ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 759/2020

Ședința publică din data de 17 martie 2020

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția Civilă sub nr. de dosar x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 174.785, RON și 22.500 euro plus T.V.A. în echivalent RON la data efectuării plății, și instituirea unui drept de retenție cu privire la spațiul - obiect al contractului de comodat - situat în Cluj-Napoca, str. x, la subsolul Clinicii de Medicina Muncii, în suprafață de 275 mp, până la plata sumelor datorate; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 3, 4, 102 alin. (1), art. 189 din Legea nr. 71/2011, principiile efectelor nulității deduse din reglementarea anterioară, art. 2495 C. civ.; în subsidiar, au fost invocate: art. 1635 și urm. C. civ., art. 998, 999 C. civ. 1894 raportat la art. 103 din Legea nr. 71/2011.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea cererii de chemare în judecată depusa la data de 08 martie 2017, reclamanta a arătat că obiectul cererii în ceea ce privește petitul de repunere a părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea prestațiilor ca urmare a constatării nulității, are un cuantum total de 189.685 RON și 12.300 euro în echivalent RON la data plății.

Reclamanta a mai depus cerere de renunțare la judecarea petitului privind instituirea dreptului de retenție, în conformitate cu prevederile art. 406 C. proc. civ.

De asemenea, la termenul de judecată din data de 06 aprilie 2017, reclamanta a depus cerere de renunțare parțială la judecarea petitului privind repunerea părților în situația anterioară, în ceea ce privește suma de 53.000 RON reprezentând investigații efectuate suplimentar în perioada 2011 - 2013, consecința fiind aceea că pretențiile au fost astfel reduse la 136.685 RON și 12.300 euro în echivalent RON la data plății.

Prin sentința civilă nr. 243 din 17 mai 2018, Tribunalul Cluj a luat act că reclamanta A. a renunțat la judecarea cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca la plata sumei de 53.000 RON.

S-a luat act că reclamanta A. a renunțat la judecarea cererii de chemare în judecată având ca obiect instituirea dreptului de retenție.

S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamantă și, în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 121.785 RON.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumelor de 12.300 Euro și 14.900 RON reprezentând costurile relocării aparatelor de RMN și CT.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum total de 8.558,92 RON, cheltuieli compuse din: suma de 5705,7 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru raportat la pretențiile admise și suma de 2.853,22 RON reprezentând onorariu avocațial parțial.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca. Reclamanta A. a formulat apel incident.

Prin decizia nr. 146/A/20 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca și apelul incident declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 243 din 17.05.2018 a Tribunalului Cluj.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca.

În motivarea recursului se susține în esență că:

Subsumat acestui caz de casare, un prim aspect de contadictorialitate sesizat de recurent privește existența unor motive contradictorii cu privire la tipul expertizei încuviințate în cauză.

În dezvoltarea acestei critici se arată că, în raport de solicitarea recurentului pârât de a fi efectută o expertiză tehnică în construcții prin care să se stabilească realitatea lucrărilor de construcții efectuate de A. și valoarea investițiilor de amenajare, Tribunalul Cluj a încuviințat efectuarea expertizei de evaluare a amenajărilor pretins a fi efectuate în spațiul în litigiu de către reclamantă, și a stabilit obiectivele expertizei.

Obiectivul având ca obiect "identificarea tuturor investițiilor și amenajărilor efectuate" presupune în mod evident activitatea de investigație și analiză a lucrărilor de construcții constatate la fața locului, activitate specifică expertizelor tehnice în construcții, care se efectuează de un expert în construcții. Abia ulterior identificării și analizei lucrărilor de construcții se poate face evaluarea lucrărilor, întrucât, în mod evident nu se poate face o evaluare, atât timp cât nu sunt cunoscute cu precizie elementele specifice ale obiectului care urmează a fi evaluat.

Prin urmare, consideră recuretul că instanța de fond a încuviințat efectuarea unei expertize complexe care cuprinde atât elemente specifice unei expertize tehnice în construcții, cât și elemente specifice unei expertize de evaluare, evaluarea fiind imposibilă în lipsa cunoștințelor specifice din domeniul construcțiilor, motiv pentru care se impunea efectuarea expertizei de către un expert cu dublă calitate (în construcții și în evaluare imobiliară).

Referitor la decizia recurată, se arată că aceasta cuprinde motive contradictorii cu privire la expertiza realizată în speță de către doamna expert B., în sensul că: pe de o parte, arată că prin încheierea din data de 12.01.2017 s-a încuviințat un raport de expertiză de evaluare a amenajărilor efectuate de reclamantă, și doar aceasta era necesară în cauză, iar nu una în construcții; pe de altă parte, reține că raportul de expertiză a fost încuviințat tocmai pentru constatarea realității lucrărilor de investiții. Or, în condițiile în care expertiza a fost încuviințată pentru constatarea realității lucrărilor de construcții, se impuneau investigații, analize și datări ale elementelor de construcție găsite în spațiul care a făcut obiectul expertizării, activități care trebuiau realizate de un expert în construcții și care sunt specifice unei expertize în construcții.

Afirmația "Expertiza tehnică în construcții ar trebui să vizeze doar contravaloarea îmbunătățirilor făcute în temeiul actului adițional nr. 7" reținută de instanța de apel, aparține într-adevăr pârâtului recurent, însă nu există vreo mențiune în încheierea din data de 12.01.2017 care să prevadă că instanța ar fi respins cererea de efectuare a a unei expertize în construcții.

