ÎCCJ, decizie (scj.ro #171035)

Cameră preliminară. Competența Direcției Naționale Anticorupție. Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Camera preliminară

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

cameră preliminară

C. proc. pen.,

art. 146

1

, art. 342

O. U. G. nr. 43/2002,

art. 13

Legea nr. 78/2000,

art. 1 lit. a), art. 10 lit. c)

1

C. proc. pen., dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți cu respectarea prevederilor art. 146

1

alin. (1) C. proc. pen., nu este condiționată de efectuarea urmăririi penale

in personam

. Prin urmare, obținerea datelor privind tranzacțiile financiare poate fi dispusă înainte de dobândirea calității de suspect sau de inculpat de către o persoană și, în consecință, înainte de informarea acesteia cu privire la acuzația penală, obligația de informare menționată neexistând în cazul începerii urmăririi penale

in rem

.

I.C.C.J., Secția penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 8/C din 19 februarie 2020

Prin încheierea nr. 315 din 13 septembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, s-au dispus, între altele, următoarele:

I. S-au respins cererile și excepțiile invocate de persoana vătămată Partidul A.

II. S-au respins cererile și excepțiile invocate de inculpatul B.

În baza art. 346 alin. (2) cu referire la art. 345 alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu rechizitoriul nr. X. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției, privind pe inculpatul B., trimis în judecată pentru pretinsa săvârșire a infracțiunilor de utilizare a subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate și delapidare, fapte prevăzute în art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 și art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 alin. (1) și (2) C. pen. și pretinsa infracțiune de delapidare prevăzută în art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 alin. (1) și (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) și (2) C. pen., precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

S-a dispus începerea judecății în cauza privind pe inculpatul B.

Împotriva încheierii nr. 315 din 13 septembrie 2019, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, a formulat contestație, între alții, inculpatul B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate, va respinge ca nefondată contestația formulată de inculpatul B. împotriva încheierii nr. 315 din 13 septembrie 2019, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, între altele, în baza următoarelor considerente:

Conform art. 342 alin. (1) C. proc. pen.,, „obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”

Potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. pen.: „Rechizitoriul se limitează la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și cuprinde în mod corespunzător mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia, probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, mențiunile prevăzute la art. 330 și 331, dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei.”

Conform art. 328 alin. (2) C. proc. pen.: „În rechizitoriu se arată numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor în proces, și locul unde urmează a fi citate”, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol: „Procurorul întocmește un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulți suspecți și inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327.”

Verificarea regularității rechizitoriului se efectuează după criteriile de legalitate și regularitate proprii acestui act.

Se vor avea în vedere încălcările vreuneia dintre dispozițiile legale care reglementează emiterea rechizitoriului, încălcări care determină inaptitudinea rechizitoriului de a sesiza valabil instanța de judecată.

Constituie neregularități ale rechizitoriului nerespectarea normelor generale sau speciale privind competența procurorului, omisiunea verificării rechizitoriului, dispoziția de trimitere în judecată vizează fapte sau persoane pentru care nu s-a început urmărirea, respectiv cu privire la care nu s-a dispus efectuarea urmăririi penale, lipsește încadrarea juridică a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, aspecte care corespund încălcării unei norme procesuale penale.

Referitor la critica privind greșita respingere a cererii de constatare a neregularității rechizitoriului determinată de efectuarea urmăririi penale de către un organ necompetent după calitatea persoanei, mai exact a Direcției Naționale Anticorupție, derivat din faptul că inculpatul a acționat în calitate de trezorier -„funcționar privat” și nicidecum în calitate de deputat în Parlamentul României, întrucât faptele, așa cum au fost reținute în actul de sesizare, nu au nicio legătură cu această ultimă calitate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată:

Precizăm, în primul rând, că necompetența materială și după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală atrage consecințe importante cu privire la legalitatea acesteia constituind, în urma Deciziei nr. 302/2017 a Curții Constituționale, un motiv de nulitate absolută.

