ÎCCJ, decizie (scj.ro #133328)

Contract de împrumut. Acțiune în stabilirea termenului de restituire. Incidența dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: acțiune în stabilirea termenului de restituire

-contract de împrumut

-prescripția dreptului la acțiune

C. civ. din 1864, art. 1582, art. 1583

Decretul nr. 167/1958, art. 7 alin. (2)

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, î

n obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

În cazul în care părțile unui contract de împrumut nu au prevăzut un termen pentru restituirea împrumutului, împrumutătorul are la îndemână o acțiune prin care poate să solicite instanței să stabilească un termen de restituire, doar că această acțiune nu este imprescriptibilă, ci trebuie formulată în trei ani de la data încheierii contractului, după care ar avea o acțiune în restituire, prescriptibilă în trei ani de la data la care se fixase termenul de restituire.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2004 din 24 noiembrie 2016

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la 01 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/182/2013 pe rolul Judecătoriei Baia-Mare, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul B., admiterea acțiunii și stabilirea termenului de restituire a împrumutului acordat, în sumă de 357.899 RON și 46.070 Euro.

Prin sentința civilă nr. 9.163 din 17 septembrie 2013, pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. x/182/2013 s-a admis excepția insuficientei timbrări a acțiunii, s-a anulat cererea de chemare în judecată ca insuficient timbrată și s-a respins ca rămasă fără obiect excepția de necompetență materială a Judecătoriei Baia Mare.

Prin decizia civilă nr. 13/A din 23 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/182/2013 a fost admis apelul declarat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 9163 din 17 septembrie 2013, pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. x/182/2013, care a fost anulată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. civilă nr. 775/R din 26 aprilie 2014 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/182/2013, s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 13/A din 23 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. 2337/182/2013, care a fost menținută.

Pentru a pronunța astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Corect a reținut instanța de apel că prima instanță a fost învestită cu o acțiune în stabilirea termenului de restituire pentru împrumutul acordat pârâtului, în sumă de 357.899 Ron și 46.070 Euro.

În doctrină s-a statuat că instanța este îndreptățită să stabilească un termen pentru restituirea împrumutului, potrivit art. 1583 C. civ., în două situații.

Prima situație, când în contract se stipulează că împrumutatul va restitui împrumutul când va putea - contractul de împrumut fiind afectat de un termen suspensiv incert. În acest caz instanța de judecată este chemată să transforme un termen suspensiv incert într-un termen suspensiv cert.

O a doua situație care se subsumează dispozițiilor art. 1583 C. civ. este aceea în care persoana împrumutată se obligă să restituie împrumutul când va voi și în această situație este vorba de un termen incert pe care instanța (învestită cu acțiunea de stabilire a termenului pentru restituirea împrumutului) este chemată să-l transforme într-un termen cert.

O atare acțiune nu echivalează cu o acțiune de obligare a pârâtului să restituie împrumutul, care este patrimonială și evaluabilă pecuniar.

În ceea ce privește acțiunea de stabilire a termenului pentru restituirea împrumutului, în doctrină există mai multe opinii, una majoritară, în sensul că această acțiune precede acțiunea de executare silită a contractului, prin care împrumutătorul solicită restituirea împrumutului și este imprescriptibilă și o altă opinie, potrivit căreia, pentru stabilirea termenului de restituire a împrumutului și restituirea lui, instanța este învestită cu o acțiune unică, însă această opinie a rămas izolată în doctrină.

În prezenta cauză, reclamantul a învestit instanța cu o acțiune pentru stabilirea termenului pentru restituirea împrumutului, nu a solicitat constatarea unui drept patrimonial, nulitatea, anularea, rezoluțiunea unui act juridic patrimonial astfel încât să se impună stabilirea taxei judiciare potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1

1

) din Legea nr. 146/1997.

Prin urmare, instanța de apel a reținut corect că obiectul acțiunii civile nu poate fi schimbat de către instanță și corect a fost casată hotărârea și trimisă cauza spre rejudecare.