Dat fiind faptul că raționamentul instanței de apel cuprinde motive contradictorii, afirmă recurentul că în mod evident ar fi fost necesară încuviințarea efectuării unei noi expertize, și nu respingerea tuturor probelor.

În concluzie, se arată că instanța de apel nu a respectat prevederile art. 22 C. proc. civ., iar motivarea regăsită în conținutul deciziei civile nr. 146/A/2019 este contradictorie, reținându-se că nu a fost încuviințată o expertiză în construcții, deși se admite că motivul pentru care a fost încuviințată expertiza este constatarea realității lucrărilor în construcții.

Un al doilea aspect de contradictorialitate a deciziei recurate, pe care recurentul îl invocă, se referă la considerentele privind legalitatea expertizei încuviințate în cauză.

În acest context, se arată că recurentul a solicitat instanței de fond să acorde reclamantei contravaloarea investițiilor ce i se cuvin cu referire la toate probele administrate în cauză, indicând lipsa de documente fiscale și contabile, inadvertențe în ceea ce privește beneficiarul lucrărilor și alte aspecte relevante care justifică diminuarea sumelor datorate A.. Aceste apărări au fost formulate în cadrul motivelor de apel, solicitându-se efectuarea unei expertize în construcții având ca obiective identificarea la fața locului și detalierea tuturor investițiilor și amenajărilor efectuate de către reclamanta intimată la spațiul situat în Cluj-Napoca, str. x.

În vederea evaluării sumelor investite de A., în mod evident, era necesară efectuarea mai întâi a unei constatări a stării de fapt și apoi consultarea documentelor contabile justificative care susțin efectuarea investițiilor.

Deși expertiza judiciară efectuată în speță nu a ținut cont de documentele justificative contabile, instanța de apel a reținut că "Mai arată apelantul că a solicitat instanței de fond ca, în cazul în care nu consideră întemeiată cererea principală de a se raporta doar la investițiile făcute în baza actului adițional nr. x din 07.05.2012, să acorde reclamantei contravaloarea investițiilor ce i se cuvin cu referire la toate probele administrate în cauză, indicând lipsa de documente fiscale și contabile, inadvertențe în ceea ce privește beneficiarul lucrărilor și alte aspecte relevante care justifică diminuarea sumelor datorate A.. In considerentele hotărârii atacate nu s-a făcut nicio mențiune cu privire la aceste apărări, instanța nu a explicitat modalitatea de calcul avută în vedere pentru stabilirea investițiilor realizate de reclamanta-intimată, nu a arătat probele avute în considerare și nu a făcut referire la temeiurile juridice pentru care a respins pretențiile apelantului. Curtea reține că acest motiv de apel este nefondat deoarece expertiza din dosarul nr. x/2014 indică doar că lipsesc acte contabile, dar nu că nu au fost efectuate lucrările. În prezenta cauză s-a dispus de altfel, tocmai pentru constatarea realității lucrărilor de investiții și a și fost efectuat, raportul de expertiză de către expert B.."

Astfel, instanța de apel a reținut că prin expertiza contabilă se stabilește faptul că lipsesc actele contabile, și cu toate acestea a apreciat că lucrările de construcție au fost efectuate deoarece raportul de expertiză tehnică realizat de expert B. constată efectuarea unor lucrări.

Or, prin raportul de expertiză întocmit de expertul B. nu s-a specificat că s-au identificat inclusiv lucrările pentru care lipsesc acte justificative, ci doar realitatea unor lucrări efectuate în spațiu.

Astfel, instanța de apel nu putea reține realitatea lucrărilor efectuate atât timp cât nu există înscrisuri care să justifice efectuarea efectivă a acestora de către reclamanta-intimată.

Si din perspectiva acestui ultim aspect de contradictorialitate consideră recurentul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 din C. proc. civ., nestăruind pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. Instanța s-a rezumat la o analiză superficială a probelor administrate în cauză și nu a observat că în expertiza tehnică în construcții nu au fost identificate și evaluate expres lucrările care au fost facturate de către PFA C..

Mai mult, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că, prin adresa emisă de către instanța de fond expertei B., s-a solicitat ca expertul evaluator să se raporteze și la actele contabile.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs arată că prima instață nu a analizat apărările prin care s-a invocat faptul că reclamanta poate solicita doar investițiile realizate în baza actului adițional nr. x/07.05.2012, și că se poate acorda reclamantei cel mult contravaloarea investițiilor ce i se cuvin cu referire la toate probele administrate în cauză, indicând lipsa de documente fiscale și contabile, inadvertențe în ceea ce privește beneficiarul lucrărilor și alte aspecte relevante care justifică diminuarea sumelor datorate A..

Se mai arată că, deși au fost fomulate obiecțiuni la completarea raportului de expertiză efectuat în cauză, și acestea au fost respinse cu motivarea că poate fi cenzurată chestiunea invocată și de către instanță raportat la înscrisurile existente deja la dosar, în cuprinsul sentinței pronunțate nu se regăsesc motivele care au stat la baza stabilirii sumei cuvenite reclamantei și cenzurarea aspectelor privitoare la neconcordanțele din actele contabile. Aceste aspecte au fost invocate prin motivele de apel, însă instanța de apel apreciat eronat că prima instanță nu ar fi fost obligată să arate motivele pe care s-a întemeiat când a decis să acorde o anumită sumă dintre cele 3 prevăzute în conținutul raportului de expertiză de evaluare întocmit în fața instanței de fond.