Potrivit art. 13 alin. (1) din O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție: „Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții:

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către: deputați; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat și asimilații acestora; consilieri ai miniștrilor; judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și ai Curții Constituționale; ceilalți judecători și procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; președintele Consiliului Legislativ și locțiitorul acestuia; Avocatul Poporului și adjuncții săi; consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii și auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României și ai camerelor județene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul și viceguvernatorii Băncii Naționale a României; președintele și vicepreședintele Consiliului Concurenței; ofițeri, amirali, generali și mareșali; ofițeri de poliție; președinții și vicepreședinții consiliilor județene; primarul general și viceprimarii municipiului București; primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București; primarii și viceprimarii municipiilor; consilieri județeni; prefecți și subprefecți; conducătorii autorităților și instituțiilor publice centrale și locale și persoanele cu funcții de control din cadrul acestora, cu excepția conducătorilor autorităților și instituțiilor publice de la nivelul orașelor și comunelor și a persoanelor cu funcții de control din cadrul acestora; avocați; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care dețin funcții de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncilor și al societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, al instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 și 294 C. pen.”

Conform art. 13 alin. (4) din O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție: „Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute la alin. (1)-(3).”

Potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000: „Prezenta lege instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție și se aplică următoarelor persoane: a) care exercită o funcție publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităților publice sau instituțiilor publice.”

Conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 78/2000: „În înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție infracțiunile prevăzute la art. 10 - 13.”

Potrivit art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000: „Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: c) utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum și utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice.”

Din analiza coroborată a dispozițiile legale mai sus menționate se impune concluzia că este suficient, pentru a fi atrasă competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției, ca inculpatul să fi fost cercetat pentru săvârșirea unei infracțiuni ce se regăsește în conținutul Legii nr. 78/2000, și anume aceea de utilizare a subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate prevăzută în art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000, exercitând, în același timp, și funcția de deputat în Parlamentul României, indiferent dacă, în comiterea acestei infracțiuni, s-a folosit sau nu de funcția pe care o deținea la acel moment, dispozițiile legale neimpunând o asemenea condiție.

În consecință, critica este nefondată, urmând să fie respinsă.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita respingere a cererii privind constatarea nelegalității autorizării și obținerii datelor din tranzacțiile financiare efectuate în perioada 1 ianuarie 2017 - 31 decembrie 2018 pe o perioadă de 30 de zile, din data de 12 februarie 2019 până la 13 martie 2019, apreciem că, în mod corect, judecătorul de cameră preliminară a considerat că această cerere este nefondată.

Se observă, în primul rând, că este criticată încheierea nr. 3 din 12 februarie 2019 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, apreciindu-se că nu erau îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile legale care reglementează această metodă specială de cercetare.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin încheierea nr. 3 din 12 februarie 2019 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, a fost admisă cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției în dosarul nr. X. și s-a dispus emiterea unui mandat având ca obiect obținerea datelor privind tranzacțiile financiare efectuate de Partidul A., societatea C., societatea D., E., societatea F. și societatea G. pentru o perioadă de 30 de zile, din data de 12 februarie 2019 până la 13 martie 2019.

Art. 138 alin. (1) lit. e) și alin. (9) C. proc. pen. reglementează ca metodă specială de cercetare obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane, în sensul că: „Prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se înțelege operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane.”

Potrivit art. 146

1

C. proc. pen.:

(1) Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare efectuate se poate dispune de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la tranzacțiile financiare ale făptuitorului, suspectului, inculpatului sau ale oricărei persoane care este bănuită că realizează asemenea operațiuni cu făptuitorul, suspectul sau inculpatul, dacă: a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni; b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii; c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(3) Dispozițiile art. 140 alin. (2) - (9) se aplică în mod corespunzător.

(8) După efectuarea activităților autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privința sa. După momentul informării, persoana ale cărei tranzacții financiare au fost vizate de această măsură are dreptul de a lua cunoștință de activitățile efectuate.