Criticile pârâtului-recurent referitoare la faptul că între părți nu există un contract de împrumut cu clauze clare nu vizează considerentele sau dispozitivul deciziei pronunțate în apel, întrucât prin acea hotărâre instanța de apel nu a tranșat natura raportului juridic existent între părți, ci a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare pentru a fi judecată cauza în limita învestirii.

Nu a putut fi primită critica potrivit căreia clasificarea pe care o face Legea nr. 146/1997 cu privire la acțiunile evaluabile și neevaluabile în bani nu are nicio legătură cu natura patrimonială sau nepatrimonială prevăzută de Codul de procedură civilă.

Deși Legea nr. 146/1997 are un vădit caracter fiscal, evident taxa judiciară de timbru s-a stabilit ținând seama de natura patrimonială a litigiului - când taxa judiciară de timbru este stabilită în funcție de obiectul dedus judecății sau pentru litigiile nepatrimoniale, cu taxă fixă, însă clasificarea litigiilor în patrimoniale și nepatrimoniale se face ținând seama de dispozițiile de procedură civilă în materie.

În fața primei instanțe s-a invocat și excepția netimbrării și excepția necompetenței materiale, însă ordinea invocării nu este extrem de riguros stabilită de legiuitor, care, în art. 137 C. proc. civ., a stabilit doar că instanța se va pronunța asupra excepțiilor de procedură și apoi asupra celor de fond care fac de prisos cercetarea cauzei.

Fiind sesizată cu două excepții: una referitoare la competența materială a instanței și cealaltă referitoare la sancțiunea aplicabilă în cazul în care nu este legal timbrată acțiunea, instanța va stabili prioritatea soluționării excepțiilor în funcție de efectele pe care le produc.

Este real că acțiunea trebuia timbrată la data învestirii instanței sau până la primul termen de judecată, iar în cazul în care nu se respectă aceste dispoziții legale se aplică sancțiunea anulării cererii, însă verificarea timbrajului, aplicarea sancțiunii trebuie efectuată de către instanța legal învestită, deoarece, în caz contrar, actele de procedură efectuate de către un judecător necompetent sunt nule, potrivit art. 105 alin.(1) C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de recurs a constatat că instanța trebuia să soluționeze cu prioritate excepția necompetenței materiale și abia ulterior, dacă această excepție era respinsă, se putea analiza problema legalei timbrări a cererii.

Însă, în ipoteza în care temeiul juridic al acțiunii nu este clarificat, instanța nu este ținută de temeiul de drept invocat de parte, dar această problemă trebuie clarificată în contradictoriu cu părțile din proces, pentru respectarea principiului contradictorialității.

În cazul de față, prima instanță a stabilit taxa judiciară de timbru pentru acțiunea în restituire împrumut deși nu a pus în discuție schimbarea temeiului juridic al acțiunii, în condițiile în care reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în stabilirea termenului pentru restituirea împrumutului.

Prin urmare, corect a statuat instanța de apel că prima instanță trebuia să judece, strict, în limita învestirii și, raportat la cererea cu care a fost învestită, să-și verifice competența și să stabilească taxa judiciară de timbru.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 7839 din 18 septembrie 2014 a Judecătoriei Baia Mare, pronunțată în dosarul nr. x/182/2013, s-a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, Secția I civilă sub nr. x/100/2014.

Prin sentința civilă nr. 875 din 30 septembrie 2015 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosarul nr. x/100/2014, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul B.

S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul B.

S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. și, în consecință, s-a stabilit la 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri termenul de restituire a împrumutului, în sumă de 71.000 lei RON (710.000.000 lei ROL) acordat de reclamantul A. pârâtului B.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Pentru a soluționa excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune s-a procedat la analiza naturii raportului juridic dintre părți, pentru a stabili dacă între părți s-a încheiat un împrumut sau bunurile au fost date cu alt titlu. În această ordine de idei s-a reținut că sumele cu privire la care reclamantul a invocat natura juridică de împrumut sunt sume ridicate de pârâtul B. din contul bancar al reclamantului A., cont asupra căruia avea împuternicire, astfel: 200.000.000 ROL cu ordin de plată 2 din 3 august 2004; 200.000.000 ROL cu ordin de plată 3 din 3 august 2004; 200.000.000 ROL cu ordin de plată 1 din 4 august 2004; 110.000.000 ROL cu ordin de plată 4 din 5 august 2004; 134.000.000 ROL cu ordin de plată 115 din 12 octombrie 2004; 386.019.193 ROL cu ordin de plată 6 din 8 iunie 2005; 82.470 RON cu ordin de plată 9 din 5 septembrie 2005; 142.901 RON cu ordin de plată 4 din 7 aprilie 2006; 46.070 EUR cu ordin de plată 1170377OP08 din 11 noiembrie 2003.

