care rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară (55.810 RON).

Curtea de apel a apreciat că sunt fondate criticile vizând aplicarea greșită a dispozițiilor care reglementează răspunderea, civilă delictuală, sub aspectul faptei ilicite.

Astfel, a reținut instanța de apel că, prin raportare la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, pretențiile de despăgubiri formulate de reclamant trebuie analizate, sub aspectul temeiniciei, prin raportare la îndeplinirea celor patru cerințe deduse din dispozițiile art. 998-999 C. civ. (și anume: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu rezultat din săvârșirea acesteia, legătura de cauzalitate dintre cele două elemente, precum și vinovăția cu care a fapta a fost săvârșită). Or, prima instanță a făcut o astfel de analiză în mod incomplet, și anume numai sub aspectul prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a săvârșirii de către pârâte a pretinsei fapte ilicite, nu și al celorlalte elemente, în special al faptei imputate pârâtelor.

Sub acest din urmă aspect apelantefe-parâte au susținut că demolarea construcției s-a tăcut în temeiul normelor legale, o astfel de posibilitate fiind recunoscută în favoarea autorității administrației locale de dispozițiile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/2001 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, dispoziții care au fost puse în aplicare, cu notificarea prealabilă a reclamantului asupra acestui demers.

Privitor ia fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, instanța de apel a reținut că aceasta poate fi definită ca fiind acea faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv ori intereselor legale aparținând altei persoane. Altfel spus, un comportament, acțiune sau inacțiune, devine fapt ilicit dacă, fiind rezultatul încălcării unei norme legale, vatămă un drept subiectiv ori cel puțin un interes legitim și serios al altei persoane.

Analizând caracterul pretins ilicit al faptei imputate de reclamant pârâtelor, instanța de apel a constatat că susținerile reclamantului în acest sens nu pot fi reținute.

Astfel, potrivit art. 33 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor, în forma de la data aplicării acesteia de către apelante: "(I) Prin excepție de la prevederile art. 32, construcțiile executate fără autorizație de construire pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al statului vor putea fi desființate pe cale administrativă de autoritatea administrației publice de pe raza unității administrativ-teritoriale unde se. află construcția, fără sesizarea instanțelor judecătorești și pe cheltuiala contravenientului.

Procedura prevăzută la alin. (1) se poate declanșa din oficiu de autoritatea administrației publice de pe raza unității administrativ-teritoriale unde se află construcția sau la solicitarea proprietarului ori a administratorului legal al terenului aparținând domeniului public sau privat al statului.

În cazul neîndeplînirii de către autoritatea administrației publice competente a procedurii de desființare, în termen de 15 zile calendaristice de la data solicitării prevăzute la alin. (2), proprietarul sau administratorul legal al terenului aparținând domeniului public ori privat al statului va putea trece de îndată la desființarea construcțiilor executate fără autorizație de construire.

Prin excepție de la prevederile ari. 32, construcțiile executate fără autorizație de construire pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al județelor, orașelor ori comunelor vor putea fi desființate pe cale administrativă de autoritatea administrației publice competente, fără sesizarea instanțelor judecătorești și pe cheltuiala contravenientului.

Pentru realizarea prevederilor alin. (1) autoritățile publice competente pot contracta efectuarea acestor servicii cu societăți comerciale specializate în astfel de lucrări, în condițiile legii. "

Prin somațiile și înștiințările emise de Primăria Adunații Copăceni la 11 martie 2009, respectiv la 4 mai 2009 și la 12 iunie 2009, i s-a adus la cunoștință reclamantului că, întrucât construcția pe care o deține este edificată iară autorixație de construire pe domeniul public aparținând Comunei Adunații Copăceni, aceasta trebuie ridicată, în caz contrar autoritatea publică locală urmând a face aplicarea dispozițiilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, în sensul desființării construcției fără sesizarea instanțelor de judecată și pe cheltuiala contravenientului.

Construcția, dobândită în proprietate de reclamant prin contractul de vânzare încheiat cu D. la data de 21 martie 2008, a fost ulterior demolată de apel antele-pârâte.