(9) Dispozițiile art. 145 alin. (4) și (5) se aplică în mod corespunzător.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, raportând dispozițiile legale mai sus menționate la de situația de fapt, astfel cum se prezenta la momentul pronunțării încheierii, la materialul probator existent la acea dată în dosarul de urmărire penală, la motivele care au fost invocate de procuror și justificate de situația de fapt și de materialul probator, că metoda de cercetare a fost încuviințată cu respectarea dispozițiilor legale interne și, totodată, că este conformă standardului impus de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

Astfel, prin ordonanța din 8 februarie 2019 emisă de Direcția Națională Anticorupție, s-a dispus începerea urmăririi penale

in rem

cu privire la săvârșirea infracțiunii de utilizare a subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, faptă prevăzută în art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, pretinsul făptuitor fiind B., existând suspiciuni că, în comiterea acestei infracțiuni, acesta a realizat operațiuni financiare cu alte persoane, tranzacții efectuate în perioada 1 ianuarie 2017 - 31 decembrie 2018, perioadă menționată în procesul-verbal de sesizare din oficiu.

Suspiciunea rezonabilă privind săvârșirea infracțiunii a fost motivată de judecătorul de drepturi și libertăți, acesta indicând probatoriul administrat în cauză până la acel moment, respectiv facturile fiscale emise de către societatea H., contractul de închiriere încheiat între Partidul A. și E., facturile emise de societățile menționate în sesizare vizând achiziționarea mai multor servicii de către Partidul A., înscrisuri care, în acea fază incipientă a urmăririi penale, erau suficiente pentru a se aprecia că există o suspiciune rezonabilă privind comiterea acelei infracțiuni.

Aceste înscrisuri au putut fi analizate atât de judecătorul de drepturi și libertăți, cât și de judecătorul de cameră preliminară și, ulterior, în calea de atac a contestației, de către cei doi judecători de cameră preliminară, concluzia fiind suficiența acestora în susținerea caracterului rezonabil al suspiciunii privind comiterea infracțiunii pentru care, ulterior, inculpatul a fost trimis în judecată.

La acel moment incipient al urmăririi penale, era necesară pentru stabilirea situației de fapt, a activității infracționale și a participației penale, strângerea de informații, cu mențiunea că, la acel moment, atât Partidul A., cât și celelalte persoane fizice și juridice indicate de procuror făceau parte din categoria persoanelor care realizează operațiuni financiare cu făptuitorul.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, între cele două momente, respectiv începerea urmăririi penale

in rem

și efectuarea în continuare a urmăririi penale în raport de o anumită persoană, cu dobândirea de către aceasta a calității de suspect, este necesară administrarea unor probe care să furnizeze informații pertinente pentru continuarea urmăririi penale, atât sub aspectul activității infracționale, dar și al participației penale.

De asemenea, având în vedere specificul probațiunii în cazul infracțiunilor în raport de care se efectua urmărirea penală, este cert că identificarea operațiunilor financiare și stabilirea cu exactitate a modalității în care au fost primite/transferate diferite sume de bani obținute din activitatea presupus infracțională cu persoanele ce sunt bănuite că au realizat asemenea operațiuni cu făptuitorul, derulate prin intermediul instituțiilor de credit, era necesară și esențială.

În ceea ce privește condiția ca probele să nu poată fi obținute în alt mod sau obținerea lor să presupună dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori să existe un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că și această condiție este îndeplinită, întrucât aceste date, evident, nu puteau fi solicitate de la inculpat, existând pericolul prejudicierii anchetei care era în curs, și nici de la persoanele cu care acesta relaționa, întrucât și acestea puteau fi implicate în activitatea presupus infracțională, existând deci același pericol, dar și pericolul de a nu putea fi identificați toți participanții la comiterea infracțiunilor, existând posibilitatea ca tranzacțiile financiare să se fi realizat și cu alte persoane.

Referitor la condiția ca măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii, Înalta Curte de Casație și Justiție o apreciază, de asemenea, ca fiind îndeplinită, întrucât infracțiunile pentru care se desfășura ancheta penală la acea dată pot fi apreciate ca fiind grave din perspectiva împrejurărilor și a modalității de comitere, a calității făptuitorului și nu în ultimul rând a consecințelor săvârșirii unor asemenea fapte, astfel încât informațiile erau necesare și esențiale pentru stabilirea corectă a situației de fapt, pentru ghidarea anchetei și pentru descoperirea tuturor participanților.