În acest context, evocă recurentul prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. civ., precizând totodată că instanța de apel trebuia să indice motivele pentru care nu se impune admiterea apelului față de criticile menționate. S-au adus critici cu privire la lipsa motivării hotărârii instanței de fond față de suma la care a înțeles să se raporteze - dintre cele trei sume prevăzute în raportul de expertiză - și nu cu privire la modalitatea de calcul.

În mod evident, modalitatea de calcul aparține expertului însă, în contextul în care expertul a ajuns la 3 sume diferite, instanța avea obligația de a dezvolta motivul pentru care se raportează la o anumită sumă.

Mai susține recurentul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește cheltuielile de judecată.

Deși prin motivele de apel s-a susținut că pârâtul a fost obligat la plata de cheltuieli de judecată în cuantum de 8.558,92 RON fără să expliciteze cum a ajuns la această sumă, și s-a solicitat respingerea cererii reclamantului privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată (repunerea părților în situația anterioară), Curtea a reținut că acest motiv de apel este nefondat deoarece la baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care constă în atitudinea procesuală din prezenta cauză, iar nu culpa în ce privește nulitatea contractului de comodat.

Din acest argument al instanței de control judiciar nu se înțelege - în susținerea recurentului - în ce constă culpa procesuală a pârâtului, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată de A., iar pârâtul recurent a înțeles doar să își exercite dreptul la apărare, repunerea părților în situația anterioară necesitând evaluarea sumelor ce revin reclamantei de către o instanță independentă și imparțială. Mai mult, pe parcursul procesului, reclamantul a renunțat la pretenții și acțiunea a fost admisă doar în parte, astfel că se impunea verificarea temeiniciei solicitărilor reclamantului și nu doar acceptarea acestora în mod pasiv.

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurentul arată că prima instanță a acordat suma de 121.785 RON ca reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate în imobil, fără să arate motivele în baza cărora a acordat această sumă, deși numai o parte a investițiilor reclamantei au fost dovedite. Analiza realizată de instanța de apel relativ la acest aspect este considerată de recurent ca fiind eronată prin raportare la faptul că, temeiul acordării contravalorii lucrărilor de investiții fiind reprezentat de restituirea prestațiilor, este necesară dovada efectuării acestora; în caz contrar, am fi în prezența unei îmbogățiri fără justă cauză.

Principiul repunerii în situația anterioară - restitutio in integrum - desemnează regula de drept conform căreia "ceea ce s-a executat în baza actului juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat".

Așadar, principiul repunerii în situația anterioară presupune în mod evident restituirea prestațiilor executate, ceea ce presupune probarea executării acestora. Doar investițiile reale și pentru care există documente justificative pot fi restituite.

Cu privire la întinderea obligației de restituire, pârâtul a solicitat primei instanțe să țină cont de valoarea investițiilor efectuate în baza actului adițional nr. x/07.05.2012.

Afirmă recurentul că, din cuprinsul contractului de comodat și al actelor adiționale ulterior încheiate, este evident că părțile au stabilit, în sarcina A., obligații în mod distinct, pentru fiecare prelungire a perioadei de folosință, ceea ce înseamnă că analizarea consecințelor anulării contractului nr. x/25.08.2008 și a actelor adiționale la acesta trebuie să fie analizată in concreto, prin raportare la intenția părților la momentul încheierii actelor adiționale.

Se mai menționează că părțile nu au stabilit de la început, în mod global, o serie de amenajări în sarcina A. în schimbul folosinței spațiului pe o perioadă de 14 ani, ci au convenit în primă fază darea în folosință a spațiului pentru o perioadă de 5 ani, sens în care au indicat obligațiile de amenajare ce îi incumbă A. aferent acelei perioade, iar ulterior au prelungit darea în folosință a spațiului pe o perioadă de 10 ani stabilind alte obligații de amenajare ce i-au revenit reclamantei-intimate în schimbul folosinței.

Contractul de comodat nr. x/25.08.2008 și actele adiționale reprezintă manifestări de voință diferite.

Prin urmare, consideră recurentul că greșit au reținut instanțele de fond și apel că se impune "restituirea integrală a prestațiilor efectuate", în condițiile în care legea prevede că, în cazul anulării contractelor de locațiune, există o limită în ceea ce privește restituirea integrală a prestațiilor efectuate tocmai din cauză că folosința bunului era considerată definitiv executată și nu putea fi restituită locatorului, iar acesta din urmă nu era obligat la întoarcerea chiriei primite deoarece s-ar fi produs o îmbogățire tară justă cauză a locatarului.

Intimatei - reclamante i-au fost eronat restituite cheltuielile efectuate în urma unei analize globale a sumei investite, și nu doar a investițiilor efectuate în baza actului adițional nr. 7.

Pentru că nu se pot restitui prestațiile executate de părți până la data anulării contractului de locațiune (intitulat comodat), deoarece efectele nulității nu retroactivează în regimul vechiul C. civ. pentru contractele cu executare succesivă, în cazul din speță repunerea părților în situația anterioară vizează doar perioada 12.04.2016-07.05.2022 pentru că intimata reclamantă a "plătit" anticipat chiria pentru folosința spațiului în această perioadă.

Consideră recurentul că, în accepțiunea părților, valoarea investițiilor realizate de reclamantă în spațiu până la data de 07.05.2012 a fost compensată de valoarea folosinței imobilului, fiind nevoie ca, pentru continuarea folosinței spațiului de către A., aceasta să realizeze lucrări de amenajare suplimentare.

Se mai susține că independența juridică a actului adițional față de contractul inițial este atestată și prin art. 102 alin. (2) din Legea 71/2011, care stabilește că modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, și nu de legea în vigoare la data încheierii contractului. Actul adițional reprezintă o noua manifestare de voință a părților care are o anumită independență față de contractul inițial. Chiar dacă nulitatea contractului de bază atrage nulitatea actelor subsecvente, și implicit a actelor adiționale, în ceea ce privește repunerea părților în situația anterioară trebuie să se țină cont de prevederile contractuale care reglementează situația dintre părți după pronunțarea nulității, adică de prevederile Actului Adițional nr. 7.

Așadar, A. are dreptul la restituirea sumelor de bani reprezentând chiria plătită pentru perioada 2016-2022 luându-se în considerare valoarea investițiilor realizate în temeiul ultimului act adițional, care reglementează situația juridică dintre părți în perioada 07.05.2012-07.05.2022.

Pe de altă parte, se arată că prin cererea de apel s-a solicitat anularea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare invocându-se împrejurarea că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. Argumentele expuse în acest context de recurentul apelant nu au fost efectiv și real cercetate.

Instanța de apel nu a clarificat situația de nemotivre criticată, ci s-a limitat la a reține că " nulitatea se referă la toate actele juridice încheiate între părți, adică atât la contractul inițial cât și la toate actele adiționale, prin urmare repunerea în situația anterioară se referă la situația inițială între părți, iar nu doar cu privire la unul dintre contracte sau acte adiționale.

O atare distincție ar împiedica tocmai aplicarea principiului repunerii în situația anterioară, efect al nulității deja constatate."

Subliniind că principiul repunerii părților în situația anterioară se interpretează diferit în cazul contractelor cu executare succesivă și că efectele nulității nu retroactivează în cazul acestor contracte, recurentul opinează în sensul că instanțele de judecată au încălcat normele de drept material deoarece nu au soluționat în conformitate cu legea cererea de repunere a părților în situația anterioară, neținând cont de efectele speciale ale nulității în cazul contractelor cu executare succesivă.

Instanța de apel a reținut că "nu era necesar un argument suplimentar din care să rezulte de ce se sprijină pe concluziile expertizei, și nu instanța trebuia să justifice modalitatea de calcul a sumelor acordate în favoarea reclamantei, ci expertul". Este adevărat că expertul trebuia să justifice modalitatea de calcul, însă trebuia observat că expertul a formulat 3 variante de calcul și a adus completări la raportul de expertiză, iar instanța de judecată nu a explicitat ce variantă de calcul a ales și raționamentul care justifică o asemenea alegere.

Astfel, recurentul consideră că hotărârea primei instanțe nu îndeplinește exigența unei motivări în sensul prevăzut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului vizând respectarea dreptului la un proces echitabil. Lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv echivalează cu nemotivarea hotărârii și prin urmare cu necercetarea fondului cauzei.

In drept, sunt invocate următoarele dispoziții legale: art. 22 alin. (2), art. 425 alin. (1) lit. b) și c), art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

A. a formulat întâmpinare, solicitând să se constate nulitatea recursului pentru neîncadrarea în motivele limitativ prevăzute la art. 488 C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat, cu consecința menținerii în totalitate a deciziei recurate.

Se arată, în esență, că situația de fapt reținută de instanța de apel este corectă, iar recurentul solicită reaprecierea acesteia, susținându-se, ca premisă pentru toate motivele de recurs, faptul că în realitate părțile ar fi convenit mai multe contracte, actele adiționale reprezentând contracte distincte, solicitându-se astfel o reinterpretare a actelor încheiate de părți.

Atât instanța de apel cât și instanța de fond au intrat în cercetarea fondului și s-au pronunțat asupra fondului cauzei. Simpla nemulțumire a recurentei cu privire la soluție și la modul de motivare nu poate echivala cu o lipsă a cercetării fondului cauzei. Motivarea din cuprinsul recursului se raportează aproape exclusiv la pretinse carențe ale sentinței instanței de fond, aspecte pertinent cercetate și analizate în cuprinsul deciziei din apel, care, reapreciind în ansamblu toate aspectele cauzei, a stabilit atât justețea sentinței instanței de fond cât și pertinența motivării.

Solicită intimata reclamantă respingerea recursului ca neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Nu există niciun fel de motive contradictorii în motivarea deciziei de apel în legătură cu proba expertizei. Susținerile recurentei sunt scoase din context și contrare realității.

Se mai arată că nu există, în speță, o greșită aplicare a legii, astfel cum se invocă la punctul 3 al motiveor de recurs fără a se preciza și textul legal încălcat.

Dacă s-ar reține considerentele de fapt susținute de recurentă, ar însemna că pentru suprafața de 100 mp, obiect al contractului inițial, contraprestația ar fi reprezentată de investițiile inițiale, pentru termenul inițial convenit de 5 ani (deși acesta a fost modificat în 2010), astfel că ulterior acestui termen contractul ar fi unul de comodat în ceea ce privește suprafața inițială de 100 mp, pentru că nu mai există contraprestație, contrar calificării date prin decizia de constatare a nulității, care a constatat, la data pronunțării deciziei, nulitatea unui singur contract cu toate actele sale adiționale, aflat în derulare, și care viza toate suprafețele, global, și toate investițiile, conform chiar solicitărilor recurentei-apelante.