Nu au fost primite apărările mtimatujui-reclamant care a susținut că dispozițiile legale în temeiul cărora apelantele au procedat ia demolarea construcției nu erau incidente, fiind ulterioare datei edificării construcției, instanța de apel apreciind că, sub acest aspect, normele legale invocate de pârâte nu fac nicio distincție în privința datei construcțiilor pentru care nu s-a obținut autorizație de construire și care pot fi desființate pe cale administrativă, iar reglementarea privind obligativitatea autorizării construcțiilor nu are caracter de noutate, existând și anterior adoptării Legii nr. 50/1991.

Astfel, atât prin Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizațiilor de construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor referitoare la înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără construcții, cât și prin Decretul nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau iară construcțiuni și la interzicerea construirii iară autorizare, era instituită obligația celor care edificau construcții de a obține în prealabil autorizarea acestora, dar și dreptul autorităților administrative de a solicita în instanță desființarea construcțiilor neautorizate sau de a demola construcțiile din această categorie.

Așa fiind, instanța de apel a apreciat că, de vreme ce fapta pretins cauzatoare a prejudiciului pentru care intimatul-reclamant solicită o reparație își are temeiul în norme legale ce prevăd în competența unității administrative inclusiv acțiunea de demolare a construcțiilor edificate pe terenul aflat în domeniul său public ori privat, nu poate fi reținut caracterul său ilicit.

Această concluzie nu poate fi înlăturată de împrejurarea că, potrivit susținerilor intimatului-reclamant, nu a existat o autorizație de desființare a construcției. Instanța de apel a reținut că, deși apeiantele-părâte nu au făcut dovada ca o astfel de autorizație a fost emisă (ea fiind necesară potrivit art. 8 din Legea nr. 50/1991 și nefiind incidente dispoziții de excepție de la acestea), totuși această împrejurare prin ea însăși nu este de natură să confere un caracter ilicit în sensul dispozițiilor de drept material aplicabile, câtă vreme demersul la care au recurs apelantele era unul prevăzut de iege. în plus, nu se poate reține ca fiind dovedită o legătură de cauzalitate între prejudiciul cauzat reclamantului și omisiunea emiterii autorizației de desființare.

Criticile apelantelor privitoare ia stabilirea eronată a contravalorii clădirii demolate, ca urmare a evaluării greșite făcute de expertul evaluator prin omisiunea de a lua în considerare elemente de fapt cum sunt vechimea construcției și starea fizică a acesteia la momentul la care a fost demolată, au fost. găsite nefondate. A reținut instanța de apel că, din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în fața primei instanțe de expertul G. (inclusiv din răspunsul la obiecțiuniîe formulate de părți), rezultă că acesta a avut în vedere aspectele menționate de părți, raportându-se la elaborarea lucrării și de constatările și planșele foto cuprinse în raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul E. la o dată anterioară demolării construcției.

Însă, în raport de constatarea lipsei caracterului, ilicit al faptei imputate apelantelor de către intimat, instanța de apel a constatat că, lipsind una din condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a apelantelor, pretențiile întimatului-reclamant, întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., nu pot fi considerate întemeiate.

A mai reținut instanța de apel că, în aceste condiții, nu poate fi înlăturată concluzia de mai sus prin acceptarea tezei intimatului-reelamant, validată de prima instanță, potrivit cu care valorează drept recunoaștere a pretențiilor reclamantului, inclusiv sub aspectul caracterului ilicit al faptei apelantelor, propunerea acestora de a încheia cu reclamantul un acord de principiu (pentru a căruî aprobare a fost emisă Hotărârea nr. 41 din 09 septembrie 2014 a Consiliului Local al Comunei Adunații Copaceni) privind plata către reclamant a sumei de 25.000 de RON, cu titlu de despăgubiri.

A apreciat instanța de apel că actul juridic pe care apelantele au fost de acord să îl încheie (și pe care intimatul-reclamant a refuzat să îl încheie) nu poate avea decât semnificația intenției apelantelor de a încheia în mod amiabil procesul aflat pe rolul Instanțelor de judecată, fiind emis în timpul desfășurării procesului; în plus, în chiar cuprinsul actului, lapct. 1.1. este menționat că este încheiat în vederea stingerii litigiului care formează obiectul dosar nr. x/2012.

Cu referire la motivul de apel invocat din oficiu la termenul de la 15 februarie 2017, vizând lipsa calității procesuale active a reclamantului în promovarea acțiunii, curtea de apel a reținut că nu este fondat, întrucât societatea comercială S.C. B. S.R.L., în numele căreia a acționat injustiție reclamantul, nu mai este în ființă, fiind radiată din evidențele Registrului Comerțului, potrivit hotărârii Tribunalului București depuse la dosar, iar reclamantului - ca unic asociat, îi revin, ea efect al radierii, conform dispozițiilor art. 237 alin. (13) din Legea tir. 31/1990, bunurile rămase în patrimoniul societății.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a admis apelul și a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) și art. 451 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel l-a obligat pe întimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă Comuna Adunații Copăceni a sumei de 4.619 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru achitată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant A., solicitând casarea deciziei atacate și acordarea de daune interese constând în actualizarea sumei stabilite de prima instanță drept despăgubiri cu rata inflației și în dobânda legală.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., recurentut-reclamam a arătat următoarele: motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este incident deoarece instanța de apel a admis apelul formulat de pârâtele Comuna Adunații Copăceni și Primăria Adunații Copăceni, fără să țină seama de faptul ca acestea nu își îndepliniseră obligația legală privind achitarea taxei judiciare de timbru.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este incident deoarece instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este aplicabil deoarece curtea de apel a admis apelul considerând în mod greșit că Legea nr. 50/1991 permite demolarea oricărei clădiri, în orice condiții, fără îndeplinirea vreunei proceduri sau eliberarea autorizației de desființare a construcțiilor și fără emiterea unui act administrativ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că prin încheierea de ședință din 14 iunie 2017, s-a reținut că taxa de timbru a fost achitată în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 146/1997.

Or, instanța de apel a aplicat o lege abrogată, întrucât la data introducerii cererii de apel (29 august 2016) era în vigoare O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, care stipulează expres la art. 58 că "La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abrogă Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare (...)."

Deși O.U.G. nr. 80/2013 nu conține prevederi exprese privind abrogarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, instanța de apel a soluționat excepția netimbrarii apelului fără a ține seama de prevederile art. 32, art. 35, art. 38 și art. 39 ale acestor norme metodologice.

A arătat reclamantul că, la termenele din 15 februarie 2017 și, respectiv, 14 iunie 2017, a invocat excepția netimbrarii apelului, excepție pe care instanța a respins-o cu motivarea că a fost depusă în original chitanța nr. 3780 din 23 noiembrie 2016, reprezentând taxa de timbru achitată pentru acest dosar, emisă de Consiliul Local Adunații Copăeeni, astfel încât toate susținerile intimatului-reclamant referitoare la depunerea acestei sume în contul prevăzut de ordonanța care reglementează taxele judiciare de timbru, respectiv O.U.G. nr. 80/2013, urmează a fi verificate de organele fiscale competente, fiind suficientă chitanța depusă la dosar cu această mențiune; la termenul din data de 14 iunie 2017, instanța nu a mai pus în discuția părților această excepție.

Sub un alt aspect, reeurentui-reclamant a arătat că în chitanța prin care se susține că a fost plătită taxa de timbru, nu este prevăzut contul în care a fost plătită această taxă, aceasta tund întocmită cu încălcarea dispozițiilor legale.