Referitor la aspectele legate de încălcarea dreptului la informare, a dreptului la apărare și implicit a dreptului la un proces echitabil prin administrarea de probe de organul de urmărire penală înainte ca inculpatul să fi fost informat cu privire la acuzațiile penale, Înalta Curte de Casație și Justiție remarcă că acest procedeu probatoriu a fost încuviințat după începerea urmăririi penale

in rem

și nu

in personam

și că dispozițiile legale care îl reglementează nu impun dobândirea calității de suspect sau inculpat, perioadă în care nu există obligația informării persoanei cu privire la care există doar o suspiciune rezonabilă că a comis o infracțiune.

Totodată, așa cum s-a reliefat, în perioada cuprinsă între cele două momente ale urmăririi penale este obligatorie administrarea de probe care să furnizeze informații pertinente pentru continuarea urmăririi penale, atât sub aspectul activității infracționale, dar și al participației penale ori, dimpotrivă, pronunțarea unei soluții de clasare.

Astfel, chiar dacă anumite date pot să furnizeze un minim de indicii asupra identității posibilului suspect, acestea pot totuși să nu fie suficiente ca să ducă la o concluzie rezonabilă că acea persoană ar fi săvârșit fapta care formează obiectul urmăririi penale și atunci acele date trebuie verificate și întărite prin probe administrate după începerea

in rem

a urmăririi penale.

După începerea

in rem

a urmăririi penale, organul de urmărire penală procedează la strângerea de date, informații și administrează probele pe care le consideră necesare pentru verificarea aspectelor menționate în sesizare cu privire la fapte, stabilirea caracterului ilicit, penal al acestora, identificarea făptuitorului sau făptuitorilor și verificarea aspectelor legate de răspunderea penală a acestuia sau acestora.

Înalta Curte de Casație și Justiție arată că nu este suficientă doar cunoașterea identității potențialului autor pentru ca organul de urmărire penală să declanșeze automat procedurile penale

in personam

, fiind necesar a se administra, anterior continuării urmăririi penale

in personam

, demersuri probatorii mai elaborate.

În consecință, administrarea unor probe de către organul de urmărire penală înainte de informarea inculpatului, față de care la acel moment nu se dispusese efectuarea în continuare a urmăririi penale, nu poate fi apreciată ca având caracter nelegal și că s-a încălcat dreptul la informare, dreptul la apărare și implicit dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte de Casație și Justiție face trimitere la dispozițiile art. 305 alin. (1) și (3) C. proc. pen., potrivit cu care: „(1) Când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.”

„(3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia și dosarul cauzei.”

Totodată, conform art. 307 C. proc. pen.: „Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.”

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că materialul probator obținut a fost considerat suficient pentru a se dispune prin ordonanțele din 1 ianuarie 2019 atât extinderea urmăririi penale cu privire la infracțiunea de delapidare prevăzută în art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) și (2) C. pen., cât și efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspectul B. pentru săvârșirea infracțiunilor de utilizare a subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, faptă prevăzută în art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și delapidare prevăzută în art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) și (2) C. pen., dată până la care nu exista obligația informării.

Se observă că, după dobândirea calității de suspect, organul de urmărire penală a procedat la aducerea la cunoștință a drepturilor și obligațiilor suspectului B. prin procesul-verbal din 2 aprilie 2019, informare care are caracter complet, prin procesul-verbal de comunicare a drepturilor și obligațiilor suspectului din 22 aprilie 2019, fiind respectate astfel dispozițiile art. 307 C. proc. pen.

Judecătorul de cameră preliminară nu poate face aprecieri cu privire la momentul la care procurorul consideră că are probe suficiente pentru a acționa potrivit art. 305 C. proc. pen., însă va examina acest aspect din perspectiva modului în care s-a derulat urmărirea penală în continuare, după ce i s-a adus la cunoștință calitatea de suspect, Înalta Curte de Casație și Justiție observând că, în proporție covârșitoare, probele au fost administrate după dobândirea calității de suspect și aducerea la cunoștință a drepturilor pe care le are.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul B. împotriva încheierii nr. 315 din 13 septembrie 2019, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală.