ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1726/2018

Ședința publică din data de 11 mai 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2016 din 3 octombrie 2016, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul nr. x/2014, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, invocată de pârâtă, a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. - Sucursala Sighetu Marmației.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate în art. VI pct. 1.2,2, pct. 1.2.3 și pct. 1.3.2.4 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 30 aprilie 2008, modificat prin actul adițional nr. x din 23 septembrie 2010 și s-a dispus anularea acestei clauze cu consecința înlăturării efectelor sale, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în art. VI pct. 2, 3 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 30 aprilie 2008, modificat prin actul adițional nr. x din 23 septembrie 2010 și dispune anularea acestei clauze cu consecința înlăturării efectelor sale, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. VII pct. 1 alin. (8) din contractul de credit x din 30 aprilie 2008 referitoare la clauza de exigibilitatea anticipată a scadenței creditului pentru neexecutarea contractelor de credit încheiate cu alți creditori și a dispus anularea acestei clauze cu consecința înlăturării efectelor sale. A fost obligată pârâta să convertească în moneda RON, valoarea împrumutului din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 30 aprilie 2008, modificat prin actul adițional nr. x din 23 septembrie 2010 acordat reclamanților, la cursul de schimb CHF-RON, de la data acordării creditului respectiv 30,04,2008, urmând ca plata ratelor să se efectueze în continuare, în RON, a fost obligată pârâta să restituie reclamanților toate sumele de bani încasate în baza, și conform valorilor și stipulațiilor din clauzele constatate de instanță ca fiind abuzive, de la data acordării creditului 30 aprilie 2008 și până la achitarea integrală.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a respins-o cu motivarea că reclamanții au formulat o acțiune în declararea nulității absolute, care este imprescriptibilă potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 aplicabil la data încheierii contractelor ce fac obiectul litigiului, iar sancțiunea prevăzută de Legea nr. 193/2000 este inopozabilitatea care urmează regimul juridic al nulității absolute.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta C. S.A. solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul respingerii tuturor capetelor de cerere, cu obligarea intimatei-reclamante la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1744/A din 21 decembrie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2016 din 3 octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației.

A obligat apelanta C. S.A. să plătească intimaților A. și B., ambii domiciliați în jud. Maramureș și cu domiciliul procesual ales la Cabinet Av. D. din Timișoara Bd. x din 1989, nr. 1 ap. 9, jud. Timiș, suma de 1200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă C. S.A..

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. l lit. k) și a) art. 95 pct. l C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar rară a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. l C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1744/A din 21 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 11 mai 2018.