Apelanteie-pârâte au depus cererea de apel la data de 29 august 2016, fără a achita taxa de timbru, iar instanța de apel, prin citația emisă la data de 11 octombrie 2016, a dispus citarea pârâtelor cu mențiunea de a achita taxa judiciara de timbru în cuantum de 4.619 RON, sub sancțiunea anulării cererii, pârâtele nedând curs acestor dispoziții.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 146/1997, act normativ pe care instanța de apel l-a reținut ca fiind incident în cauză, taxele de timbru se plătesc anticipat, iar neîndepiinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau cererii. Art. 18 alin. (1) din aceiași act normativ prevede că instanța de judecată este cea care stabilește cuantumul taxei de timbru. De asemenea, conform art. 35 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, adică înainte de primirea (înregistrarea), efectuarea sau eliberarea actelor taxabile sau înainte de prestarea serviciilor.

Prin raportare la dispozițiile legale menționate, reeurentui-reclamant a susținut că pârâtele au încălcat dispozițiile art. 2 alin. (1) și ale art. 20 din Legea nr. 146/1997, precum și pe ale art. 35 alin. (1) și (4) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997. Având în vedere că prestarea serviciului taxabii a început la momentul înregistrării cererii și că nu există nici un motiv ca acesta sa continue a fi prestat câtă vreme pârâtele nu și-au îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, respectiv nu au respectat termenul de favoare acordat în mod excepțional conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, respectiv de art. 35 alin. (2) și art. 36 din Normele metodologice pentru aplicarea acestei legi pentru achitarea taxei de timbru, se impunea anularea cererii de apel, ea efect al admiterii excepției de netimbrare.

Reeurentui-reclamant a arătat că dovada plății taxelor judiciare de timbru o constituie copia de pe chitanța de încasare în numerar, eliberată de unitățile Casei de Economii și Consemnațiuni sau de trezoreriile statului sau, după caz, copia de pe ordinul de piață vizat de unitatea ia care s-a făcut plata, certificate pentru conformitate de organul prestator al serviciului; deși instanța de apei a menționat m încheierea din 14 iunie 2017 că "taxa de timbru a fost achitată potrivit chitanței aflată la fila 30 din dosar, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 146/1997 coroborate cu dispozițiile art. 39 din Normele Metodoiogice de aplicare a Legii nr. 146/1997", acest argument nu poate fi acceptat deoarece legea la care instanța face referire a fost abrogată; pe de altă parte, nu sunt îndeplinite nici dispozițiile art. 39 din Ordinul nr. 760/C/1999 având în vedere că înscrisul depus de pârâte nu este eliberat de unitățile Casei de Economii și Consemnațiuni sau de trezoreria statului și nu este certificat pentru conformitate de organul prestator al serviciului.

Printr-o altă critică recurentul a arătat că a formulat cereri de recuzare a membrilor completului de judecată din apel, care au fost respinse prin încheierea din data de 04 mai 2017; motivele pentru care l-a recuzat pe membrii completului de judecată și care au dat naștere la îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței de apei au fost dovedite prin înscrisurile depuse în data de 12 iunie 2017, pentru termenul din 14 iunie 2017.

Recurentul a solicitat să se constate că, atât excepția procesuală privind taxa de timbru, cât și motivele de recuzare, au fost întemeiate.

Astfel, la data introducerii cererii de apel, erau în vigoare dispozițiile art. 55 ale O.U.G. nr. 80/2013, care prevăd că:

"Pentru cererile și acțiunile introduse până ia intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc și se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor".

Recurentul-reclamant a făcut referire la dispozițiile art. 33 din acest act normativ și a susținut că pârâtele nu au dat curs solicitării instanței de a achita taxa de timbru conform citației emisă în cauză ia data de 11 octombrie 2016, astfel că instanța de apel a respins în mod nelegal excepția de netirnhrare a cererii de apel, încălcând formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prin urmare, se impune casarea deciziei civile nr. 558/A din data de 21 iunie 2017, pronunțată de Curtea Apel București.

Cu referire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aplicabil atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Astfel, Curtea Apel București nu a explicat, de o manieră convingătoare și în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raționamentul juridic pe care l-a adoptat, iar hotărârea care face obiectul recursului nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și să permită exercitarea controlului judiciar.