Totodată, contrar considerentelor deciziei de constatare a nulității contractului și contrar temeiului juridic al acțiunii, de repunere a părților în situația anterioară, este și critica recurentului regăsită în motivul nr. 2 lit. a) și a) celui de-al treilea motiv de recurs.

În drept, sunt invocate: art. 453, 488, 489 alin. (2), art. 490 alin. (2) C. proc. civ., art. 3,4, 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, principiile efectelor nulității deduse din reglementarea anterioară, art. 1349 C. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 146/A din data de 20 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 3 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea astfel pronunțată s-a reținut caracterul nefondat a apărărilor relative la neîncadrarea tuturor criticilor formulate de recurent în exigențele art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului și de limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte - în opinie majoritară - reține următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniate două trăsături esențiale ale căii de atac a recursului, anume: aceea că este o cale de atac extraodinară care, în conformitate cu exigențele care rezidă din art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., permite realizarea unui control judiciar limitat la aspecte de nelegalitate și aceea că permite exercitarea controlului judiciar numai asupra hotărârii împotriva căreia s-a exercitat - în speță a deciziei pronunțate de instanța de apel - conform rigorilor stabilite prin art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Ținând seama de aceste limite pe care legea le impune judecății în recurs, precum și de prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. în care își găsește expresie principiul legalității căilor de atac - în sensul că "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei." - Înalta Curte constată că, în această etapă procesuală, nu pot forma obiect de analiză argumentele critice pe care recurentul Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj Napoca a înțeles să le expună cu privire la soluția pronunțată în primă instanță și acelea care se referă la evaluarea realizată în precedentele etape procesuale asupra probelor administrate.

În privința expertizei judiciare ce a fost încuviințată și administrată în litigiul pendinte (în etapa judecății în pimă instanță), instanța de apel a reținut că aceasta a avut ca finalitate identificarea lucrărilor de investiții efectuate de către reclamanta intimată A. în spațiul pe care aceasta l-a folosit în temeiul relațiilor contractuale stabilite cu recurentul-pârât (relații contractuale care au fost calificate ca fiind unele de locațiune, într-un litigiu anterior purtat și finalizat între părțile prezentului litigiu), dar și că expertiza astfel efectuată constituie proba care confirmă realitatea efectuării tuturor lucrărilor solicitate de către relamantă. De asemenea, s-a reținut că relevantă în speță este existența lucrărilor de amenajare, și nu deținerea de documente contabile justificative.

Menționatele aprecieri ale instanței de apel se circumscriu analizei relative la criticile (din apel) prin care se susținea că prima instanță nu a analizat apărările formulate în subsidiar, respectiv cele prin care se solicita ca, în cazul în care se va aprecia neîntemeiată solicitarea de a se acorda reclamantei doar contravaloarea investițiilor efectuate în baza actului adițional nr. x, să se stabilească dreptul reclamantei la despăgubiri cu referire la toate probele administrate în cauză și ținând seama de lipsa de documente fiscale și contabile dar și de inadvertențe existente în ceea ce privește beneficiarul lucrărilor.

Considerentul potrivit căruia, prin încheierea de ședință din data de 12.01.2017 a fost încuviințată o expertiză de evaluare a lucrărilor, și nu o expertiză în specialitatea construcții - care se regăsește la fila x din aceeași hotărâre - este circumscris unui alt motiv de apel, și anume acela prin care se susținea că prima instanță ar fi încuviințat o probă cu expertiză construcții, iar apoi omisese administrarea ei deși aceasta era necesară pentru soluționarea litigiului.

Având în vedere contextul critic concret în raport de care au fost relevate constatările menționate ale instanței de apel, Înalta Curte apreciază vădit nefondată susținerea recurentei în sensul că ele ar exprima motive contradictorii ale hotărârii. Prin primul considerent menționat s-a constatat că expertiza (evaluatorie) efectiv administrată întrunește cerințele de pertinență și concludență pentru a contribui - alături de celelalte mijloace de probă - la tranșarea raportului juridic litigios, fiind astfel expresia unei evaluări pe care instanța a făcut-o cu privire la forța doveditoare a respectivei expertize, corespunzător competenței atribuite prin art. 264 din C. proc. civ., în timp ce cel de-al doilea considerent - considerat de recurentă contradictoriu - exprimă constatarea că prima instanță nu a omis a administra o probă (expertiza în specialitatea construcții) despre care partea apelantă-pârâtă afirma fără temei că ar fi fost încuviințată precum și aceea că numai expertiza administrată era necesară pentru soluționarea cauzei. Aceste constatări ale instanței de apel sunt deplin concordante, ele relevând aprecierea în sensul că expertiza încuviințată și administrată este utilă și concludentă soluționării pricinii, și că nu era necesară administrarea unei expetize în specialitatea construcții după cum nici nu s-a omis a se administra o astfel de expertză subsecvent unei pretinse dispoziții de înciviințare.

Cum instanța de recurs nu poate proceda la evaluarea utilității și concludenței probelor administrate în etapele procesuale anterioare, iar specializarea expertizei ce are aptitudinea de a servi soluționării aspectelor litigioase din prezenta cauză nu este prestabilită prin lege, ci reprezintă o chestiune lăsată la aprecierea instanțelor de fond - conform art. 330 raportat la art. 258 și art. 264 din C. proc. civ. - se constată că aspectele evocate pe larg de recurent cu privire la necesitatea și utilitatea administrării și a unei expertize judiciare în specialitatea construcții nu privesc aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, astfel că ele nu pot forma obiect de analiză în cadrul prezentei căi de atac.

Prin urmare, Înalta Curte reține că nu există temei spre a se reține abaterea instaței de apel de la exigențele stabilite prin art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la considerentele expuse în precedent care relevă inexistența pretinsei contradictorilități între dezlegările privind tipul expertizei încuviințate în cauză și forța doveditoare a acestei probe în contextul situației litigioase concret dedusă judecății.

b) În cadrul primului motiv de recurs, partea recurentă invocă și un al doilea aspect de contradictorialitate, anume în ce privește "legalitatea expertizei încuviințate în cauză".

Argumentele reiterate în acest context, privind necesitatea efecturării unei expertize în specialitatea construcții prin care să se facă o constatare a stării de fapt, nu numai că nu relevă aspecte de contradictorialitate a motivelor pe care a fost fundamentată decizia supusă controlului judiciar, dar ele nu pot forma obeict de analiză în recurs dat fiind că - astfel cum s-a reținut în precedent - instanțele de fond au apreciat cu privire la utilitatea probelor propuse, exercitându-și astfel competențele conferite prin lege.

Pentru identitate de rațiune, nu pot fi analizate nici criticile prin care se relevă împrejurarea că experiza de evaluare administrată în cauză nu a identificat lucrările de amenajare prin raportare la documente contabile justificative.

Se cuvine a fi amintit că instanța de apel a apreciat ca lipsită de relevanță, în speță, o evaluare făcute prin raportare la documente justificative, și a motivat aprecierea astfel făcută, situație în care reiterarea în recurs a argumentelor care susțin necesitatea de a se realiza evaluarea prin raportare la asemenea documente justificative constituie un demers care ignoră limitele judecății permise în această cale de atac extraordinară. Cum exigențele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ. nu permit instanței de recurs să reevalueze situația de fapt și probele pe baza cărora ea a fost stabilită, Înalta Curte nu va proceda la analiza amplelor susțineri expuse de recurent cu privire la: necesitatea administrării uneie expertize conatrucțiii pentru constatarea stării de fapt urmată de consultarea documentelor contabile justificative care susțin efectuarea investițiilor; împrejurarea că expertul B. a evaluat lurările de amenajare - prin expertiza realizată în prezentul litigiu - fără a se fi identificat lucrările pentru care există acte justificative și cele pentru care nu există astfel de acte; evaluarea făcută de instanța de apel cu privire la forța doveditoare a raportului de expertiză ce a fost întocmit în cadrul unui alt litigiu, anume în litigiul în care s-a constatat nulitatea contracului de comodat și a actelor adiționale care au fost încheiate între recurent și intimată - obiect al dosarului nr. x/2014; constatarea instanței de apel în sensul că sunt reale lucrările pentru care reclamanta intimată nu deține înscrisuri justificative; împrejurarea că instanța de apel nu ar fi ținut cont de faptul că prima instanță a soclitat expertului evaluator să realizeze o defalcare a investițiilor realizate până la 07.05.2012 de cele ulterioare acestei date.

Recurenta relevă ca fiind contradictorii următoarele considerente ale instanței de apel: pe de o parte "(...) Curtea reține că acest motiv de apel este nefondat deoarece expertiza din dosarul nr. Nr. x/2014 indică doar că lipsesc acte contabile, dar nu că nu au fost efectuate lucrările. În prezenta cauză s-a dispus de altfel, tocmai pentru constatarea realității lucrărilor de investiții și a și fost efectuat, raportul de expertiză de către expert B.", iar pe de altă parte

"Expertiza efectuată de către expert B. confirmă efectuare tuturor lucrărilor solicitate de către reclamantă (...)

Or, reclamantei i se cuvin despăgubiri pentru toate lcurările efectuate, chiar dacă nu mai păstrează documentele contabile, deoarece temeiul acordării îl constituie restituirea prestațiilor urmare a nulității iar nu aspectele contabile ale cauzei, care în prezenta cauză nu au relevanță".

Simpla lecturare a considerentelor expuse relevă deplina lor coerență, ele exprimând ideea că expertiza de evaluare realizată în speță atestă efectuarea lucrărilor "solicitate de către reclamantă" și că partea reclamantă are dreptul de a primi despăgubiri pentru lucrările astfel constatate, chiar în absența deținerii de documente justificative ținând seama de temeiul juridic al pretenției de dezdăunare.

Se cuvine a fi observat că aspectele de contradictorilaitate pe care recurenta le evocă sunt artificial create, printr-o greșită raportare a lor la interpretarea subiectivă și denaturată a unor considerente despinse din contextul în care se regăsesc în decizia atacată, iar nu prin raportare la însuși raționamentul pe care instanța și-a fundamentat hotărârea.

Evaluarea legalității unei hotărâri nu se poate realiza prin observarea numai a unora dintre considerente, cu ignorarea altora, pentru că o atare abordare nu ar permite observarea raționamentului logico-juridic integral ce a stat la baza adoptării soluției care se regăsește în dispozitivul acesteia (raționament care exprimă însăși activitatea de jurisdicție pe care instanțele judecătorești sunt competente să o desfășoare conform art. 126 alin. (1), (2) din Constituție și art. 2 din Legea 304/2004 cu modificările și completările ulterioare raportat la art. 264 și 398 din C. proc. civ.). O asemenea evaluare trebuie făcută, totodată, ținându-se seama de trăsăturile caracteristice etapei procesuale în care hotărârea a fost pronunțată, în cazul apelului fiind vorba de judecata unei căi de atac în cadrul căreia devoluțiunea a fost limitată la aspectele criticate prin motivele de apel.