Din înscrisurile depuse la dosar (ordinele de plată, extrase cont etc.) este în mod cert dovedit că sumele au fost ridicate de pârât din contul reclamantului, însă, era necesar a se stabili dacă sumele ridicate au caracterul unui împrumut sau au fost ridicări și viramente efectuate de pârât în executarea mandatului dat de reclamant pentru efectuarea de diferite plăți sau achiziționarea unor servicii sau mărfuri, achitare facturi, etc.

În ordinele de plată nr. 1 din 4 august 2004, nr. 2 din 3 august 2004, nr. 3 din 3 august 2004 și nr. 4 din 5 august 2004 beneficiar al sumelor este trecut pârâtul B., pe ordinele de plată fiind mențiunea olografă a acestuia conform căreia numele respective reprezintă „împrumut”. Cu privire la aceste patru ordine de plată, totalizând suma de 71.000 lei Ron (710.000.000 ROL) prima instanță a reținut că s-a făcut dovada naturii juridice de împrumut, fiind probată calitatea de plătitor a reclamantului A., calitatea de beneficiar a pârâtului B. și faptul că sumele reprezintă un împrumut, mențiunea „împrumut” fiind efectuată olograf de însuși pârâtul.

Împrumutul este un act consensual, părțile sunt rude (cumnați) au colaborat în afaceri, pârâtul fiind la un moment dat asociat cu fiul reclamantului și cu reclamantul într-o societate comercială, astfel încât împrumutul s-a realizat fără întocmirea unui înscris în forma clasică. De altfel, condițiile de formă prevăzute de lege nu sunt prevăzute „

ad validitatem

”, ci „

ad

probationem

”.

Având în vedere aspectele de mai sus, prima instanță a reținut ca dovedită natura juridică de împrumut pentru sumele totalizând 71.000 lei cuprinse în ordinele de plată nr. 1, 2, 3, 4 emise în august 2014, ordine de plată menționate mai sus.

În restul ordinelor de plată și documentelor depuse de reclamant și invocate de acesta se poate observa foarte clar că ridicările sau viramentele s-au făcut pentru terțe persoane și reprezintă achitare facturi, aport asociat A., restituire dividende încasate eronat (la SC C. SRL unde au fost asociați părțile) sau plată către D., vânzătorul terenului din Brașov, achiziționat de SC E. SRL, unde erau asociați pârâtul și fiul reclamantului.

Reclamantul a probat existența împrumutului, însă numai cu privire la cele patru ordine de plată emise în august 2004. Nu s-a dovedit prin probele administrate că restul sumelor ar fi avut aceeași natură juridică de împrumut.

Reclamantul a invocat răspunsul pârâtului la întrebarea nr. 12 din interogatoriu, însă prima instanță nu a reținut că acest răspuns ar reprezenta o recunoaștere a naturii juridice de împrumut a sumei de 46.070 Euro ridicată de pârât din contul reclamantului, la data de 11 noiembrie 2003, conform ordinului de plată nr. 11703770P08. Ambele părți au confirmat că suma respectivă a fost plătită pentru achiziționarea unui teren în Brașov de către pârât împreună cu fiul reclamantului. Împrejurarea ridicării sumei de mai sus și destinația ei nu probează, prin ea însăși, în lipsa unor alte dovezi, natura juridică de împrumut a acestei sume ridicate de pârât. Ea ar fi trebuit coroborată cu alte probe astfel încât să rezulte că suma a fost ridicată ca împrumut, și nu în virtutea împuternicirii pe cont și a mandatului dat de reclamant pârâtului asupra contului bancar. Nu s-a reținut că beneficiar al acestei sume a fost pârâtul, în mod  exclusiv, din moment ce ambele părți au confirmat că s-a plătit un teren în Brașov achiziționat de o societate comercială ai cărei asociați erau pârâtul și fiul reclamantului. Nici cu privire la sumele cuprinse în OP nr. 6 din 8 iunie 2005, OP nr. 9 din 5 septembrie 2005, OP nr. 4 din 7 aprilie 2006 nu s-a reținut că au fost folosite de pârât în scop strict personal, din moment ce s-au achitat debite ale societății în care pârâtul și fiul reclamantului erau asociați. Nu s-a probat nici natura juridică de împrumut a acestor sume, pârâtul nerecunoscând împrumutul.

Din declarația martorului F., martor care a fost contabilul părților, a rezultat că între părți a existat o vastă colaborare, că exista încredere reciprocă, părțile fiind asociați într-o societate comercială și pârâtul fiind administrator atât în SC C. SRL (unde era asociat cu reclamantul), cât și în SC E. SRL (unde era asociat cu fiul reclamantului), pârâtul fiind rudă prin alianță cu reclamantul (cumnați). Martorul menționat a arătat că părțile aveau planuri de afaceri comune, că achiziționarea terenului din Brașov făcea parte dintr-un astfel de proiect de afaceri comun.

Aspectele relevate de martorul F., coroborate cu înscrisurile depuse la dosar, au condus la concluzia că natura juridică de împrumut a fost dovedită numai în ceea ce privește suma totală de 71.000 lei din OP 1, 2, 3, 4 din august 2004, nu și pentru restul sumelor cu privire la care beneficiarul a fost SC E. SRL.

Drept urmare, excepțiile invocate și fondul cererii reclamantului au fost analizate numai raportat la suma de 71.000 lei cu privire la care s-a probat existența împrumutului.

Excepția inadmisibilității a fost invocată de pârât în contextul în care, în opinia sa, nu se poate formula o acțiune în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., din moment ce reclamantul ar avea la dispoziție o acțiune în realizare, întemeiată pe dispozițiile art. 1582 C. civ.

În cauza de față însă nu există stabilită o scadență a obligației de restituire. Existența scadenței (termenului de restituire) este esențială pentru formularea unei acțiuni în realizare.

Or, la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu exista un astfel de termen de restituire, reclamantul solicitând a se constata existența dreptului său de creanță, fără a cere realizarea lui în cauza de față.

Lipsind posibilitatea exercitării unei acțiuni în realizare la momentul formulării acțiunii în constatare, nu s-a putut primi excepția inadmisibilității.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune prima instanță a reținut următoarele:

Atunci când părțile nu prevăd prin contract un termen pentru restituirea împrumutului, prescripția dreptului la acțiune în restituire nu începe să curgă de la data încheierii contractului, ci de la data încetării acestuia, ca urmare a cererii de restituire făcută de împrumutător.

Restituirea împrumutului nu poate fi cerută înainte de scadență (art. 1581 C. civ.). În cazul în care termenul de restituire nu a fost prevăzut de părți sau atunci când părțile au stabilit că restituirea se va face când împrumutatul va putea, instanța este aceea care va stabili termenul de restituire, în raport cu împrejurările cauzei (art. 1582 - 1583 C. civ.).

În cazul împrumutului la care termenul urmează să fie stabilit de către instanță există două opinii:  într-o opinie, minoritară, se consideră că termenul de prescripție curge de la data încheierii contractului, conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958; într-o altă opinie, majoritară, se consideră că este vorba de două acțiuni: o acțiune imprescriptibilă prin care se solicită instanței să stabilească un termen de restituire și o acțiune ulterioară, de restituire, care se prescrie în trei ani de la data expirării acelui termen, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Împărtășind opinia majoritară, prima instanță a reținut că prezenta acțiune este imprescriptibilă solicitându-se stabilirea unui termen de restituire, nu restituirea propriu-zisă.

Pe fondul cauzei, pornind de la premisa că reclamantul a dovedit natura juridică de împrumut pentru suma de 71.000 lei cuprinsă în OP 1, 2, 3, 4 din august 2004, prima instanță a reținut că, raportat la momentul nașterii raportului juridic de împrumut, sunt aplicabile dispozițiile vechiului Cod civil (1864).

Potrivit art. 1582 C. civ. din 1864, incident cauzei de față, „

Nefiind defipt termenul restituțiunii, judecătorul poate să dea împrumutatului un termen, potrivit cu împrejurările

”, iar conform art. 1583 C. civ., „

Dacă însă s-a stipulat numai ca împrumutatul să plătească când va putea sau când va avea mezii (mijloace), judecătorul va prescrie un termen de plată după împrejurări

.”

Împrumutul unei sume de bani este un contract cu executare succesivă sau continuă și poate fi denunțat unilateral printr-o cerere de restituire, așa cum s-a pronunțat Instanța Supremă în deciziile sale.

Atunci când împrumutul este fără termen, cererea de restituire este, în realitate, o expresie a denunțării unilaterale a contractului, care pune capăt raporturilor contractuale dintre părți și face să devină scadentă obligația de restituire a sumei împrumutate.

Când părțile nu prevăd prin contract un termen pentru restituirea împrumutului, prescripția dreptului la acțiune în restituire începe să curgă de la data încetării contractului ca urmare a cererii de restituire făcută de împrumutător.

Posibilitatea instanței de a acorda un termen pentru restituirea împrumutului, prevăzută de art. 1582 și art. 1583 C. civ., nu este de natură să înlăture concluzia de mai sus, întrucât aceste termene nu privesc executarea contractului, ci executarea voluntară a hotărârii judecătorești prin care împrumutatul a fost obligat la restituire și sunt menite să amâne începerea executării silite până la împlinirea lor.

Reținând că reclamantul a dovedit că a acordat pârâtului un împrumut în sumă de 71.000 lei conform O.P. 1, 2, 3, 4 din august 2004, că împrumutul s-a acordat fără stabilirea unui termen de restituire, că reclamantul a denunțat unilateral contractul, exprimând prin cererea de restituire că pune capăt raporturilor contractuale, prima instanță a concluzionat că sunt îndeplinite cerințele art. 111 C. proc. civ. și ale art. 1582 C. civ. de la 1864, a admis în parte acțiunea și a stabilit termenul de restituire a împrumutului acordat de reclamant pârâtului, în sumă de 71.000 lei, conform OP nr. 1 din august 2004, OP nr. 2 din  august 2004, OP nr. 3 din august 2004 și OP nr. 4 din august 2004.

Termenul de restituire a fost fixat la 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentințe, termen apreciat de instanță ca rezonabil, raportat la vechimea împrumutului și valoarea acestuia.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul B. și reclamantul A.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 296 C. proc. civ.

Prin apelul reclamantului A. s-a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței atacate, în sensul admiterii, în parte, a acțiunii, stabilirea la 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri a termenului de restituire și a împrumutului în sumă de 13.400 Ron și suma de 46.070 Euro și păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței apelate de stabilire la 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinței a termenului de restituire a împrumutului în sumă de 71.000 Ron, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În probațiune, reclamantul a solicitat refacerea probei cu interogatoriul intimatului pârât B., asupra acestei probe instanța de apel pronunțându-se în sensul respingerii, în ședința publică din 12 aprilie 2016.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 296 - 297, art. 172, art. 218, art. 295 C. proc. civ., art. 1582-1583, art. 1191, art. 1197, art. 1180 C. civ. din 1864 și art. 3 din Legea nr. 71/2011.

Reclamantul A. a depus întâmpinare la apelul formulat de pârâtul B. prin care a solicitat respingerea acestuia și a excepțiilor formulate, respectiv excepția inadmisibilității acțiunii și cea a prescripției.

Pârâtul B. a depus întâmpinare la apelul formulat de reclamant prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, reiterând, în principiu, aspectele invocate prin apelul declarat împotriva sentinței atacate.

