ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 633/2018

Ședința publică din data de 01 martie 2018

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 27.01.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat constatarea nulității absolute a următoarelor clauze contractuale incluse în contractul de credit bancar nr. x/28.07.2008: 1. clauza de la punctul 5 din contract, care prevede o dobândă în cuantum de 7,4% pe an care urma să fie fixă în primul an și variabilă ulterior, 2. clauza de la punctul 6, deoarece stabilește o dobândă anuală efectivă mult prea mare, în cuantum de 8,8% pe an și în plus, nu se exemplifică exact ce costuri va cuprinde DAE, 3. clauzele de la punctele 7,8 și 9 deoarece permit băncii să stabilească unilateral atât nivelul dobânzii, cât și alte costuri, 4. clauza 2.10.a din condițiile generale de creditare, 5. clauza de la art. 2.10.b din condițiile generale care face referire la creditele cu dobânda variabilă, fără să se specifice de ce poate varia această dobândă, 6. clauza 2.11.a din condițiile generale, care este abuzivă întrucât permite băncii să adauge dobânda modificată unilateral la soldul creditului existent, 7. clauza 3.7 din condițiile generale, 8. clauza 3.8 din condițiile generale care reglementează comisionul de urmărire riscuri, 9. clauza 3.9 din condițiile generale care reglementează comisionul de administrare, 10. clauza 4.2.b ultimul alineat din condițiile generale, care stabilește în sarcina împrumutatului o obligație de a plăti, astfel, "suma minimă de plată lunară…este 100 % dobânzi plus 100 % comisioane", context în care această clauză este neclară și se impune a fi contestată, întrucât se contestă și comisioanele, 11. clauza 4.12. din condițiile generale, care este abuzivă întrucât se recuperează cu prioritate comisioanele, iar apoi integral dobânzile, 12. clauza care permite băncii să declare scadența anticipată a creditului.

În drept, pretențiile reclamanților s-au întemeiat pe dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 1247, art. 1250 din noul C. civ.

Prin sentința civilă nr. 125 din 11.01.2017 a Judecătoriei Constanța s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor din condițiile speciale:pct 5, partea potrivit căreia"după această dată,dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C., la care se adaugă 1,50 pp; pct. 6, pct. 9, primul paragraf (referitor la comisionul de acordare credit) și pct. 9 lit. a).

S-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din condițiile generale: pct2.10.a, pct. 3.7, partea potrivit căreia "pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar bancare; pct. 3.9.

S-a constatat nulitatea absolută a acestor clauze, s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând diferența dintre dobânda stabilită pentru primul an de creditare și dobânda percepută după această perioadă, cu obligarea pârâților la restituirea tuturor sumelor percepute în temeiul contractului de credit bancar, cu titlu de comision de acordare credit și comision de administrare.

Împotriva acestei soluții a formulat apel C. S.A., care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate, cu consecința respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

A respins excepția lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, invocată de apelanta C. S.A., ca neîntemeiată.

Tribunalul Consstanța, secția a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 1178 din 15 septembrie 2017 a respins apelul formulat apelanta C. S.A., în contradictoriu cu intimați A. și B., împotriva sentinței civile nr. 125 din 11.01.2017 a Judecătoriei Constanța, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta C. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a Civilă.

Prin adresa emisă la 08 decembrie 2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a Civilă a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1178 din 15 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a Civilă către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 13 decembrie 2017.

La termenul de judecată din 01 martie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Constanța.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Constanța, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Constanța.

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1178 din 15 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Constanța.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 martie 2018.