În concluzie, Înalta Curte constată că sunt nefondate și susținerile (subsumate de recurent motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) referitoare la existența - în decizia recurată - a unor considerente contradictorii referitoare la legalitatea expertizei încuviiințate în cauză și, legat de o atare situație, a unei pretinse încălcări a obligației instanței de a stărui pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii (obligație stabilită prin dispozițiile art. 22 din C. proc. civ.).

În coordonatele acestui motiv de recurs sunt evocate vicii ale hotărârii pronunțate de prima instanță, asemenea vici neputând însă forma de analiză în recurs dat fiind faptul că respectiva hotărâre nu are aptitudinea de a forma obeict al controlului judiciar în cadrul recursului pendinte, conform exigențelor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Se constată că a fost analizată critica formulată în apel cu privire la împrejurarea că prima instanță ar fi omis a analiza aspecte care au fost invocate ca obiecțiuni la raportul de expertiză, în contextul în care instanța își asumase o atare obligație de analiză prin încheierea de ședință din data de 01.03.2018. Concluzia instanței de apel nu este cea din considerentele eronat (și trunchiat) evocate de către recurentă - considerente care se circumscriu analizei altor critci decât cele referitoare la lipsa motivelor pentru care nu a fost primită obiecțiunea la raportul de expertiză -, considerentele care relevă fără echivoc analiza respectivei critici fiind expuse la fila x alin. (8), (9) cu următorul conținut:

"Curtea constată că acest motiv de apel este nefondat, și este invocat cu rea credință, deoarece obiecțiunile depuse de către pârât se refereau la defalcarea sumelor cu referire la data de 07.05.2012.

Or, cât timp instanța de fond arată că "Nu poate fi primită susținerea pârâtului de decontare doar a lcurărilor de investiții efectuate după data de 07.05.2012 - data încheierii actului adițional nr. x la contractul încheiat între părți - deoarece, urmare a constatării nulității absolute a contractului de închiriere nr. x/25.08.2008 și a tuturor actelor adiționale la acest contract consecința este restituirea integrală a tuturor prestațiilor efectuate> rezultă că a răspuns prin motive acestei obiecțiuni".

În ce privește considerentul prin care instanța de apel reține că nu era necesar ca prima instanță să argumenteze suplimentar de ce se sprijină pe concluziile expertizei pentru că "nu instanța trebuia să justifice modalitatea de calcul a sumelor acordate în favoarea reclamantei, ci expertul", Înalta Curte constată că este unul eronat, fiind în dezacord cu nu numai cu exigența asigurării dreptului la un proces echitabil și pentru partea pârâtă, care a înțeles să opună argumente critice opiniei expertului dar și întinderii pretenției pe care partea reclamantă a formulat-o, având astfel dreptul de a-i fi analizate respectivele apărări, ci și cu exigențele de motivare ce stabilite prin art. 425 alin. (1) teza finală de a se include în hotărâre "atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În egală măsură, opinia exprimată de instanță în modalitatea arătată este consecința neobervării rolului expertului în cadrul procedurii judiciare, rol care, conform art. 330 din C. proc. civ., este acela de a exprima o opinie specialitate (alta decât cea juridică pe care numai instanțele o pot exprima) cu privire situația de fapt, și nu de a acorda părților vreun drept, sau de a statua cu privire la raportul juridic dintre părțile aflate în litigiu. Raportul de expertiză constituie, astfel, un mijloc de probă care trebuie analizat în coroborare cu ansamblul probelor administrate și prin raportare la poziția procesuală pe care părțile au adoptat-o prin cererile și apărările pe care acestea le-au formulat, fiind necesar ca instanța să statueze și să explice de ce a înlăturat criticile care se aduc constatărilor din raportul de expertiză.

În speță, apelantul-pârât a susținut că este eronată modalitatea de cuantificare a despăgubirilor ce au fost acordate reclamantei intimate corespunzător unei perioadei de 6 ani (cuprinsă între anii 2016 și 2022) în care nu a beneficiat de folosința bunului imobil, iar expertiza de evaluare efectuată în prezenta cauză conține trei variante de stabilire a valorii totale a lucrărilor de amenajare care au reprezentat contraprestații echivalente nu numai pentru folosința rămasă neefectuată (ca efect al nulității contractului de închiriere), ci și pentru cea care fusese efectuată până la data invalidării contractului menționat. În acest context, soluționarea căii de atac în acord cu principul respectării dreptului la un proces echitabil impunea instanței de apel - ca instanță de control judiciar competentă să realizeze o judecată devolutivă - obligația de a realiza o analiză care să releve verificarea reală privind modalitatea de calcul și justețea determinării întinderii despăgubirilor stabilite în sarcina părții apelante, dintre cele propuse de expert, dar și care a fost modul de divizare a valorii totale (reflectate în expertiză) în corelare cu perioada pentru care se solicită despăgubirile.

În acest punct al analizei este necesar a fi observat că expertiza contabilă efectuată în litigiul în care a fost constatată nulitatea contractului de închiriere (și a tuturor actelor adiționale acestuia) - expertiză care are natură extrajudiciară raportat la procesul pendinte întrucât ea a fost încuviințată și administrată corepunzător pretențiilor și apărărilor formulate într-n litigiu cu obiect distinct, anume restituirea contravalorii îmbunătățilirilor pe temeiul unei pretinse îmbogățiri fără justă cauză a locatorului - nu poate suplini nici ea lipsa unei motivări efective privind modalitatea de cuantificare a debitului stabilit, în speță, în sarcina recurentului pârât pentru că și respectiva expertiză conține tot o evaluare globală a lucrărilor de investiții, iar apelantul pârât a susținut că, și în raport de respectiva evaluare, valoarea folosinței de care reclamanta nu a beneficiat în perioada ulterioară invalidării locațiunii are un cuantum inferior celui care a fost pretins prin cererea de chemare în judecată (care a fost acordat de prima instanță fără a fi argumentat sub din punctul de vedere al corectitudinii determinării lui).