Prin decizia nr. 991/A/2016 din 19 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr.  875 din 30 septembrie 2015 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosarul nr. x/100/2014, pe care a schimbat-o, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu  pârâtul B., ca prescrisă.

A fost menținută soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității acțiunii.

A fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleași sentințe.

A fost obligat reclamantul la plata, în favoarea pârâtului, a sumei de 5.910 lei, cheltuieli de judecată pentru fond și apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Având în vedere motivele de apel din cele două cereri de apel formulate în cauză, instanța de apel a analizat mai întâi apelul declarat de pârât.

Prima critică din cererea de apel formulată de către pârât privește modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, excepție respinsă de către prima instanță.

Contrar susținerilor pârâtului din apel, în mod corect a reținut prima instanță că acțiunea formulată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1582, 1583 vechiul C. civ., iar nu pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., acest aspect fiind tranșat și prin decizia civilă nr. 775/2014 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a calificat obiectul acțiunii cu soluționarea căreia a fost învestită instanța, reținându-se că este o acțiune în stabilirea termenului de restituire a împrumutului, întemeiată pe dispozițiile art. 1582, art.1583 C. civ.

Art. 111 C. proc. civ. este textul general în ceea ce privește acțiunile în constatare, în cazul de față fiind vorba despre o acțiune pentru care legea prevede un temei de drept distinct, acesta fiind textul legal în baza căruia trebuie soluționată acțiunea, fiind de altfel invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată și reiterat în ședința publică din 18 februarie 2015, în dosarul nr. x/100/2014 al Tribunalului Maramureș.

Cea de-a doua critică din cererea de apel formulată de către pârât privește modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, prima instanță respingând această excepție invocată în cursul soluționării dosarului.

În ceea ce privește această excepție s-a reținut, în primul rând, că prin decizia nr. 775/2014 a Curții de Apel Cluj nu a fost tranșată această problemă de drept, instanța, în considerentele hotărârii, arătând numai opiniile care există în doctrină referitor la această chestiune, fără însă a arăta pe care dintre acestea o împărtășește și, în consecință, s-ar fi impus a fi avută în vedere de instanța de fond la soluționarea cauzei.

Textul de lege aplicabil în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune este art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prin care se prevede că: „

în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept

.”

În cauză, toate contractele de împrumut de care se prevalează reclamantul în cererea de chemare în judecată sunt contracte în care termenul de restituire a împrumutului nu a fost prevăzut, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care a fost promovată acțiunea.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, rezultă că în această situație acțiunile formulate nu sunt imprescriptibile, fiind incident termenul general de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data încheierii contractelor. Teza imprescriptibilității acțiunii nu este susținută de nici un text de lege, prima instanță nearătând care este temeiul de drept care susține această opinie, învederând numai faptul că în doctrină a fost exprimată și această opinie, ceea ce nu este însă suficient pentru a se trage o concluzie pertinentă în acest sens.

Este adevărat că, în aceste situații, împrumutătorul nu poate cere imediat restituirea lucrului împrumutat, dar dacă a omis stipularea termenului în contract poate cere instanței, chiar imediat, în baza art. 1582, art. 1583 C. civ., stabilirea termenului obligației de restituire.

Astfel cum s-a arătat în doctrină, imprescriptibilitatea acestor acțiuni ar contraveni rostului prescripției, punând în pericol securitatea raporturilor juridice civile, creditorul putând stabili oricând data la care ar cere executarea obligației de la debitor, fiind în contradicție și cu regula din materia drepturilor de creanță, care este în sensul prescriptibilității acțiunilor, excepțiile fiind expres și limitativ prevăzute de lege.

În consecință, raportat la aspectele arătate mai sus, la data încheierii pretinselor contracte de împrumut, care fac obiectul cererii de chemare în judecată, 2003 - 2006, și la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 16 februarie 2013, instanța de apel a apreciat că prima instanță a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului la acțiune, impunându-se schimbarea soluției pronunțate pe această excepție, în sensul admiterii sale.

Raportat la soluția pronunțată asupra apelului declarat de către pârât, s-a apreciat că nu se mai impune analizarea apelului declarat de către reclamant, care privește numai cuantumul sumelor dovedite a fi făcut obiectul contractelor de împrumut, invocându-se că împrumutul a fost dovedit și în ceea ce privește suma de 134.000.000 ROL - ordinul de plată nr. 115 din 12 octombrie 2004 și cea de 46.070 EURO - ordinul de plată nr. 1170377OP08 din 11 noiembrie 2003, ambele contracte de împrumut de care se prevalează reclamantul în apel fiind încheiate la date raportat la care este incidentă excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel cum rezultă din considerentele de mai sus.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul-recurent A., aducându-i următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale privind prescripția dreptului la acțiune.

În opinia recurentului-reclamant cererea de chemare în judecată formulată de către el este imprescriptibilă, deoarece aceasta reprezintă o acțiune în constatare, declaratorie, prin care se tinde la constatarea judecătorească a existenței unei situații juridice sau a unui drept, pentru înlăturarea unei situații de incertitudine.

În cauza de față nu există stabilită o scadență a obligației de restituire, aceasta fiind esențială pentru formularea unei acțiuni în realizare.

În momentul formulării cererii de chemare în judecată nu exista un termen de restituire, reclamantul solicitând a se constata existența dreptului său de creanță, fără a cere realizarea lui.

În opinia recurentului-reclamant, atunci când părțile nu prevăd, prin contract, un termen pentru restituirea împrumutului, prescripția dreptului în restituire nu începe să curgă de la data încheierii contractului, ci de la data încetării acestuia ca urmare a cererii de restituire făcută de împrumutător, indicându-se în acest sens opinii doctrinare.

În cazul împrumutului la care termenul urmează să fie stabilit de către instanță, există două opinii:

-Într-o opinie, indicată drept minoritară, se consideră că termenul de prescripție curge de la data încheierii contractului, conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958;

-Într-o altă opinie, indicată drept majoritară, se consideră că este vorba de două acțiuni:

a. o acțiune imprescriptibilă prin care se solicită instanței să stabilească un termen de restituire și;

b. o acțiune ulterioară, de restituire, care se prescrie în trei ani de la data expirării acestui termen, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

În subsidiar, recurentul-reclamant a susținut și casarea deciziei recurate, în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, urmând a se dispune respingerea apelului pârâtului, ca nefondat, reiterând situația de fapt reținută de prima instanță și de instanța de apel.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu corecta aplicare a dispozițiilor legale privind prescripția dreptului la acțiune.

Nu există nici un text de lege din care să rezulte o acțiune în constatare, declaratorie, prin care se tinde la constatarea judecătorească a existenței unei situații juridice ori a unui drept, ar fi imprescriptibilă.

Așa după cum s-a stabilit în primul ciclu procesual, prin decizia Curții de Apel Cluj, acțiunea formulată de către reclamant este o acțiune în constatare, însă una în constatare specială, întemeiată pe dispozițiile art. 1582 și art. 1583 C. civ. de la 1864.

Este adevărat că atunci când părțile nu prevăd, prin contract, un termen pentru restituirea împrumutului, prescripția dreptului în restituire începe să curgă de la data încetării acestuia ca urmare a formulării cererii de restituire de către împrumutător, numai că această cerere de restituire trebuie făcută în termenul de prescripție prevăzut de art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, reclamantul-recurent avea la îndemână o acțiune prin care putea să solicite instanței să stabilească un termen de restituire, doar că această acțiune nu este imprescriptibilă, ci trebuia formulată în trei ani de la data încheierii contractului, după care ar fi avut o acțiune în restituire, prescriptibilă în trei ani de la data la care se fixase termenul de restituire.

Textul art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 este clar, făcând referire la obligațiile al căror termen de executare nu este stabilit, or, în cauză, toate contractele de împrumut invocate de către reclamant sunt contracte în care termenul de restituire nu a fost prevăzut.

De altfel, imprescriptibilitatea acestei acțiuni ar contraveni rolului prescripției, afectând securitatea și stabilitatea raporturilor juridice civile, mai ales că în materia drepturilor de creanță regula este prescriptibilitatea acțiunilor.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.