Instanța de apei, făcând referire la dispozițiile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/2001 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, nu a explicat cum a ajuns la concluzia că demolarea s-a făcui în temeiul normelor legale, având în vedere ca, nici în fața instanței de fond și nici în apei, pârâtele nu au susținut acest aspect. Mai mult, instanța de apei nu a pus în discuția părților acest aspect, nu a stabilit situația juridică a construcției și a terenului pe care se află construcția și nu a stabilit cui îi revenea competența de a demola construcția; de asemenea, nu a stabilit dacă respectiva construcție se încadra în categoriile de construcții prevăzute de art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, iar din înscrisurile depuse la dosar nu reiese că a fost începută vreo procedură de demolare pe cale administrativă a imobilului pentru care se solicită despăgubiri.

Din motivele de apel depuse de pârâte nu rezultă că acestea ar fi criticat soluția primei instanțe în ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, sub aspectul faptei ilicite.

A arătat recurentul-reciamant că la mai multe termene de judecată Tribunalul Giurgiu a solicitat pârâtelor să depună la dosar actele care au stat la baza demolării imobilului, însă acestea nu s-au conformat dispozițiilor instanței. Atunci când a luat cunoștință de prima adresă, prin care s-a pus în discuție aplicarea dispozițiilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, s-a adresat Judecătoriei Giurgiu cu o cerere de chemare în judecată prin care a contestat respectiva adresă; această acțiune care a fost suspendată ca urmare a faptului că între părți a intervenit înțelegerea nr. 4304 din 15 iunie 2009, pe care pârâtele nu au respectat-o, nerăspunzând ulterior cererilor pentru punerea acesteia în aplicare.

De altfel, așa cum rezultă din referatul atașat rezoluției Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu (aflat în volumul I al dosarului Tribunalului Giurgiu la filele 137 -139). din solicitările pentru a se ajunge la o înțelegere între părți, din notele de ședință și din adresele depuse la dosar, pârâtele nu au invocat nîciodală că au demolat imobilul în baza Legii nr. 50/1991, ci au susținut că înțelegerea nr. 4304 din 15 iunie 2009 nu mai poate fi respectată din diverse motive și că doresc să se înțeleagă și să acorde despăgubiri numitului A.

Pârâtele nu au depus întâmpinare și nici vreun document cu privire la demararea procedurii de demolare a imobilului pe cale administrativă, deși instanța de fond le-a solicitat în nenumărate rânduri pârâtelor "să pună la dispoziție actele care au stat la baza demolării". Adresele la eare face referire instanța de apel nu pot fi luate în considerare, având în vedere că nu s-a făcut dovada comunicării lor și nu conțin datele de identificare a construcției care urmează a fi demolată; în plus, neemiterea niciunui act administrativ constituie faptă ilicită.

A subliniat reeurentui-reclamant că, nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel, pârâtele nu și-au fundamentat apărările în sensul că demolarea construcției s-a făcut în baza Legii nr. 50/1991. Acestea au susținut că la baza demolării a stat înțelegerea din data de 15 iunie 2009 (înțelegere care este ulterioară emiterii adreselor), motiv pentru care au și încercat o soluționare pe cale amiabilă a litigiului, prin emiterea hotărârii Consiliului Local al Comunei Adunații Copăceni pentru acordarea de despăgubiri. Mai mult. în fața procurorului ele la Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu, învestit cu soluționarea plângerii penale formulate de reclamant, d-nui F., primarul în funcție ia acea vreme a declarat că "Primăria Adunații Copăceni dorește să acorde despăgubiri numitului A.". De asemenea instanța de contencios administrativ a Tribunalului București, care a soluționat cauza ce a făcut obiectul dosar nr. x/2012, a constatat că în cauză "nu există acte administrative", recomandând adresarea către instanța civilă.

A mai arătat recurentul-reclamant că, deși s-a adresat în scris, în zece rânduri, autorităților administrative din Adunații Copăceni, pentru respectarea înțelegerii nr. 4304 din 15 iunie 2009 sau pentru găsirea unei soluții litigiului dintre părți, nu a primit răspuns. Mai mult. în fața instanței de apel, cu prilejul acordării cuvântului pe fond, ambii reprezentanți ai pârâtelor au solicitat instanței admiterea apelului invocând doar faptul că "în cauză există autoritate de lucru judecat"; niciunul din reprezentanții pârâtelor nu a invocat un alt motiv, așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 14 iunie 2017.

Or, pentru a fi în situația unei fapte licite, Primarul Comunei Adunații Copăceni, Primăria Comunei Adunații Copăceni și Consiliul Local al Comunei Adunații Copăceni trebuiau să demareze procedura prevăzută de Legea nr. 50/1991. Această procedură era permisă numai dacă imobilul care urma a fi demolat în baza art. 33 alin. (4) din acest act normativ, se încadra în categoria prevăzută de respectivul articol. însă, în speța nu a fost demarată o asemenea procedură, nu au fost emise autorizație de desființare, decizie a primarului ori hotărâre a consiliului local în acest sens, tăcând astfel imposibilă formularea unei contestații pe calea contenciosului administrativ (în lipsa unui act administrativ care să poată fi atacat).

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a soluționat fondul cauzei fără a da cuvântul părților pe acest aspect și fără a le da posibilitatea să formuleze și să administreze probe în dovedirea pretențiilor. Prin urmare, s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituție, hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind nulă conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. în consecință devin incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și art. 312 din C. proc. civ.

Susținând că nu a putut pune concluzii în fond și că nu i s-a dat posibilitatea de a face apărări în privința problemei în raport de care instanța s-a pronunțat asupra fondului - lipsa faptei ilicite, recurentul-reclamant a susținut că au fost încălcate principiul contradictorialității și principiul respectării dreptului la apărare, cu consecința producerii unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură pronunțat în aceste condiții.

În opinia recurentului, instanța de fond a reținut în mod corect întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, prevăzute de art. 998 - art. 999 C. civ., respectiv existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtelor în comiterea faptei.

Fapta ilicită a pârâtelor este reprezentată de demolarea unei construcții în privința căreia nu s-a tăcut dovada că se încadra în categoria celor pentru care Legea nr. 50/1991 permite demolarea pe cale administrativă.

Din considerentele deciziei rezultă că instanța de apel nu a analizat și nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea corectă a legii, fiind înlăturate în mod nelegal și netemeinic probele din dosar și apărările intimatului-reciarnant referitoare la lipsa documentelor justificative privind demolarea construcției.

Cum, potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apei, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în opinia recurentului, în temeiul art. 304 pct. 7 și al art. 312 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, deoarece instanța de apei a soluționat, procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în mod greșit instanța de apei a apreciat că Legea nr. 50/1991 permite demolarea oricărei clădiri în orice condiții, tară îndeplinirea vreunei proceduri sau eliberarea autorizației de desființare a construcțiilor.

Astfel, art. 33 din Legea nr. 50/1991, în forma în vigoare în anul 2009 (când a avut loc demolarea), prevedea:

" (I) Prin excepție de la prevederile art. 32. construcțiile executate fără autorizație de construire pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al statului, cât șt construcțiile, lucrările și amenajările cu caracter provizoriu, executate pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al județelor, municipiilor, orașelor și comunelor vor putea fi desființate pe cale administrativă de autoritatea administrației publice de pe raza unității administrativ-teritoriale unde se află construcția, fără sesizarea instanțelor judecătorești și pe cheltuiala contravenientului. (2) Procedura prevăzută la alin. (1) se poate declanșa din oficiu de autoritatea administrației publice de pe raza unității administrativ-teritoriale unde se află construcția sau la solicitarea proprietarului ori a administratorului legal al terenului aparținând domeniului public sau privat al statului. (3) În cazul neîndeplinirii de către autoritatea administrației publice competente a procedurii de desființare, în termen de 15 zile calendaristice de la data solicitării prevăzute la alin. (2), proprietarul sau administratorul legal al terenului aparținând domeniului public ori privat al statului va putea trece de îndată la desființarea construcțiilor executate fără autorizație de construire. (4) Prin excepție de la prevederile art. 32, construcțiile executate fără autorizație de construire pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al județelor, orașelor ori comunelor vor putea fi desființate pe cale administrativă de autoritatea administrației publice competente, fără sesizarea instanțelor judecătorești și pe cheltuiala contravenientului (5) Pentru realizarea prevederilor alin. (1) autoritățile publice competente pot contracta efectuarea acestor servicii cu societăți comerciale specializate în astfel de lucrări, în condițiile legii".

Prin urmare, legea nu permitea autorității administrației pubiice locale demolarea oricărei construcții și în orice condiții. Din înscrisurile de la dosar nu reiese dacă construcția a fost edificată fără autorizație de constmcție, dacă era construită pe terenul aparținând domeniului public sau privat ai statului, dacă avea caracter provizoriu ori dacă a fost demarată procedura prevăzută de alin. (1) și (2) din art. 33 din Legea nr. 50/1991. De asemenea, în anul 2009 (când a avut loc demolarea imobilului) Legea nr. 50/1991 nu permitea autorității pubiice locale desființarea construcțiilor fără emiterea prealabilă a unei autorizații de desființare.

Recurentul a invocat dispozițiile art. 12, 16, 39, 59, 66, 67 și 77 din Ordinul nr. 1430/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții (actualizat în martie 2009), în vigoare la data demoiării construcției - august 2009, și a susținut că legea nu conferă pârâtelor atribuția de a dispune direct prin emiterea unor adrese desființarea construcției, ci îi conferă atribuțiile privind demararea procedurilor legale, la finalul cărora se decide emiterea autorizației de demolare, știut fiind că, în vederea emiterii unei autorizații de demolare, se parcurg procedurile obligatorii prevăzute de lege, care implică inclusiv obținerea tuturor avizelor și acordurilor prevăzute de lege, fiind posibilă și intrarea în legalitate în sensul prevederilor art. 59 alin. (2) și (3) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009.

La dosar este depusă o hotărâre judecătorească definitivă (sentința civilă nr. 1663 din 18 iunie 2004, pronunțată de Judecătoria Giurgiu) care atestă că inventarul terenurilor și al clădirilor sunt și rămân în patrimoniul fostului proprietar Cooperația de Consum și Credit (UJ. C. civ.) Giurgiu; prevederile acestei hotărâri sunt, implicit, valabile și pentru subachizitorii de bună-credință.

În speță, faptele ilicite ale autorităților administrative de a nu respecta înțelegerea, de a nu răspunde adreselor, respectiv de a nu emite nici un act administrativ în cauză, echivalează cu o expropriere fără o despăgubire dreaptă, justă și prealabilă.

Motivarea instanței de apel conform căreia "demersul la care au recurs apelantele era unul prevăzut de lege" demonstrează aplicarea greșită a legii, întrucât Legea nr. 50/1991 permite autorității administrației publice locale demararea unei proceduri privind demolarea pe cale administrativă numai a anumitor construcții, în condițiile expres prevăzute de lege. Din actele depuse ia dosar nu rezultă că pârâtele s-au aflat în vreuna din cauzele prevăzute de art. 33 din Legea nr. 50/1991. Acest lucru nu rezultă nici din apărările formulate de intimate care, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, au înțeles să se apere invocând excepția autorității de lucru judecat.

Din înscrisurile de la dosar nu rezultă că ar fi fost demarată procedura demolării pe cale administrativă prevăzută de Legea nr. 50/1991; la dosar nu există acte ale organelor cu atribuții de control cu privire la calitatea și starea construcțiilor. În acordarea despăgubirilor, instanța de fond a luat în considerare exclusiv concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.

A mai arătat recurentul că expertiza efectuată în cauză a răspuns tuturor obiectivelor propuse de instanță, cu acordul părților, reprezentanții pârâtelor exprimându-și acordul la fixarea tuturor obiectivelor propuse spre expertizare, învederând ca "sunt de acord cu obiectivele stabilite de instanță'" și precizând că "acestea sunt suficiente". Mai mult, prin obiecțiuniie formulate, pârâtele au invocat doar faptul că expertul a considerat vechimea clădirii la 30 ani, iar în privința lipsei de folosință a imobilului expertul a socotit o rată de capitalizare de 11 la sută (considerată prea mare față de 8,5 la sută), solicitându-se actualizarea.

Din motivele de apel reiese faptul că pârâtele au criticat soluția instanței de fond sub aspectul greșitei interpretări a probelor și greșitei aplicări a legislației în domeniu cu privire la prejudiciul cauzat, ca și condiție a răspunderii civile delictuale.

Instanța de apel a constatat, cu privire la acest motiv de apel, că este nefondat, însă critica vizând aplicarea greșită a dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală sub aspectul faptei ilicite a fost găsită întemeiată.

Din Secturarea motivelor de apei formulate se constată ca apelantele nu au argumentat și nu au susținut cu nici un fel de probe aplicarea greșită a dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală sub aspectul faptei ilicite (nefacând acest lucru nici în fața instanței de fond); prin urmare, Curtea de Apel București s-a pronunțat în afara limitelor criticilor de apel formulate și fără apune în discuția părților acest fapt.

Întrucât apelul este o cale de atac, apelanta avea obligația de a dezvolta criticile sale în fapt și în drept, față de modul în care s-a desfășurat judecata la prima instanță sau față de hotărârea atacată, prin motivele de apel fixându-se limitele în care judecata va avea loc în calea de atac.

A mai arătat recurentul că instanța de apel nu a ținut cont de apărările pe care ie-a formulat prin întâmpinare cu privire la acest aspect, reținând doar critica referitoare la anul edificării construcției (înainte de 1990) și considerând aplicabile dispozițiile Decretului nr. 221/1950 (abrogai din anul 1958) și pe cele ale Decretului nr. 144/1958, de asemenea abrogat la data demolării construcției; în schimb, fără a avea Ia dispoziție o documentație de natură să justifice declanșarea procedurii desființării construcției pe cale administrativă, interpretând greșit dispozițiile Legii nr. 50/1991, instanța de apei a apreciat că acțiunea pârâtelor de a intra cu buldozerul într-un imobil care nu le aparținea, fără a emite vreun act, nu este o faptă ilicită.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că demolarea construcției a avut loc fără respectarea înțelegerii dintre părți, înțelegere în care era specificat "nu demola înainte de emiterea unei hotărâri" și, de asemenea, instanța nu a ținut cont că demolarea a fost făcută fără a fi emis un act administrativ, fără a exista o dispoziție a primarului privind desființarea construcției, tară a fi emisă o autorizație de desființare țașa cum prevede art. 8 din Legea nr. 50/1991) și fără sesizarea instanței de judecată.

De asemenea, instanța de apel nu a cercetat situația juridică a terenului pe care se află construcția, nu a cercetat dacă respectiva construcție avea sau nu autorizație de construcție, nu a stabilit dacă respectiva construcție era o construcție provizorie, pentru a putea vorbi de demolarea în mod legal a imobilului în litigiu. Instanța de apel nu a ținut cont de nici una din probele administrate în fața instanței de fond a Tribunalului Giurgiu și nici de faptul că între părți intervenise o înțelegere (ulterioară oricăror adrese) pe care pârâtele nu au respectat-o. Mai mult, instanța nu a ținut cont nici de faptul că pârâtele au emis o hotărâre de consiliu pentru acordare despăgubiri, la cinci arii de la demolare, hotărâre prin care și-au recunoscut vinovăția de a fi provocat un prejudiciu și, implicit, existența faptelor ilicite.

Pentru motivele expuse, reeurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului; în temeiul dispozițiilor art. 1084 C. civ. a solicitat acordarea de daune-înterese constând în actualizarea sumei stabilită de instanța de fond drept despăgubiri pentru prejudiciul cauzat eu rata inflației și în dobânda legală.

Examinând decizia recuraîă prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în speță, Înalta Curte reține următoarele:

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este fondat

În acest sens Înalta Curte constată că, față de data înregistrării cererii de chemare în judecată (11 iunie 2012) și de dispo