Considerentele deciziei recurate sugerează că expertiza efectuată în speță (de expert B.) a fost valorificată în ce privește constatarea realității lucrărilor de construcție, iar pentru stabilirea valorii acestora a fost coroborată menționata expertiză cu cea efectuată în dosarul nr. x/2014, în varianta în care au fost evaluate inclusiv lucrările pentru care s-au identificat documente contabile ce atestă că unele dintre ele au fost efectuate pe cheltuiala unor terțe persoane.

A mai reținut instanța că pârâtul apelant putea contesta fiecare dintre aceste expertize "la momentul potrivit", fără a observa însă că motivele de apel conțineau o veritabilă contestare a evaluării realizate de prima instanță în privința atât a expertizei din prezenta cauză cât și a obiecțiunilor pe care le-a formulat partea cu privre la acesta, iar un atare demers de contestare impunea, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., realizarea unei judecăți devolutive.

Considerentul prin care instanța de apel a reținut că "modul de calcul rezultă din cele două expertize" este lipsit de aptitudinea de a constitui un răspuns la criticile privind modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirii ce s-a stabilit de prima instanță în condițiile în care fiecare expertiză conține mai multe variante de calcul, fiecare dintre aceste variante reprezentând o evaluare globală a lucrărilor de investiție corespunzător unor repere deosebite. În condițiile în care nu s-a stabilit că expertizele - fie în mod coroborat, fie individual - ar evidenția în vreun mod repartizarea respectivelor valori pe durata de timp în care trebuia asigurată reclamantei folosința bunului imobil închiriat, revenea instanței sarcina de a stabili modalitatea în care valoarea acestor prestații trebuie repartizată între, pe de o parte, perioada pentru care aceasta a beneficiat de contraprestație din partea pârâtului (adică de folosința imobilului) și, pe de altă parte, perioada în care nu a mai primit o atare contraprestație.

Prin urmare, argumentul potrivit căruia trebuie coroborate cele două expertize menționate anterior nu exonera instanța de apel de obligația de a realiza o efectivă evaluare a respectivelor mijloace de probă și de a evidenția elementele concrete din acestea prin prisma cărora a conchis că este corect cuantumul despăgubirilor stabilite prin sentința ce forma obiect al controlului judiciar.

Având în vedere considerentele expuse, se constată că este fondată critica prin care recurentul susține că decizia instanței de apel nu conține o motivare efectivă în privința criticilor care priveau modalitatea de determinare a cuantumului sumei pe care partea a fost obligată să o plătească reclamantei intimate cu titlu de desăgubiri corelativ temeiului juridic al acțiunii: restituirea prestațiilor executate în baza contractului ce a fost constatat nul.

Înalta Curte notează că aspectul referitor la cuantificarea despăgubirilor este unul de esența acțiunii în dezdăunare pendinte, el fiind circumscris elementului "prejudiciu" din structura raportului juridic obligațional care a fost dedus judecății, în corelare cu forma specială de răspundere civilă pe care reclamanta și-a fundamantat demersul judiciar, și anume repunerea în situația anterioară ca urmare a nulității actului juridic. Ca atare, analiza relativă la prejudiciul ce s-a solicitat a fi reparat trebuia să fie una explicită și circumscrisă argumentelor pe care părțile din proces le-au expus, iar nu una care să se limiteze la simpla preluare a modului de cuantificare pe care l-a ales partea reclamantă. De aceea, nu poate fi privită ca fiind în acord cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. aprecierea instanței de apel în sensul că expunerea unor considerente prin care instanța să indice modalitatea de cuantificare a despăgubirilor ar constituit un demers inutil care ar fi avut ca singur efect acela de "a mai încărca motivarea". În măsura în care hotărârea primei instanțe nu conținea asemenea considerente lămuritoare, revenea instanței de apel - ca instannță care are competența de a realiza o judecată devolutivă, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) și art. 478 din C. proc. civ. - sarcina să verifice legalitatea și temeinicia soluției și să complinească deficiențele de motivare în ipoteza în care aprecia că este corectă respectiva soluție dată pe fondul cauzei.

Aspectele suplimentar evidențiate de instanța de apel relativ la modul de calcul al despăgubirilor, în sensul acesta ar reieși din coroborarea expertizei efectuate în cauză cu cea din dosarul nr. x/2014, sunt ineficiente în a ilustra raționamentul judiciar ce a condus la stabilirea caracterului nefondat al criticilor care priveau greșita determinare a întinderii despăgubirilor la nivelul a 121.785 RON. S-a reținut că realitatea investițiilor realizate rezultă din expertiza efectuată în prezenta cauză și că "reclamantei i se cuvin despăgubiri pentru toate lucrările efectuate, chiar dacă nu mai păstrează documente contabile deoarece temeiul acordării îl constituie restituirea prestațiilor urmare a nulității iar nu aspectele contabile ale cauzei, care în prezenta cauză nu au relevanță", acest raționament ilustrând relevanța expetizei evaluatorii ce a fost administr